Ce înseamnă un bun ilustrator, după ce criterii se stabilește valoarea unei ilustrații, cât de prețuiți sunt ilustratorii în România, cât de rafinat este gustul părinților atunci când aleg cărțile pentru copiii lor, au editorii responsabilitatea de a-i educa pe cititori, cui îi va aparține viitorul acestui domeniu?. Un copil poate să vadă viața într-un singur mod, sau poate să crească acceptând și cunoscând diversitatea. Dacă îi arăți copilului un copac desenat în tonuri de culoare, el începe să își formeze cultură pentru diversitate, să înțeleagă că un copac poate avea o textură, că poate avea forme diferite. Ilustrația îți construiește reprezentări.

Ilustrația de carte are o șansă să se dezvolte în viitor, spune Mihai Mitrică, director executiv al Asociației Editorilor din România, doar în condițiile în care piața de carte din România va reuși să se desprindă de ultimul loc în Uniunea Europeană, pe care îl ocupă în prezent. Piața de carte din România este de 60-65 de milioane de euro anual, la care se adaugă circa 35-40 de milioane de euro reprezentate de manuale, auxiliare educaționale și ediții de chioșc. Cu doar 3 euro consumați anual pentru achiziția de carte, românii se situează în urma bulgarilor (care consumă de două ori mai mult) sau a ungurilor (care consumă de patru ori mai mult), nemaivorbind despre germani, al căror consum de carte este de circa 40 de ori mai mare decât al nostru.

Concurența pe piața editorială este prezentă încă de acum 30 de ani, ultimele două decenii însemnând o profesionalizare accelerată atât a raporturilor dintre editori, cât și a raporturilor editorilor cu ceilalți actori ai pieței. Deși e de dorit întotdeauna un grad de solidaritate mai ridicat între editori (sunt, în acest moment, cel puțin șapte structuri asociative ale editorilor) nu aici trebuie căutate resorturile de creștere ale pieței de carte, consideră Mihai Mitrică. Campaniile de promovare a cărții și cititului pe care foarte multe dintre edituri le desfășoară au un impact redus dat de lipsa unei susțineri din partea instituțiilor statului, a cărui misiune este aceea de a oferi acces egal la cultură și educație pentru toți cetățenii.

Atunci când statul este mult prea ocupat cu propria restructurare și reformare, un foarte mare sprijin pentru această piață îl aduc anumiți „vectori”, respectiv persoane care promovează cartea, îndeosebi cartea pentru copii și care se ghidează după o singură măsură: munca. Sunt oameni optimiști care cred cu tărie că ceva bun din tot efortul lor va ieși sigur. La ei nu există „nu se poate”. Există doar „trebuie”.

Un astfel de exemplu este Bianca Mereuță, fondatoarea comunității online Ce le citim copiilor, unde aproape 100.000 de persoane se informează zilnic cu privire la cele mai recente apariții de carte pentru copii. Bianca are peste cincisprezece ani de experiență și expertiză în crearea și comunicarea imaginii, este creator al editurii Signatura și fondator al asociației “Versus”, organizație tânără care acum își definește programele și proiectele destinate repoziționării cărții în locul unde ar trebui să fie: între oameni și în educație.

„Noi, aici, ne ocupăm de carte, iar, cei mai mulți dintre noi suntem părinți de copii preșcolari și școlari din clasele primare și suntem aici pentru că știm și suntem conștienți că, oricum o luăm, cartea este baza educației”, precizează Bianca într-una dintre postările de pe pagina comunității Ce le citim copiilor.

Atunci când vorbim despre cartea pentru copii și despre ilustrație, Bianca Mereuță este întotdeauna omul potrivit să te inițieze în acest univers. Până să-și câștige credibilitate în rândul editurilor și a părinților nu a fost ușor, însă la un moment dat au început să vină spre comunitatea ei edituri pentru că au văzut un potențial de vânzare.

Relaționare cu sens

În România, spune Bianca Mereuță, nu s-a ajuns încă în punctul critic în care să ne dăm seama că este nevoie de unitate pentru a crește piața de carte. Concurența câștigă detașat în fața unității și în acest mod nu va crește niciodată procentul de cititori.

„E ca la mecanismul de vot. Nu se face nimic cu adevărat pentru a crește piața de carte. Se concurează pe titluri, pe autori, pe ilustratori. E foarte mult de construit, dar am răbdare și preconizez că în 15 ani se vor schimba lucrurile. Ține de responsabilitatea editorilor de a-și lua niște consultanți pe imagine. În România nu există școală națională de ilustrație pentru copii. În România trebuie să se creeze un filon identitar pe ilustrație. Există în lume școli de ilustrație care dau direcție în creație, care știu ce înseamnă construcția de imagine de la zero. Vorbim de țări în care copiii sunt învățați de la zero ce înseamnă estetica și etica în estetică. E transgenerațională toată povestea. În România nu există așa ceva. Avem nevoie de editori care să înțeleagă că trebuie făcută o strategie coerentă, să se gândească cum să adune ilustratorii buni și să vadă împreună cum poate fi construită identitatea națională pe ilustrație. Astfel se pot dezvolta școli și curente”, explică Bianca Mereuță.

Alfabetizarea copiilor trebuie făcută imediat după naștere, spune Bianca Mereuță, expunându-i pe cei mici, cu recurență, la imagine valoroasă, aducându-le în viața lor cărți cu imagini care cu adevărat să îi atragă spre frumos. Coordonatoarea comunității Ce le citim copiilor crede că un copil trebuie crescut cu cartea lângă el de la zero ani. Relaționarea cu sens înseamnă să îi citești o poezie, o poveste, să îi individualizezi noțiuni vizuale, să îi arăți contraste, tonalități. Acest mesaj trebuie să ajungă la cât mai multă lume. Dacă aduci cartea în viața copilului de la zero ani, el își construiește o rutină de atașament și un mediu sigur. Nu dezvoltă traume.

Picture book este acea carte pe care copilul o internalizează prima dată, creierul lui fiind preponderent vizual până la șapte ani. În România, abia acum încep să apară picture books, în timp ce antologiile sunt cele mai vândute.

„În străinătate se merge pe ideea de a dezvolta gândirea critică a unui copil și faci asta printr-un mesaj scos dintr-o carte pe care copilul îl discută la școală sau în diverse cercuri. Ai o singură idee dintr-un text scurt până în 1000 de cuvinte. La noi poveștile sunt lungi, spuse în antologii. Cum românii nu au bani, cumpără cărți cu mai multe povești unde ai mult text și puțină ilustrație. Un spread (distribuția imaginii pe două pagini, n.r.) costă 100-150 de euro, dar editorii, de obicei, nu își permit să aloce în carte mai mult de 400 de euro pentru ilustrație. Fac două spread-uri și încă două ilustrații mici să umple spațiul. Automat, compozițional, cartea nu arată bine și copilul nu mai e coordonat estetic. Cei mai mulți dintre editori văd banii în fața responsabilității în educație și față de cititori”, consideră Bianca Mereuță.

Sigur, există multe stiluri de ilustrație. Realistă, suprarealistă, caricaturală, dar, pentru a fi cu adevărat bună, spune Bianca Mereuță, o ilustrație trebuie să respecte niște parametri academici sau să știe să spargă bariere nu prin kitsch, ci prin a ocoli regula, știind regula. Valoarea ilustrației este dată de gradul de emoție pe care ți-l produce încât să îți dorești să mai vezi o ilustrație a aceluiași ilustrator. Felul în care copilul ajunge să o perceapă în interiorul lui dă valoare acelei ilustrații.

„Eu nu mă declar total împotriva digitalului. Dar handmade-ul aduce finețe, caracter. Are limitare. Dacă lucrezi în digital, oricând poți interveni asupra lucrării. Maestrul adevărat, cred eu, este cel care poate să lucreze cu resursa limitată. Digitalul poate fi și prost făcut, sau există ilustratori care elaborează digitalul în mod foarte creativ, folosind tehnici mixte”, precizează Bianca Mereuță.

Ca editor, nu poți arunca un text într-o carte la întâmplare. Ideea este să ai un concept de la început, să îți gândești numărul de pagini, hârtia care pune în valoare subiectul, tehnica de lucru, ilustratorul, sau autorul ilustrator, machetarea, atenția la detalii. Toate acestea arată respectul pe care îl ai pentru publicul tău. Poate fi o carte extrem de simplă, dar să aibă un concept special.

Piața de carte, inclusiv cea pentru copii, este una liberă și cu un grad ridicat de competitivitate. Tocmai de aceea, gusturile publicului se vor rafina din ce în ce mai mult, punând presiune pe unii editori care ar putea rămâne în urmă, este de părere directorul executiv al Asociației editorilor din România.

„Din acest motiv, sunt absolut convins că viitorul este al editorilor care investesc cel puțin la fel de mult în ilustrația de carte și în forma de prezentare a obiectului numit «carte», precum în conținutul acesteia”, spune Mihai Mitrică.

Cam toate editurile cunoscute au inițiat și cultivă, de mai mult sau de mai puțin timp, colecții dedicate copiilor, ba chiar și imprint-uri separate în cadrul grupurilor editoriale, după modelul piețelor de carte moderne, afirmă directorul AER.

„Dar sunt conștient, din experiența personală, că sunt multe edituri pe care nu le vezi la nici un eveniment expozițional (Bookfest sau Gaudeamus), dar care au împânzit grădinițele și școlile din România, cu largul concurs al conducerii instituțiilor respective, cu materiale de calitate adeseori îndoielnică”, precizează Mihai Mitrică.

Statistici defalcate pentru piața de carte pentru copii nu există, dar este clar tuturor că acest segment este într-o creștere accentuată în ultimii trei ani. Personal, Mihai Mitrică pune această creștere pe cel puțin două cauze: prima ar fi nivelul tot mai crescut al ofertei de carte pentru copii și a doua ar fi constatarea părinților că sistemul educațional este incapabil să satisfacă nevoi elementare de informare și educare ale copiilor, astfel încât oferta editurilor – private, în cvasi-majoritatea lor -, devine un complement imperios necesar.

„Degradarea continuă a sistemului educațional românesc, sesizată corect de anumiți miniștri ai Educației, dar încurajată frenetic de alții, face ca numărul de cititori ieșiți de pe băncile școlii să fie tot mai mic. Aș fi foarte curios să văd ce procent de analfabeți funcțional mai avem în rândul adolescenților de 15 ani (acum doi ani, acesta era de 42%) și cred că ar trebui să ne lămurim că este responsabilitatea statului să repare ce a stricat deja în acest domeniu, dar și în alte segmente ale pieței de carte: infrastructura de librării, eliminarea canalelor de promovare media a cărții și cititului etc.”, spune Mihai Mitrică.

Vreau să fiu ilustrator

Un ilustrator valoros are studii în domeniu, sau dacă nu are, trebuie să fie un bun meșteșugar. Un ilustrator valoros este un ilustrator care știe compoziție, știe reguli academice, știe bine teoria pentru a ști să evadeze din ea dacă vrea să facă experiment. Care știe culoare, care nu se devalorizează în favoarea banilor, care își acordă timp pentru a face o lucrare, care are respect pentru munca lui. Este cel care cunoaște curente, care cercetează constant, care poate să își creeze propriul stil, sau care poate să fie versatil. Un bun ilustrator știe să se muleze pe personaj, pe caracterul pe care i-l dă autorul, dar care își păstrează elementele vizuale proprii.

„Sunt ilustratori buni și la noi, dar nu sunt respectați de editori la adevărata valoare. Totodată, prețul dictează piața. Ai costuri de producție, atunci distribui cartea în librării. De multe ori, poate nu îți dorești să ajungi în librării, pentru că multe librării arată ca niște depozite. Librarul poate fi interesat sau dezinteresat să îți prezinte anumite cărți. Mai există magazinele online care vin cu discount-uri. În comunitatea Ce le citim copiilor, anul trecut, s-a rulat în jur de 15% din volumul total de vânzare de carte pentru copii din România. E un mare câștig pentru edituri. Am ales cărțile pe care le-am considerat bune, le-am adus în comunitate, le-am făcut cunoscute și editurile și-au eliminat instant stocul de cărți pe care altfel l-ar fi vândut în trei ani”, precizează Bianca Mereuță.

În lipsa specialiștilor, totul se limitează la pasiunea omului care negociază dreptul de autor, dacă omul acela înțelege ce înseamnă ilustrația. De cealaltă parte, există părinții informați, și procentul lor crește, dar sunt și părinți care nu înțeleg kitsch-ul. De exemplu, atunci când alege cărțile pentru fiul ei, Bianca pornește de la ilustrație. La fel cum consideră că într-o școală a viitorului cel mai important lucru este mediul, dacă mediul, ambianța, este de o anumită natură încât să îi creeze echilibru, atunci copilul va primi starea pe care o creează cartea. Bianca Mereuță o dă exemplu în acest sens pe ilustratoarea Beatrix Potter și finețea ei în tot ce înseamnă atmosfera unei povești. Desigur, ține și de responsabilitatea editorilor de a-și lua niște consultanți pe imagine.

„În România, când cumperi drepturile de la un ilustrator, îi dai o sumă fixă și îți dă drepturile pe câți ani vrei, în funcție de cum negociezi. Dacă tu ai o echipă bună și o rețea bună de vânzare, dacă știi să organizezi evenimente pentru copii, dacă ai un mecanism de promovare a unei cărți, atunci poți să îți permiți să îi dai ilustratorului o sumă respectabilă. Dacă vii cu onestitate în fața copilului, atunci va ieși un produs bun care se va vinde. Eu asta încerc să fac la editura mea. Mi-am ales câțiva ilustratori foarte buni și promițători. Am luat un credit de 15.000 de euro, am scos câteva cărți pe care le-am vândut în comunitate și am răsuflat ușurată că mi-am acoperit costurile de tipar. Deocamdată am adus drepturi din străinătate, mai ales de pe piața italiană, pentru că au standard foarte ridicat. Dar încerc să abordez, totodată, și ilustratori pe care îi cred valoroși și încerc să construiesc și cu ei o piață”, spune Bianca Mereuță.

Dacă există viață după moarte, Bianca Mereuță speră să se întâlnească cu Leo Lionni, un ilustrator care reușește să transmită o idee într-un mod atât de firesc încât cărțile lui au ajuns să se studieze la filozofie în America.

„Generația mea a învățat din abecedare ilustrate de Doina Botez, una din marile noastre ilustratoare la editura Ion Creangă. Comparați acel abecedar făcut de un ilustrator adevărat, cu schițele care se fac acum în manuale. Gustul se cultivă prin expunere repetată. Dacă tu îl expui repetat pe copil la kitsch, la non-valoare, el nu mai are parametri de raportare la frumos și nu mai are grade de comparație”, explică Bianca Mereuță, fondatoare a comunității Ce le citim copiilor.

Poveștile Cristinei – „Nu există alegeri greșite”

Proiectul Poveștile Cristinei a plecat de la câteva povești scrise de Cristina Donovici, printate pe A4 și date unor prieteni să le citească celor mici. Poveștile au fost imediat îndrăgite și soțul Cristinei a venit cu ideea de a le urca pe un site, astfel încât să fie oferite gratuit tuturor. Pentru că era ideea de „gratuit” și „non-profit” și-au asumat funcționarea site-ului ca și costuri dar au încercat să coopteze ilustratori care să îi ajute pro-bono.

„Știam că dacă oferim bani pentru ilustrații, pe termen lung nu aveam cum să mergem mai departe. Habar nu aveam de ilustrații și ilustratori, noi lucrăm în cu totul alt domeniu, așa că am căutat pe Google ilustratori români. Și așa i-am găsit pe primii. Am avut noroc de suflete bune, au acceptat să ne ajute deși cei căutați sunt foarte ocupați. Și pe Google apar primii cei mai căutați. Cu cât sunt mai bine cotați și mai publicați, cu atât sunt mai ocupați. Mulți nu ne-au refuzat deși au fost și unii care ne-au spus că nu au când, ori că nu lucrează gratis. Și am înțeles perfect”, au precizat coordonatorii proiectului Poveștile Cristinei.

Mai târziu, cei doi au mers și pe fler, gândindu-se ce stil se potrivește unei anumite povești.

„Ce înseamnă ilustrator bun? Noi nu putem răspunde la această întrebare. Cred că stă în puterea fiecărui privitor de a decide dacă îi place o ilustrație sau nu, dacă cel care a făcut-o e foarte bun ori mai puțin bun. Noi îi apreciem pe toți, și-au dedicat viața unei meserii nobile, rare și atât de frumoase”, spun Cristina și Alex Donovici.

Cristina a crescut în copilărie cu seria „Mazsola” scrisă de Ágnes Bálint, serie care se bucură de succes și acum. Aventurile micuțului porcușor, Mazsola-„Stafida” au fascinat-o și nu a ezitat să îi citească și ei copilului această serie, savurând poveștile, din nou, ca prima dată.

Alex are amintiri foarte clare legate de cărți fără prea multe ilustrații și, separat, de reviste de benzi desenate din care nu înțelegea nimic pentru că erau în franceză. A crescut cu „Legendele Olimpului” și cu „Povești Nemuritoare”, pe care a început să le citească singur înainte de a merge la școală. Erau cărți fără ilustrații. În paralel iubea revistele „Pif&Hercule” și Rahan, extrem de greu de procurat. Existau prin biblioteci, pe la anticariate ori la colegii care aveau rude în străinătate. Copia personajele cu coli de indigo pe hârtie, încerca să le deseneze și apoi le colora și le decupa. Ca și cărți ilustrate își aduce vag aminte de „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi”, de „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson” sau de Apolodor.

De la început, ce doi soți și-au dorit să aducă în fața comunității site-ului lor cât mai mulți ilustratori cu stiluri cât mai variate. Au creat special pentru ei o rubrică aparte, care se numește Galeria Ilustratorilor și acolo sunt toți cei care au contribuit la site. La fiecare este atașat un portret, povești personale scrise chiar de ei în unele cazuri, informații despre portofoliul lor, competiții câștigate și date de contact. Fiecare are și câte o galerie virtuală cu ilustrații reprezentative. Își doresc ca în timp acea secțiune  să devină cea mai importantă galerie virtuală din România, cea mai complexă ca imagini/informații.

Cristina și Alex nu se simt în măsură să dea sfaturi cu privire la ilustrația de carte. E o chestiune de gust, spun ei, de cum simți, dacă îți place ori nu îți place. Și, de multe ori, gusturile diferă de la părinți la copii. Uneori alegerile le fac părinții. E important, spun ei, să-i lăsăm și pe copii să aleagă, să-i ducem prin librării, să le arătăm cât mai multe cărți, să-i ajutăm să-și cultive propriile gusturi.

„Nu există alegeri greșite. Tot ce îi place copilului, tot ce îi incită curiozitatea și îi dezvoltă imaginația este o alegere bună”, consideră Cristina.

Din partea lor, ilustratorii au libertate totală și încredere. Odată ce i-au ales și odată ce au acceptat să îi sprijine, sunt o echipă perfectă. Asta privitor la site. Atunci când vine vorba de cărți, Cristina și Alex recunosc că, din când în când, au mici dorințe privitoare la ce scene ar putea fi ilustrate în cărțile lor. Însă foarte rar.

Ce spun ilustratorii?

Atunci când privești din exterior, universul ilustratorilor pare să nu aibă margini. Autentici și speciali, acești oameni lucrează pentru binele cărții. Cu fiecare proiect învață ceva nou, testează noi abordări și își stabilesc noi mize. În unii dintre ei, s-a născut deja dorința de a fi autori ai propriilor cărți.

Sidonia Călin – „Important este să ajungi la o înțelegere pentru binele cărții”

Ce amintiri ai din copilăria ta legate de cărțile pentru copii? Ai crescut cu povești ilustrate? Care au fost de fapt cărțile copilăriei tale?

În copilărie am avut doar două cărți ale mele. Din motive financiare părinții mei nu au putut să-mi ofere mai mult. Cele două cărți erau Basme de Petre Ispirescu și Amintiri din copilărie de Ion Creangă. Ambele erau ediții vechi, de până în anii 2000 cu câteva ilustrații alb-negru. Le-am răsfoit de zeci de ori nu pentru text, ci pentru ilustrații. De fiecare data descopeream ceva nou, ceva ce nu văzusem înainte. Ilustrațiile mă făceau să inventez alte povești care nu aveau legătură cu textul citit, iar acest lucru se întâmpla des neavând alte cărți. Pentru mine basmele lui Ispirescu sau amintirile lui Creangă au o grămadă de alte variante inventate de mine.

Mai târziu, profesoara mea de istorie din gimnaziu mi-a dăruit „Micul Prinț”. Până astăzi rămâne cea mai fascinantă carte pe care am citit-o. Până și ludicele ilustrații ale autorului mi-au rămas atât de bine întipărite în minte.

După ce ți-ai găsit acest mediu de exprimare, ilustrația de carte pentru copii, ți-ai dat seama că poți fi și autoare a poveștilor?

Mi-aș dori ca într-un viitor să fiu autoarea unei cărți. Asta nu înseamnă că voi deveni scriitoare, căci acest lucru nu este posibil, dar cred că există cărți care pot comunica foarte bine doar prin imagini. Aceste cărți se numesc „cărți-obiect” iar termenul este întâlnit din păcate doar în străinătate. De asemenea, pentru a putea fi autoare trebuie să acumulez mai multe cunoștințe pe care acum nu le am. Deocamdată exersez, exersez mult. Asta spuneau și marii artiști, nici o zi în care să nu pui creionul pe hârtie.

Care a fost cel mai complex proiect la care ai lucrat ca ilustratoare de carte pentru copii?

Toate proiectele pe care le-am avut mi-au plăcut și le-am făcut cu plăcere. Nu au fost mai mult sau mai puțin complexe, m-au format, m-au ajutat să-mi găsesc un stil al meu.

Cum înțelegi tu, ca ilustratoare, rolul ilustrației în cărțile pentru copii?

Pentru a înțelege rolul ilustrației trebuie mai întâi să înțelegem ce este ilustrația. Mulți dintre noi cred că ilustrația, așa cum îi spune numele, este modul prin care se ilustrează textul. Pentru mine ilustrația înseamnă, mult mai mult. Împrumutând un termen din muzică, ilustrația poate deveni un fel de contrapunct al textului, aducând elemente vizuale noi, îmbogățind sensul mesajelor, al limbajului metaforic etc. Atât textul, cât și ilustrația au aceeași importanță.

Să luăm un exemplu, poate așa mă fac mai bine înțeleasă. Să spunem că textul ne vorbește despre o fată îmbrăcată în roșu care traversează în grabă un câmp plin cu varză. Ilustratorul alege să picteze pur și simplu o fată în roșu într-un câmp cu varză sau alege să picteze un iepure ce se ascunde după o frunză de varză, în depărtare câteva personaje care stau la picnic, câteva foi de varză găurite semn că au fost mâncate, fata are o geantă din care iese un cap de pisică, apare un gard cu o poartă deschisă într-un colț al compoziției și câteva păsări pe cer par să se îndepărteze. Toate aceste elemente alcătuiesc o nouă poveste pe lângă cea spusă în text. Aceasta, după mine, este adevărata ilustrație. Iar rolul ei este să-l facă pe copil să gândească, să-și imagineze, să descopere pe lângă povestea din text și povestea din ilustrație. Copilul cu siguranță revine asupra ilustrației de mai multe ori și de fiecare dată poate descoperi noi elemente care puse cap la cap dezvăluie noi povești.

Cât de diversă este lumea ilustratorilor? Simți că există o comunitate de ilustratori în România, există o solidaritate?

Știu că există o comunitate a ilustratorilor, Clubul Ilustratorilor, dar nu fac parte din ea. Eu m-aș descrie mai degrabă ca fiind un artist singuratic. Îmi place singurătatea mea, am mai mult timp pentru a mă documenta, pentru a cerceta și apoi pentru a lucra.

De obicei mergi în librării să vezi oferta de carte ilustrată, să vezi ce a mai apărut nou, ce este scos la înaintare pe raft?

Primul raft la care merg atunci când intru într-o librărie este cel al albumelor de artă. Sunt interesată de tot ce înseamnă Renaștere în mod special, iar mai nou caut artiști ce aparțin stilului Art Nouveau. Abia apoi ajung și la rafturile cu cărți pentru copii. La noi în țară nu sunt așa de multe rafturi destinate cărților pentru copii, dar în străinătate sunt etaje întregi. Acolo pot spune că mă pierd cu orele.

Este mai ofertantă colaborarea în acest moment pentru tine cu edituri din străinătate decât cu edituri din România?

Încă nu am avut colaborări în străinătate, dar sper pe viitor să am parte de astfel de colaborări. Este un plus de imagine pentru orice ilustrator, iar o colaborare aduce după sine încă una și tot așa.

Au existat momente în care nu ați găsit consens tu și editorul, sau autorul cărții și din această cauză să refuzi proiectul? Există diferențe de viziune atât de mari?

Sunt momente și momente, important este să ajungi la o înțelegere pentru binele cărții.

Editurile de carte pentru copii în România sunt de puțin timp pe piață. Chiar dacă unele sunt de 5-10 ani, tot puțin este comparativ cu cele din străinătate care au o tradiție de zeci de ani. Și ilustratorii tineri din țară sunt la început așa că ambele părți mai pot greși. Personal am avut colaborări de nota 10 cu unele edituri, iar cu altele mai puțin mulțumitoare.

Cu scriitorul însă întotdeauna a fost o colaborare faină. Aș putea să dau chiar un exemplu, scriitoarea Ioana Nicolaie a avut întotdeauna încredere în ceea ce fac eu și mi-a lăsat deplina libertate în realizarea ilustrației.

Cât de riguroasă ești cu tine ca ilustratoare? După ce principii lucrezi? Cât de autocritică ești?

Ah! Sunt foarte riguroasă și autocritică și perfecționistă cu munca mea. Odată am lucrat vreo două săptămâni la o ilustrație, între 5 și 10 ore pe zi iar în final nu a ieșit ceea ce mi-am dorit, așa că am rupt-o și am luat-o de la capăt. Dar timpul pe care l-am petrecut lucrând nu a fost niciodată degeaba. Eu nu vreau să pun într-o carte o ilustrație care mie nu-mi place chiar dacă cei din jurul meu, scriitorul, editorul, spun că este excelentă. Este un principiu al meu și nu aș vrea să-l încalc.

Care este personajul pe care i l-ai prezenta unui copilaș de 6-7 ani pentru ca apoi să îi lași să se „cunoască”? Ce crezi că ar învăța de la el, sau unul de la altul?

Primul personaj care îmi vine în minte este bineînțeles Micul prinț. Cel mai important lucru pe care l-ar învăța de la el ar fi prietenia. Poate părea la îndemâna oricui, dar observ că în zilele noastre este din ce în ce mai greu să legi o prietenie adevărată care să dureze o viață.

Dan Ungureanu – „Cartea ta nu va sta niciodată singură pe un raft, trebuie să îi cunoști colegii”

Ce amintiri ai din copilăria ta legate de cărțile pentru copii?

O bună parte din copilărie mi-am petrecut-o în camera cu cărți de acasă. Doar cărțile cu imagini mă interesau, și citeam fiecare ilustrație pe îndelete. Ediția din Fram cu coperta albăstruie m-a intrigat mult timp și încercam să înțeleg de ce sunt așa.

După ce ți-ai găsit acest mediu de exprimare, ilustrația de carte pentru copii, când ți-ai dat seama că poți fi și autor al poveștilor? Ți-ai dori să scrii la fel de des precum ilustrezi?

În timpul masteratului în carte pentru copii de la Cambridge School of Art, am fost încurajați să scriem poveștile, să facem conceptul de la cap la coadă. Astfel a apărut Nara și insula iar mai apoi Spune-mi Eli. Nu mă consider autor, pentru că unealta mea este imaginea, așa că prefer să scriu cu imagini.

Care a fost cel mai complex proiect la care ai lucrat ca ilustrator de carte pentru copii? 

Fiecare proiect vine cu provocările lui, lucru care mă bucură foarte mult. Nu seamănă niciun proiect cu altul, așa că nu pot spune care a fost cel mai complex. Pentru Spune-mi Eli mi-a fost greu să expun povești atât de dure într-un mod echilibrat, la Fram am desenat cât pentru 3 cărți, iar la Micul prinț am încercat să creez o atmosferă prin aglomerarea de obiecte părăsite.

Cum înțelegi tu, ca ilustrator, rolul ilustrației în cărțile pentru copii?

Pentru mine ilustrația trebuie să fie cârligul cărții. Pentru un copil căruia i se citește, ilustrația este un sprijin, o lume de descoperit în afara textului și ceea ce face copilul să dorească mai multe cărți. Pentru tinerii cititori, ilustrațiile, chiar și mai puține la număr, incită și creează așteptări.

Cât de diversă este lumea ilustratorilor? Simți că există o comunitate de ilustratori în România, există o solidaritate, sau nu? Ce discuții au între ei ilustratorii? Ce teme se dezbat sau ce întrebări ar trebui ridicate în domeniul vostru?

Piața de carte pentru copii a crescut foarte mult în ultimii 10 ani, lucru care a stimulat artiștii să se îndrepte spre acest domeniu. Sunt nume foarte diverse și foarte bune în printul românesc acum, și clar există și o comunitate.

De obicei mergi în librării să vezi oferta de carte ilustrată, să vezi ce a mai apărut nou, ce este scos la înaintare pe raft? 

Studiul de piață este un segment obligatoriu în orice domeniu, deci face parte din fișa postului oricărui ilustrator. Cartea ta nu va sta nicio data singură pe un raft, trebuie sa îi cunoști colegii.

Este mai ofertantă colaborarea în acest moment pentru tine cu edituri din străinătate decât cu edituri din România? Dincolo de partea financiară, de ce ar fi mai ofertante pentru un ilustrator din România astfel de colaborări? Diferă relația cu editorii?

 Pentru mine este mai important proiectul si provocările lui, decât locul de unde vine. Și este necesar ca între autor, ilustrator și editor să existe o conexiune, să susțină împreună aceeași cauză, cartea.

Cât de riguros ești cu tine ca ilustrator? După ce principii lucrezi? Cât de autocritic ești?

Poate și pentru că în ultima vreme am lucrat pe proiecte cu referințe temporale, îmi doresc să fiu coerent și corect istoric. Așa că, foarte mult timp pierd ca să găsesc referința potrivită pentru un anume tip de cuier de pe la 1870, de exemplu.

Care este personajul pe care i l-ai prezenta unui copilaș de 6-7 ani pentru ca apoi să îi lași să se „cunoască”? Ce crezi că ar învăța de la el, sau unul de la altul?

Cred că Micul prinț este personajul oglindă pentru orice vârstă, de la 2 la 102 ani. Prin această oglindă cred că avem nevoie cu toții să privim din când în când. Ajută mult.

Irina Dobrescu  – „Îmi place de multe ori să am un sentiment de libertate și rebeliune”

Ce amintiri ai din copilăria ta legate de cărțile pentru copii? Ai crescut cu povești ilustrate? Erai atrasă de poveste în sine și de aventurile personajelor, sau de ilustrațiile din cărți? Care au fost de fapt cărțile copilăriei tale?

Știu că așa cum mă înconjuram de jucării și mă jucam, tot așa mă înconjuram și de povești- și de multe ori combinam activitățile, de pildă mă jucam de-a poveștile citite cu jucăriile – sau, festin, chiar cu vreun alt copil cu aceleași pasiuni. Zic povești incluzând textele și ilustrațiile la grămadă, că aproape nu mai conta cum se creau imaginile în capul meu. Pot să pun la socoteală și discurile de vinil cu teatru radiofonic. Aveam multe cărți de copii mici al căror nume le-am uitat, (cu excepții ca Habar N-am, Peter Pan și Wendy, Matilda păpușa fermecată, Duțu și Lucu…) apoi m-au fascinat cărți ca cele de Agatha Christie (până în zilele noastre), Karl May (Winnetou și alte zeci asemenea), Cireșarii, Tom Sawyer și Huckleberry Finn, și diverse multe altele, dintre care cele ale surorilor Brontë și Jane Austen, la loc de cinste și astăzi. Presupun că activitatea artistică de acum e o continuare a jocului de când eram mică.

După ce ți-ai găsit acest mediu de exprimare, ilustrația de carte pentru copii, când ți-ai dat seama că poți fi și autoare a poveștilor? Ți-ai dori să scrii la fel de des precum ilustrezi?

Am început să-mi dau seama că e importantă viziunea din capul tău, sau din privirea ta asupra lumii, -și că dacă ea în sine are valoare (dacă ai intuiția a ceva minunat de frumos!) – mediul prin care o exprimi nici nu prea contează. Mi-am dat seama că așa cum din imagini poți să compui povești, la fel poți sa creezi imagini din cuvinte. Poate că tocmai am vorbit prea în termeni înalți, ( de la sublim in sus!) – de fapt de cele mai multe ori pentru mine lucrul e o treabă foarte frustă, și elementară – cum ar fi hrănitul. Pare că ar exista un individ închis undeva într-o pivniță în întuneric în mine, și trebuie să-i duc zilnic un platou – cu ceva date despre vreme și situația primăverii și a strălucirii soarelui, cu ceva fibră, umană, animală și vegetală, cu o bârfă, două, o povestioară și vreo scrisoare de dragoste cu care să se mai înveselească. Și ciudat, individul e mort după volume, forme, materialități și culori, – avem de unde!

Care a fost cel mai complex proiect la care ai lucrat ca ilustratoare de carte pentru copii?

Poate că primul realizat, pe când eram studentă, a fost, dacă stau să mă gândesc, și cel mai complex – o cărticică de benzi desenate.

Eu am ales o povestire (polițistă, de G. K. Chesterton), am transformat-o în scenariu, am încercat să găsesc un oarecare ritm narativ și vizual, am realizat acuarelele, le-am scanat, prelucrat, l-am chinuit pe prietenul meu să-i facă layout, am scos-o la tipar digital, și apoi am făcut nenumărate variante de legătorie până să iasă ceva prost dar nu îngrozitor. A apărut și o editură la un moment dat să o tipărească. Acum mi se pare mai greu abordabil genul benzii desenate, cu toate că și o carte ilustrată are nevoie de unitate, ritm la nivelul întregii cărți, nu doar la nivelul fiecărei pagini în sine.

Cum înțelegi tu, ca ilustratoare, rolul ilustrației în cărțile pentru copii?

De multe ori mi se pare că ilustratorul e un coleg de lectură al copilului cititor, ei citesc împreună cartea și se bucură de ea, o trăiesc, pătrund în lumea ei, se joacă de-a ea, – o cuceresc!

Cât de diversă este lumea ilustratorilor? Simți că există o comunitate de ilustratori în România, există o solidaritate, sau nu? Ce discuții au între ei ilustratorii? Ce teme se dezbat sau ce întrebări ar trebui ridicate în domeniul vostru?

Clubul Ilustratorilor, cu toate că are când perioade de activitate intensă, când perioade foarte „ liniștite”, e un exemplu, cred, de reușită în ceea ce înseamnă solidaritatea de breaslă. Și meritul cred că este al întemeietoarei lui, artista și profesoara Stela Lie.

Unii dintre noi sunt organizatori foarte abili, ( de fapt corect ar fi „unii dintre ceilalți”) și de multe ori discuțiile sunt în legătură cu expoziții, ateliere, cărți realizate în comun – însă de multe ori ne adunăm la un ceai și ne uităm pe cărți, ale noastre sau ale altora, discutăm despre tehnici noi, călătorii, ultimele bârfe – și e foarte plăcut. Clubul Ilustratorilor a pornit de la un grup de prieteni și a păstrat genul acesta de atmosfera.

De obicei mergi în librării să vezi oferta de carte ilustrată, să vezi ce a mai apărut nou, ce este scos la înaintare pe raft? 

Nu sunt foarte silitoare în privința asta. Poate pentru că rar suport să fiu scoasă din carapacea mea, sa mă updatez și să mă upgradez. Îmi place de multe ori să am un sentiment de libertate și rebeliune, să nu-mi fac temele, sa nu fiu „profi”. Îmi place să găsesc inspirație în cu totul alte domenii, să nu se miște totul în aceeași ciorbă.

Este mai ofertantă colaborarea în acest moment pentru tine cu edituri din străinătate decât cu edituri din România? Dincolo de partea financiară, de ce ar fi mai ofertante pentru un ilustrator din România astfel de colaborări? Diferă relația cu editorii?

În ultima vreme nu se poate spune că face scurt circuit tableta de la multele mesaje de afaceri pe care le trimit, în România sau în străinătate, (mi-am luat o perioada în care să lucrez „ce-mi place”, și care se lungește), – însă din ce am experimentat este plăcut și util să le ai pe amândouă. Cred însă că e o problemă legată de tipul de comunicare care ți se potrivește – în cadrul culturii în care te-ai născut – sau într-una cu deschidere mai largă, și mai cred că nu trebuie să fie nicio situație una din care să-ți „ieși din papuci”, și să-ți pierzi senzația aceea sănătoasă că lucrezi în primul rând pentru tine însuți. E bine ca finanțele și cariera să fie suficient de bune încât să nu te mai preocupi de ele – dar asta poți să o reglezi nu doar zbătându-te să-ți faci un nume și să fii bogat, ci și încercând să fii -zen.

Au existat momente în care nu ați găsit consens tu și editorul, sau autorul cărții și din această cauză să refuzi proiectul? Există diferențe de viziune atât de mari?

Parcă o singură dată am renunțat la ideea unui proiect (de bandă desenată), din motiv că mi se părea prea vulgară. În general, nu am avut niciun fel de discuții sau negocieri, – mai mult am aplicat principiul – când mingea e în terenul meu, tac chitic, îmi astup urechile, și fac cum îmi place, (și apoi pare să placa și celorlalți!) , – iar când mingea (adică ilustrațiile) e în terenul editorilor nu mă amestec deloc, în niciun fel de privință. Nici măcar plata nu o revendic dacă se întârzie. E o strategie care funcționează, – mă păstrează în bula mea, iar lucrurile au decurs bine până acum.

Cât de riguroasă ești cu tine ca ilustratoare? După ce principii lucrezi? Cât de autocritică ești?

Sunt din fire foarte autocritică, am amintiri din clasa I în care scriam un caiet de câte două ori de la început doar pentru că scrisesem o literă greșit și depășeam jumătatea caietului și deci nu puteam rupe foaia. A trecut mult timp până să împac cum trebuie artistul din mine cu ( auto)criticul din mine. Multă vreme erau aruncate replici ca „fă tu dacă poți mai bine!” Sau „ Ai vorbit de te-ai omorât! Stai jos! Patru!”, „Mă lași și pe mine să respir? Vino la sfârșit și dă-ți cu părerea. Crezi că pot să fac ceva cu răsuflarea ta otrăvită în ceafa mea?”. Acum când vine criticul și spune (ceva mai elegant, și la sfârșitul zilei de lucru): „Hm, îmi pare rău, dar trebuie să o iei de la început. Se poate și mai bine” – pentru a 10 – oară, – doar oftez și zic: „Mă flatează încrederea pe care o ai în mine”. Și când aud „e bine” – știu că adorm seara ca un prunc. Cred că e important să-mi amintesc, din experiență, că până la urmă tot o să iasă mulțumitor, și să nu renunț.

Care este personajul pe care i l-ai prezenta unui copilaș de 6-7 ani pentru ca apoi să îi lași să se „cunoască”? Ce crezi că ar învăța de la el, sau unul de la altul?

Am recitit de curând „Peter Pan și Wendy”, și mi se pare foarte bună, la fel și „Aventurile lui Tom Sawyer”,  – dar poate că un personaj de-al lui Roald Dahl ar fi mai potrivit, de pildă Charlie din „Charlie și fabrica de ciocolată”. Cred că de la Charlie poate oricine să învețe să-și amintească să nu derapeze și să devina răsfățat. Modestia cred că e calitate greu de redat expresiv astăzi, de la atâta uzură, – însă Roald Dahl o face să apară deosebit de simpatică în povestea asta.