Primul gând pe care îl are un cititor avid de beletristică, şi nu doar un cercetător în ştiinţele sociale – odată integrat în statusul de autoizolat sub imperiul ameninţării COVID-19 – este acela că toată literatura care tratează tema utopiilor şi distopiilor capătă un nou sens, iar empatia cu personajele operelor acestui gen creşte copleşitor.
Conştientizarea socială în masă, facilitată de expansiunea tehnologiilor de comunicare, a permis înfăptuirea pentru prima dată a ceea ce autorităţile de la orice nivel au căutat sa promoveze de-a lungul istoriei cu ocazia altor episoade epidemice sau pandemii: distanţarea socială.
Această distanţare nu a fost posibilă în trecut, nu pentru că oamenii nu ar fi fost suficient de conştienţi asupra iminentei tragedii (căruţele cu cadavre care mărşăluiau pe uliţe înspre gropile comune nu puteau trece neobservate), ci pentru că drepturile cetăţeneşti (cum sunt instituite azi in societăţile moderne) şi asigurarea subzistenţei altfel decât prin prezenţa directă la locul de muncă reprezentau, la rândul lor, nişte motive utopice. Ceea ce a adus însă la intensificarea şi amplificarea conştientizării sociale din „epoca” COVID-19 este bogăţia informaţională. Simptomatologia, transmisibilitatea, grupurile vulnerabile şi, nu in ultimul rând, profilaxia sunt amplu prezentate pe toate canalele media. Până pe la jumătatea secolului trecut, orice molimă era înconjurată de un folclor specific, mai degrabă încărcat de superstiţii si false percepţii decât de informaţii autentice şi recomandări utile. Acestea nu au dispărut complet nici în cazul COVID-2019, dar nu mai ocupă locul dominant. Deşi există şi excepţii, oamenii, în marea lor majoritate, nu se mai grăbesc să îşi pună mirodenii la piept, să bea gaz sau să mestece cărbuni.
Schimbarea majoră care se întrevede însă asupra domeniului, odată cu izolarea în masă, impusă sub ameninţarea răspândirii COVID-19, este aceea că ciberantropologia va deveni o ştiinţă socială de sine stătătoare – cu o organizare academică autonomă.
Studiul izolării şi efectelor ei
Un tip de libertate limitată, care poate servi drept reper pentru o analiză comparativă (instrument fundamental din arsenalul ştiinţelor sociale) a acestui tip de izolare în care ne aflăm, îl prezintă ansamblul de studii făcute asupra emisiunilor de tip ”reality show” sau ”reality tv”. În acest caz avem de a face cu grupuri constituite din indivizi care se înscriu voluntar în situaţii de izolare, în care libertatea lor de acţiune este limitată. Deşi, păstrând proporţiile, situaţiile sunt asemănătoare, cel puţin două probleme se ridică. Pe de o parte, comportamentul participanţilor la aceste emisiuni este o reprezentaţie mai apropiată de spectacolul artistic decât de persona pe care o cultivă un individ obişnuit în viaţa cotidiană, deoarece este vizat atât un profit material (un premiu) cât şi unul de imagine (statutul de ”star”). Al doilea impediment este acela că autorii studiilor pe acest subiect sunt rareori implicaţi în producţia propriu-zisă, adeseori fiind doar spectatori avizaţi. Am fost cu şase ani în urma în situaţia de a participa ca expert „raisoneur” la o emisiune de acest gen şi pot spune că, dincolo de ceea ce arătau pe ecran, în interacţiunea din spatele camerelor pe care am avut-o cu „starurile” am simţit în atitudinea lor frustrarea „consemnării la domiciliu” pe o perioadă îndelungată.
Un principal aspect limitativ al demersului investigativ al cercetătorului aflat în (auto)izolare este acela că poate obţine informaţii la prima sau a doua mână doar din propria „bulă” – limitându-i-se astfel şi cadrul analitic. O altă dificultate o reprezintă stabilirea în timp real a unei neutralităţi axiologice. Cum poţi interpreta nişte informaţii pe care le aduni atunci când chiar tu însuţi eşti unul dintre subiecţi? Pentru sociologi acest statut este quasi-incompatibil.
Antropologii, care au promovat de la bun început, aproape cu fanatism, metoda observaţiei participative, se găsesc într-un alt conflict epistemic – lipsa exercitării propriei voinţe asupra condiţiilor metodologice. Terenul presupune insinuarea, respectiv extragerea de bunăvoie într-o şi dintr-o comunitate. Chiar daca acea comunitate o găseşti pe o insulă îndepărtată, pe un vârf de munte sau într-o deltă (cum a fost la un moment dat în cazul meu). Or comunitatea (auto)izolaţilor a avut doar iniţial un caracter voluntar. Ulterior, însă, odată cu agravarea situaţiei, acest grup – care poate depăşi uneori trei sferturi din populaţia unei ţări, grup din care face parte şi cercetătorul, a fost circumscris de acte legislative şi executive de forţă instituite de autorităţi. Astfel, validitatea rezultatelor e pusă în discuţie de faptul că cercetătorul nu poate scurta sau prelungi terenul aşa cum doreşte.
Un alt motiv fundamental pentru care izolarea în masă nu putea fi concepută într-o altă epocă este acela că, pentru om, necesitatea interacţiunii sociale (necesitatea de apartenenţă) are o atât o însemnătate ontologică, cât şi una propriu-zis fiziologică, bazală (îmi asum coliziunea cu modelul piramidal al lui Maslow). Nu cred că ar fi fost posibil acum doua secole, dincolo de alte impedimente, ca locuitorii unui sat sau oraş să îşi păstreze sănătatea mintală dacă ar fi fost obligaţi să stea în case timp de câteva luni.
Deşi a modificat iremediabil spiritul comunitar tradiţional, comunicarea în masă a contribuit în mod esenţial la democratizarea şi progresul societăţii. Platformele de comunicare prin internet, aşa numitul web 2.0 prin facilitarea apelurilor video au adus o compensaţie majoră frustrării pe care distanţa geografică o induce relaţiei dintre persoane apropiate. Posibilitatea de a comunica în multiple feluri utilizând internetul a creat o realitate paralelă – cea virtuală – care a devenit automat obiect de studiu pentru cercetătorii din ştiinţele sociale.
Antropologia spaţiului virtual
Antropologia spaţiului virtual nu e un domeniu nou, aceasta a luat naştere aproape în acelaşi timp cu apariţia internetului. Schimbarea majoră care se întrevede, însă, asupra domeniului, odată cu izolarea în masă impusă sub ameninţarea răspândirii COVID-19, este aceea că ciber-antropologia va deveni o ştiinţă socială de sine stătătoare – cu o organizare academică autonomă, iar temele sale se vor transforma în domenii. În opinia mea, într-un viitor foarte apropiat, antropologia e-democraţiei, a economiei virtuale, a telemedicinii etc. vor produce anual tot atât material bibliografic cât omloagele lor care studiază desfăşurarea vieţii sociale în spaţiul fizic. Aşa cum, probabil, odată cu instituirea unei lingua franca internautică, cel puţin în spaţiul virtual globalizarea va triumfa şi etnosul va fi înlocuit de logos.
