1
2
3
4

Limbajul şi reprezentările fricii se manifestă, ȋn forme mult mai greu detectabile, prin intermediul unei memorii procedurale, care a instituit diverse condiționalități mentale şi sociale perfect funcționale până ȋn zilele noastre” — Dinu Gherman, istoric

Pe rețele sociale dar și în stradă, publicul nostru e împărțit în tabere aparent ireconciliabile. Cu un război la graniță și toate canalele media și social-media pline de informări și dezinformări, românii ca mai toți locuitorii Planetei supuși presiunii sunt și ei vulnerabili, memoria colectivă, rapelul la istoria trăită, joacă și ea un rol important. De ce ar putea fi românii mai mult sau mai puțin vulnerabili, mai creduli în fața propagandei ruse?

Într-o lucrare având ca temă de cercetare frica și folosirea ei de către propaganda comunist-sovietică, istoricul Dinu Gherman consideră că sentimentul fricii „a fost inoculat ȋn mentalul colectiv ȋn durata lungă a istoriei printr-o contagiune inter-generațională, reuşind să creeze grile mentale de semnificare a realității care alterează notabil şi ȋn prezent atât comportamentele umane cât şi funcționarea ȋn genere a societății, chiar dacă amenințarea regimului comunist nu mai există ȋn mod real”. De asemenea, mai spune istoricul, propaganda a reuşit să inculce „un reflex de condiționare la patternuri originate ȋn sentimentul fricii, făcându-l adeseori pe individ incapabil să disjungă ȋntre informații ca atare (ştirile, de exemplu) şi propagandă, ori dezvoltând chiar o necesitate constantă de a i se „servi” şi de a „consuma” aceste patternuri informaționale, cu efecte vizibile ȋn comportamentul social sau politic actual”.

Cum ne amintim de sovietici

„Soldații sovietici au intrat în oraş, cu nişte căruțe cu coviltir, cum văzusem înainte la țigani. Majoritatea lor aveau fețe asiatice. În fruntea lor călare pe cai, un general şi o femeie, fără grade pe epoleți”. Femeia de lângă generalul rus, despre care relata istoricul Şlomo Leibovici la intrarea armatei sovietice în Botoșani, era Ana Pauker”, consemna Cornel Simirgean într-o lucrare de cercetare istorică.

Este știut faptul că după 1944, România a fost sub ocupație militară sovietică, efectivele militare aflate pe teritoriul României având în primii ani aproximativ 145.000 de soldați sovietici. Ei au supravegheat, exploatat și controlat militar, economic și politic instaurarea comunismului în România. Și deși oficial Armata Rusă a părăsit țara în 1958 în realitate aici au lăsat muniții, carburanți, şi alte feluri de obiecte de rezervă, cu depozitarea cărora România cheltuia anual sume însemnate. Totodată, în capitala României şi-au desfăşurat activitatea până la desființarea Organizației Tratatului de la Varşovia consilieri militari sovietici, care au primit în scop propagandistic, din 1957, denumirea de „specialişti militari”.

Violență, teamă, umilință

Populația și-o amintește ca pe o armată de ocupație, brutală, barbară, fără limite umane și nu ca pe una „eliberatoare” cum probabil că și-ar fi dorit. La fel reiese și din documente: „Un raport din martie 1945 al Inspectoratului General al Jandarmeriei precizează că în decurs de patru luni au fost înregistrate 189 de agresiuni ale Armatei Roșii doar împotriva militarilor români. Majoritatea dintre aceste incidente s-au soldat cu morți și răniți după ce s-a deschis focul. Totodată, în septembrie și octombrie 1944 au avut loc 828 de devastări ale sediilor de stat, fiind jefuite 1.121 de depozite și 22.103 locuințe ale cetățenilor români. Și acestea sunt cifre menționate în rapoarte. Situația la nivelul general al țării era infinit mai gravă”, rezumă o publicație de specialitate situația de atunci.

Armata Română se pare că era și ea la capătul răbdării, pentru că un ordin din 30 septembrie 1944, al generalului Gheorghe Mihail, spunea următoarele: „Armata, poliția şi jandarmeria se vor opune cu ultima energie, la nevoie chiar recurgând la arme, în cazurile când ostaşi sovietici, izolați sau în grupuri, sau alți indivizi care utilizând fraudulos uniforma sovietică vor încerca să ridice cu forța sau să jefuiască bunurile Statului sau particulare”.

Satele în fața armatelor ruse. Oamenii

„Toate casele de pe lângă drum au fost „vizitate” de ruși și au fost deposedate de bunurile mai de preț. Casa și grădina „diacului bătrân” au fost „ocupate” de trupelor rusești pentru a-și instala aici bucătăria. Rușii au luat caii „diacului”, însă în cele din urmă caii au fost recuperați. Potrivit mărturiei Ioanii Diacului se întâmpla în toamna anului 1944”, consemnează Tia Sîrca într-un volum de mărturii „Fizeș-itinerarii afective”.

Bătrânul intervivat de Tia a murit de curând. El descria un sat cotropit, care privea înspăimântat cum tot avutul lor și așa puțin era confiscat de armata „eliberatoare”: „Rușii o mărs în ogradă și o căutat caii. O văzut că nu-s caii. I-o căutat pă teren. O venit acolo la noi și o luat: o iapă, una era știoapă un pic dă picior. Avem și un mânz mic. O dus caii la evrei, acolo erau o grămadă de ofițeri. Și aci la noi erau. Aveau o bucată mare dă carne pă masă. Tăieu și mâncau. Aveau și șapte-opt animale pe care le tăieu și făceau mâncare. Pălincă aveu pă masă, erau morți dă beți. Făceau foc. Curetiul tăt ni l-o cules. La Petre Ioanii Pavelii s-o mai instalat, la secretaru, la toate casele de pe lângă drum.” Tot el își amintea cum rușii, amatori de acool, dacă nu au găsit tărie în casele oamenilor, au tras în căzile pline cu prune: „Aici nu aveau de unde să beie pălincă. Erau căzile plini cu prune. Au pușcat prin cadă și țâneau gamela și beieu mustul”.

„Aveam o groapă săpată în curte, în spatele casei, era ca un buncăr, dar e prea mult spus, mai degrabă o ascunzătoare sub pământ și acolo stăteam, acolo dormeam”, își amintește Valeria Mureșan, 82 de ani, dintr-un sat transilvănean. Rușii le-au luat găinile, le-au scos vaca din șură și au adăpostit caii lor acolo. Vaca a fătat în frig și vițelul a murit. „Goleau cămările și ogrăzile de tot ce se putea mânca. Pe fetele mai mărișoare le căutau, tot întrebau de „barișna, barișna”. Târziu am înțeles ce însemna și de ce fugeau și tot satul le ascundea pe Irina, pe Marioara sau pe Liuca Marie. Ele erau codane și pe ele le vânau rușii”.

„Când au trecut pe la noi n-au mai găsit mare lucru”, își amintește Maria, 83 de ani, din Oltenia. „Eram singuri, copii mulți și doar cu mama, n-au prea avut ce să ne ia, eram sleiți de război. Doar niște funii cu ceapă și cu usturoi mai aveam, pe alea le-au luat. Pe fetele mari le ascundeam prin beciuri sau în pădure. Pentru ele rușii erau periculoși, cum se zvonea că mai vin niște trupe cum fugeau. Și în veceul din grădină se mai ascundeau, dacă nu aveau timp să ajungă în pădure.”

„Bunica îmi povestea că atunci când au trecut pe la ei, într-un sat de munte de pe Valea Jiului, rușii au fost primiți cu spaimă, cu groază. Aveau o fereastră micuță în zidul din spate al casei, dar destul cât să încapă prin ea și toate femeile casei săreau pe acolo și se ascundeau în glugile de coceni de pe câmp când se anunța că vin rușii”, își amintește Corina Meșteroiu. Tot Corina spune acum, când războiul i-a obligat pe ucraineni să-și părăsească țara, că în și cel de-al doilea război mondial bunica ei a găzduit o ucraineancă refugiată în România. Femeia era gravidă și a născut în casa bunicii ei, la Curtișoara. „Îmi povestea că a spălat-o, i-a schimbat hainele, le-a călcat și auzea cum pocneau păduchii sub cusăturile hainelor. I-a dat să mănânce și a ținut-o la ea și după ce a născut. Până când li s-a dat voie să plece înapoi în Ucraina. S-au urcat în trenuri și au plecat, apoi au auzit că trenurile ar fi fost bombardate. Așa își explica bunica și de ce femeia aceea de care se legase nu a mai dat niciodată vreun semn de viață.”

Închisoare pentru bancuri. Tăcerea

Potrivit documentelor, păstrate la Arhivele Naționale din județul Hunedoara unde se află mai multe dosare penale în care au fost anchetați opozanți ai regimului comunist de după 1945, citate de cotidianul Adevărul oamenii au ajuns în închisoare și pentru simplul fapt de a fi spus glume pe seama sovieticilor.

Sabin Nistor (41 de ani) un plugar din satul Brotuna (comuna Vața de Jos), a ajuns în închisoare în martie 1948, după ce fusese denunțat de un localnic pentru că a spus o anecdotă despre Petru Groza şi Iosif Stalin.

„Recunosc că în vara sau în toamna anului 1947 am spus la mine în casă, la soția mea, fiind prezenți şi alți locuitori, între care Cristian Partenie o poveste auzită şi de mine acum vreo doi ani în tren de la un țăran necunoscut şi anume că o femeie a născut trei copii, doi băieți şi o fată, şi le-a pus numele Stalin, Petru şi Ţara. Într-o zi s-a dus cineva la femeia aceasta şi a întrebat-o ce îi fac copiii, iar ea a răspuns: Petru doarme, Stalin suge şi Țara plânge”, a mărturisit săteanul din Brotuna. Procurorii l-au trimis în închisoare, pentru ofensă adusă națiunii. Plugarul Cristian Partenie, cumnat al lui Sabin Nistor, a fost denunțătorul, mărturia lui fiind și ea consemnată la dosar.

În aceleași documente, autorul articolului din ziarul Adevărul găsește cazul preotului ortodox Nicu Solomon (46 de ani), din satul Voia, care a ajuns şi el în puşcărie în primăvara anului 1948, pentru că ar fi afirmat că „agenții staliniştilor înşală oamenii cu raiul bolşevic, iar dacă oamenii votează soarele vor trebui la vară să facă 10 mătănii ca să poată mânca o prună din propriul lor pom, îndemnându-i să se ducă la vot sau să îşi anuleze votul, că nu va trece mult până ce anglo-americanii vor începe războiul care ne va scăpa de clica lui Stalin”. Dar și Maria Herța, Ioan Dobrean şi Viorica Cotârlea, trei tineri din Orăştie, au fost denunțați şi arestați apoi, pentru că ar fi spus “bancuri de prost gust” la adresa regimului comunist. Martorii afirmau că aceştia au declarat, în spitalul din localitate, că oricine va pleca din țară nu va mai avea chef să revină dacă se uită la fotografia Anei Pauker.

Grigore Munteanu din comuna Bărbătești, Gorj, a spus și el o glumă la prăvălia din sat, cum că rusul are niște rațe care fac Makarenko-Makarenko, americanul – niște porumbei care cântă Truman-Truman, în timp ce românul are doar niște pisici care miaună: mi-e foame, mi-e foame. Inofensiv, dar destul ca să-l denunțe prietenul lui care ascultase bancul și să fie arestat.

„L-au dus la securitate”, povestește fiul lui, medicul Cornel Munteanu „și acolo era șef unul care-l cunoștea pe tata. I-a dat drumul noaptea la trei, undeva lângă calea ferată, destul de departe de casă. Tata spunea că făcea câțiva pași și se uita în spate să vadă dacă nu cumva îl împușcă, dacă nu trag după el. Îi era teamă, pentru că ei ar fi putut să spună că a fugit din arest.”

Istoricul Dinu Gherman în lucrarea sa „Frica în memoria colectivă În România comunistă (1948-1965)” explică modul în care aparatul ideologic şi de propagandă al regimului comunist a constituit un mijloc represiv ȋn sine, arătând că „adevărata esență a ideologiei comuniste a fost violența și că propaganda comunistă a utilizat ȋn mod larg tehnici propagandistice care au folosit forța destructivă a sentimentului fricii”.

Ȋn acelaşi timp, „pentru elitele comuniste – cei care aveau ca meserie fabricarea fricii, propaganda a servit drept suport motivațional, complementar legislației comuniste care a oferit suportul unei reprezentări a justiției şi un cadru legal de desfăşurare a activităților represive ȋn conformitate cu convențiile ideologice ale vremii. Aidoma şi alături de organele de partid şi securitate, aparatul propagandistic a avut misiunea de a reifica frica şi de a o transforma ȋntr-o marfă livrată de regim supuşilor săi”.

Teroare și exploatare

Într-un raport CIA din 1954, citat ca sursă de ziarul Adevărul este prezentat controlul sovietic în România în perioada (1944-1958). „În general, se poate spune că în toate fazele vieții şi producției din România, controlul sovietic este atât de strict, încât practic a transformat întreaga țară într-o uzină imensă pentru folosința sovieticilor”, concluziona raportul CIA.

„Tot mai mult, trupele sovietice ocupă zonele strategice din România. Ele au posturi de comandă în Galați, Iaşi, Brăila şi Bucureşti”, arată o notă informativă a CIA, din 1954, citată de cotidianul amintit.

Cel mai mare depozit de petrol pe care Armata Sovietică îl avea în România era la Brăila, iar pe calea ferată dintre Râmnicu Vâlcea şi Sibiu, în vecinătatea localității Daeşti, se afla în construcție un depozit subteran de combustibil.

„Hangare de avioane sunt construite acum la aerodromul de la Băicoi, lângă Câmpina, şi hangare subterane la Ianca, în regiunea Dunării, lângă frontiera cu Bulgaria. Vechiul aeroport civil de la Turnişor, lângă Sibiu, a fost mărit şi transformat într-un aerodrom militar. Un centru de observație a fost amplasat pe Muntele Omu, în regiunea Sinaia, pentru a fi folosit de aviația sovietică. În apropiere se află o platformă pe care pot ateriza elicoptere. Centrul este echipat cu aparate radio. Deşi în trecut locul era unul favorit pentru excursionişti, muntele a devenit un teritoriu interzis. O şcoală de piloți funcționează lângă Târguşor, în regiunea Prahovei”, se arăta în raportul CIA din 1954, preluat de sursa citată.

Tot acolo este publicată o notă informativă CIA din 1952 care se referă la uzinele Sadu. În ea se spune cum se purtau și ce făceau specialiştii sovietici la Uzina construită la începutul anilor ’40, în munți, la ieşirea din Defileul Jiului (Gorj). Ea producea în anii ’50 modele sovietice de pistoale, cu calibrul 7,62 mm, dar şi grenade şi diverse mecanisme explozibile. „Dau ture zilnic prin fabrică, pentru a supraveghea muncitorii, dar când le dau aşa-zisele indicații, întotdeauna zbiară la ei. Programul lor zilnic începe dimineața la cantina uzinei, unde sfătuitorii sovietici se îmbată. Apoi inspectează diferite sectoare ale fabricii, după care se întorc la cantină pentru a continua să bea”. Fabrica avea circa 1.000 de angajați și era păzită de 120 de soldați înarmați, iar Securitatea din Târgu Jiu asigura protecția acesteia.

Articolul a fost publicat pe site-ul Presshub.ro, unde poate fi citit în forma sa integrală.

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR