Árpád Szakolczai s-a născut în 1958 la Budapesta, unde a studiat Științele Economice. A obținut doctoratul în Statele Unite la University of Texas at Austin. A fost cercetător la Institutul de Sociologie al Academiei Ungare de Științe până în 1989, după care a predat la Londra, Florența și, din 1998, în Irlanda la University College Cork, unde a fost șeful Departamentului de sociologie. A publicat numeroase articole în reviste științifice internaționale și opt cărți în engleză, maghiară și italiană, unele traduse și în chineză, printre care: Comedy and the Public Sphere: The Re-birth of Theatre as Comedy and the Genealogy of the Modern Public Arena (2013), Sociology, Religion and Grace: A Quest for the Renaissance (2007), The Genesis of Modernity (2003), Reflexive Historical Sociology (2000), The Dissolution of Communist Power: The Case of Hungary (1992, împreună cu Ágnes Horváth).
În cărțile sale în domeniul teoriilor sociologice, al sociologiei istorice și antropologiei politice, Árpád Szakolczai e preocupat de legăturile dintre Europa, problema modernității și procesele globalizării analizate prin prisma unui cadru conceptual bazat din scrierile lui Max Weber, Michel Foucault, Victor Turner, René Girard sau Eric Voegelin. Modernitatea înțeleasă ca liminalitate permanentă, fenomenul politic înțeles ca rezultantă a unui proces genealogic născut din comedia italiană a Evului Mediu sau concepția sociologică a harului și grației sunt câteva dintre viziunile sociologice originale detaliate în cărțile sale. Forțat de împrejurări, Árpád Szakolczai duce el însuși o existență esențialmente liminală, cu o pendulare permanentă între „Extremul Occident” european (Cork, unde predă) și Sudul Europei (Florența, unde e familia sa). E căsătorit cu Ágnes Horváth, cu care colaborează și în proiecte academice și au doi copii.
Marius Bența: În cărțile dumneavoastră descrieți modernitatea prin conceptul de „liminalitate permanentă”. Lumea modernă, așa cum e ea dominată cultural și economic de America, dă semne că se îndreaptă, într-adevăr, spre acel carnaval perpetuu al lui Hamvas Béla: celebrăm în fiecare zi fără să știm exact ce, peste tot există petreceri, mass-media ne invită permanent la distracție, la celebrarea, poate, a nimicului din noi. Vedem însă și semne ale unei migrații de putere spre Est, spre alte focare culturale și economice, care sunt fondate pe alte valori și pe un alt stil al experienței. Credeți că asta va duce la un sfârșit al acestei perioade liminale în care ne aflăm? Se va încheia această liminalitate permanentă în momentul în care lumea va fi dominată de alte culturi?
Arpad Szakolczai: E foarte complexă problema, pentru că acest tip de liminalitate permanentă pe care am încercat s-o surprind trebuie, prin definiție, să ajungă la un sfârșit. Liminalitatea este ceva temporar: o societate sau o cultură poate rămâne într-o liminalitate, chiar dacă o numim „permanentă”, doar pentru o vreme, pentru o perioadă limitată, deci nu e vorba de eternitate în acest concept. Dar întrebarea cum se va sfârși e una foarte sensibilă. Există un element carnavalesc în liminalitatea permanentă; în fiecare carte surprind fenomenul dintr-un unghi diferit: în Reflexive Historical Sociology, liminalitatea permanentă însemna statul disciplinar, societatea de curte, controlul permanentizat. În cartea despre teatru, mă aplec asupra elementului comic-carnavalesc, în vreme ce în cartea la care lucrez acum, care se numește The Sacrificial Carnival, încerc să adun sub un singur titlu două elemente. Primul e cel carnavalesc, care nu e ceva ce ar trebui să ne facă fericiți, întrucât are acest caracter permanent și, desigur, nimeni nu vrea să trăiască într-o petrecere fără sfârșit, pentru că devine plictisitoare. Uitați-vă la tineri, care au din ce în ce mai multe petreceri, ajung plictisiți în acest exces de distracție. Dar nu e vorba numai de asta în această carte, pentru că există și componenta sacrificiului: carnavalul sacrificial. Sacrificiu înseamnă să renunți la viața ta normală pentru a petrece în acest carnaval. De fapt, nu renunți de bună voie ci ești obligat să renunți, poate fără să-ți dai seama dacă e vorba de plăcere sau necesitate și fără să-ți dai seama ce se întâmplă în jur. O situație foarte paradoxală, confuză.