1
2
3
4

Rarele bucurii pe care mi le-a oferit matematica în adolescenţă au venit nu atât din viaţa şcolară propriu zisă, cât din ceea ce am putut afla în timpul meu liber. Mult mai puternică s-a dovedit atunci atracţia pentru literatură şi pentru filozofie, dar nu ca urmare a celor învăţate la şcoală, ci prin lecturile de acasă, din cărţi care nu făceau parte din programa şcolară. Prima revelaţie oferită de matematică am trăit-o abia la vârsta bacalaureatului, când am citit ceva despre geometriile neeuclidiene, dar nu din cărţile de şcoală. Am realizat, pentru prima oară, frustrarea căreia îi cad victimă cei mai mulţi copii şi adolescenţi. Au trecut de atunci peste 60 de ani; in tot acest timp, am urmărit evoluţia matematicii şcolare. Dincolo de unele ameliorări locale şi temporare, la vârsta de 11, 12, 13 ani se produce ruptura de pe urma căreia cei mai mulţi elevi resping matematica şi o consideră un fel de pedeapsă. Amintindu-ne de ceea ce scria revizorul şcolar Eminescu despre predarea matematicii în şcoală şi de însemnările lui Spiru Haret, putem conchide că matematica şcolară trăieşte, de un secol şi jumătate, într-o nemeritată singurătate.

“Faceţi tabula rasa din matematica şcolară!”

Am optat, într-un moment de mare derută din toamna anului 1944, pentru studiul matematicii. Chiar de la prima oră de curs, am primit de la Profesorul Miron Nicolescu îndemnul de a face tabula rasa din matematica şcolară. Desigur, aceste cuvinte nu puteau fi luate ad litteram, dar sensul lor profund îmi devenise clar. Era o confirmare a impresiei la care ajunsesem la terminarea liceului: adevărata matematică nu este aceea din manualele şcolare, chiar dacă unele cunoştinţe căpătate din ele sunt utile. Era o constatare negativă. Dar lecturile privind geometriile neeuclidiene şi primele ore de curs cu Profesorul Miron Nicolescu, cel care avea să-mi devină mentor şi părinte spiritual, au fost primii paşi spre o înţelegere a naturii reale a matematicii. Iniţierea în analiza matematică mi-a dezvăluit două aspecte esenţiale ale ei, atenţia acordată proceselor cu o infinitate de etape şi discrepanţa dintre ceea ce devine inteligibil prin matematica acestor procese şi ceea ce este vizibil, perceptibil pe cale directă. Dar mi-am dat imediat seama că aceste aspecte nu-mi erau necunoscute. Unde le mai întâlnisem? În poezia lumii, de la Eminescu, Arghezi, Blaga şi Barbu la Edgar Poe, Baudelaire, Mallarmé şi Rimbaud. Poezia are acces la infinitul existenţei, la “comportamentul ei asimptotic”. In acelaşi timp, întocmai ca şi matematica infinitului, poezia transgresează locul comun al existenţei cotidiene, pentru a ne pune în contact cu aspectele anti-intuitive, paradoxale, ale existenţei. În acest fel mi-am dat seama că veneam spre matematică marcat fiind de lecturile mele literare şi filozofice.

Fragment dintr-un discurs public susţinut de Solomon Marcus la Academia Română.

Citiţi articolul integral în varianta print a revistei
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR