„Odată cu criza financiară mondială din 2008-2011 și continuând cu crizele care au urmat – terorism, refugiați, coronavirus –, așteptările cetățenilor sunt tot mai mult legate de apariția unor personaje providențiale, care să ia decizii îndrăznețe și „să facă ordine” .
Iliberalism, alunecări spre extrema dreaptă, o slabă educație civică și un trecut care îi face pe europenii din fostele țări comuniste mai speriați de noua stângă decât de o derivă înspre o dictatură fascistă, iată terenul pe care ne mișcăm. La ce ne putem aștepta după câteva crize mondiale care au zdruncinat încrederea populațiilor în autorități, în instituțiile centrale ale democrației? De ce avem o participare extrem de slabă la vot și de ce este Ungaria lui Orban un model de succes pentru confrații din centrul si estul Europei?
Despre aceste subiecte am stat de vorbă cu politologul clujean Sergiu Mișcoiu. El atrage atenția asupra faptului că eforturile statului român de a-și educa civic cetățenii „se reduc la câteva campanii inconsecvente, de obicei desfășurate pentru a cheltui fonduri europene”, iar „rezultatul este că doi români din trei nu participă la cele mai importante alegeri – cele parlamentare”, la care, spune el, se adaugă și „autosuficiența elitelor politice care a devenit, în acest sens, grotescă”.
– Domnule profesor, trăim vremuri interesante și pare că ceea ce știam noi despre ideologii, despre democrație, e pe cale să se destrame. Care este, după părerea dumneavoastră, cea mai importantă și care este cea mai periculoasă schimbare?
– Trăim, fără îndoială, o epocă marcată de evoluții constrastante. Ideologiile clasice – liberalism, conservatorism, socialism – devin tot mai puțin prezente în configurarea clivajelor politice, iar impresia generalizată este aceea că bătălia ideilor se reduce de acum la confruntarea dintre două tabere: partizanii deschiderii, europenizării și globalizării, pe de o parte, și cei ai închiderii, suveranismului și naționalismului, pe de cealaltă. Această imagine este însă una extrem de simplificatoare întrucât presupune că fiecare din cele două tabere este animată de valori asemănătoare sau, cel puțin, compatibile. Or, spre exemplu, între partizanii europenizării favorabili neoliberalismului economic și cei favorabili unei Europe unite în jurul principiului solidarității sociale sunt, în mod evident, diferențe greu conciliabile.
În înțelegerea mea, cea mai periculoasă schimbare la care asistăm este delegitimarea sistemelor de decizie democratică, în special a instituțiilor centrale ale democrației – parlamente și guverne – delegitimare care nu este însoțită de instituționalizarea și capacitarea formelor alternative de decizie, dezvoltate teoretic (însă aplicate mult prea puțin) de-a lungul ultimelor decenii, și anume democrația deliberativă și democrația participativă. Acestea din urmă sunt menite să includă și să responsabilizeze cetățenii încă din faza de imaginare a inițiativelor politice, să îi implice pe tot parcursul proceselor de dezbatere și de decizie și să îi coopteze în implementarea politicilor astfel adoptate. Deși sunt practicate într-o manieră constantă, spre exemplu, în țările nordice, în Irlanda sau, mai recent în Portugalia sau Belgia, democrația deliberativă și democrația participativă nu s-au impus suficient pentru a acoperi vidul creat de delegitimarea instituțiilor și formelor de democrație tradițională. În numeroase țări ale lumii, acest vid, ce constă de multe ori chiar în cvasi-dispariția cetățenilor activi din punct de vedere politic, dă naștere unor fenomene periculoase – tentația extremismului, nesupunerea civică, destructurarea țesuturilor sociale, disoluția liantului comunitar.
– Analiștii occidentali atrag atenția asupra iliberalismului și implicațiilor lui. Cum se explică o mai mare alunecare a estului european spre această degradare a mediului democratic?
– Cauzele dezvoltării iliberalismului sunt multiple, eu m-am aplecat în ultimele două decenii asupra populismului, acesta având numeroase puncte de convergență cu iliberalismul, diferența fiind aceea că iliberalismul poate fi profund elitist (unii intelectuali care se definesc ca iliberali disprețuiesc și chiar insultă „poporul”), în vreme ce populismul poate lua și forme liberale, așa cum s-a întâmplat în America latină.
În America de Nord și în Europa occidentală, iliberalismul a apărut în special în urma unui dublu sentiment resimțit de o parte însemnată a populației statelor din aceste două cele mai dezvoltate regiuni ale lumii: pe de o parte, percepția propriei declasări socio-economice, răspândită în special în rândul păturilor cu venituri (odinioară) medii; pe de altă parte, impresia pierderii reperelor identitare, survenită în urma diversificării culturale rezultate din acumularea valurilor de imigrație și din multiplicarea formelor de reprezentare a unor grupuri minoritare (etno-lingvistice, religioase, sexuale etc.), tot mai prezente în spațiul public și instituțional al țărilor respective.
– Europa de Est se vede și ea amenințată de această diversitate culturală?
– În Europa Centrală și de Est, iliberalismul s-a dezvoltat în special întrucât politicienii care încearcă să ocupe acest culoar s-au situat în siajul anticomunismului, atât de popular în țările din regiune. Această reîmprospătare permanentă a unui clivaj specific anilor 1990 (anticomuniști contra neocomuniști), însoțită de denunțarea liberalismului cultural și societal ca o formă de neomarxism, le-a oferit unor politicieni precum Viktor Orbán sau Jaroslaw Kaczynski un rezervor retoric important, care nu dă semne că s-ar goli prea curând.
Strategia a funcționat și fiindcă există în numeroase medii instituționale și intelectuale din Europa Centrală și de Est o toleranță istorică destul de ridicată față de ideile extremiste de dreapta, inclusiv față de cele specifice fascismelor autohtone (legionarism, horthyism etc.), ceea ce nu se poate afirma despre ideile radicale de stânga, înfierate ca fiind „marele rău al istoriei”. Altfel spus, est-europenii cred că pericolul poate consta într-o eventuală restaurare a totalitarismului neo-comunist și într-o mult mai mică măsură într-o derivă înspre o dictatură fascistă, acest lucru permițându-le iliberalilor care se pretind neo-conservatori să ațâțe în permanență temerile legate de consecințele preeminenței ideologice a unei Uniuni Europene pe care o descriu ca fiind „de stânga”.
– Ne puteți face o scurtă analiză a partidelor politice care au influență în acest sens? Putem identifica un specific al partidelor care presează pentru iliberalism?
– Deși, cea mai mare parte a iliberalilor sunt (ultra-)neoconservatori, există și derive iliberale în rândul partidelor născute din fostele partide socialiste sau comuniste, așa cum s-a întâmplat în Slovacia cu SMER-ul condus de Jan Fico sau în România cu PSD în perioada Dragnea. Totuși, mare majoritate a iliberalilor provin din rândurile partidelor de dreapta care se declarau anticomuniste în anii 1990 și care, mai ales după aderarea la UE, s-au scindat, dând naștere unor grupări civic-liberale de centru-dreapta și unor facțiuni cu un discurs radical de dreapta. Acestea din urmă s-au consolidat, de cele mai multe ori în detrimentul primelor. Printre iliberalii mainstream, care promovează idei și politici uneori chiar auto-etichetate astfel, dar care nu fac pasul către extrema dreaptă, îi putem menționa, alături de Victor Orbán (FIDESZ, Ungaria) și Jaroslaw Kaczyski (PiS, Polonia), pe premierul sloven Janez Janša (Partidul Democrat Sloven) și pe Președintele Cehiei, Miloš Zeman (Forumul Civic). Avem însă și categoria iliberalilor extremiști, reprezentată de partide precum Jobbik (Ungaria), IMRO, Ina Takuv Narod și, mai nou, Vazrazhdane (Bulgaria), L’SNS (Slovacia) sau Domovinski Pokret (Croația) sau AUR (România), al căror discurs este unul nu doar naționalist și anti-european, ci și unul în care apar, în funcție de context și de oportunități electorale, elemente homofobe, antisemite, xenofobe, sexiste, islamofobe ș.a.m.d.
– Ce anume încurajează acele părți ale clasei politice care cred că ar putea promova din nou regimuri nedemocratice în țările lor?
– În primul rând, modelele de succes – din nou, Victor Orbán fiind primul dintre acestea. Longevitatea sa în funcție, popularitatea sa ridicată în țară și, mai ales, în diaspora, capacitatea de a acapara și controla instituțiile și structurile sociale ale Ungariei, curajul de sfida în mod repetat Comisia Europeană în dosarele crizei refugiaților și a suveranității constituționale a Ungariei, persistența cu care nu doar propune politici iliberale, dar le și aplică în mod consecvent – toate acestea îl recomandă pe Orbán ca un exemplu de urmat sau, pentru unii lideri iliberali din regiune, ca un adevărat „ideal” greu de atins.
Dacă în anii tranziției democratice și în cei ai integrării europene (1990-2010), concentrarea excesivă a puterii în jurul unor personaje politice influente era percepută ca fiind periculoasă pentru democrație, odată cu criza financiară mondială din 2008-2011 și continuând cu crizele care au urmat (terorism, refugiați, coronavirus), așteptările cetățenilor sunt tot mai mult legate de apariția unor personaje providențiale, care să ia decizii îndrăznețe și să „facă ordine”, asumând în mod autoritar puterea suverană. Or, toți liderii iliberali încearcă să întruchipeze astfel de personaje, cu mai mult sau mai puțin succes.
– Cum apreciați educația pentru democrație în România?
– Total insuficientă în raport cu deficitul de spirit civic și de participare politică din România. În programele școlare, disciplina „Educație socială” abordează rar și inconsistent aspectele legate de drepturile și obligațiile civice, de sistemele democratice și de funcționarea lor, fiind considerată ea însăși, de obicei, cel mult o disciplină de rang II. Dincolo de programele școlare, eforturile statului român de a-și educa civic cetățenii se reduc la câteva campanii inconsecvente, de obicei desfășurate pentru a cheltui fonduri europene. Rezultatul este că doi români din trei nu participă la cele mai importante alegeri – cele parlamentare. Autosuficiența elitelor politice a devenit, și în acest sens, grotescă.
Eu cred că s-ar impune introducerea și aplicarea consecventă a unor ample mecanisme prin care cetățenii să fie cooptați în procesele deliberative și decizionale: mai întâi, prin simularea dezbaterii și deciziei politice, și, ulterior, prin participara reală la formularea politicilor publice. Aceste reforme, în curs de implementare în democrațiile pe care noi pretindem că le considerăm modele de bune pratici, sunt, desigur, costisitoare și dau rezultate mai ales pe termen mediu și lung. Însă convingerea mea este că, în absența unei relegitimări a sistemului democratic prin împuternicirea civică și politică a cetățenilor, derivele iliberale ne vor împinge, în curând, în anti-camera autoritarismului și a dictaturii.
Interviu realizat de Ruxandra Hurezean
Sergiu Mişcoiu este profesor universitar în cadrul Facultății de Studii Europene (Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca). Este doctor și abilitat în ştiinţe politice al Universităţii Paris-Est (Franța), doctor în istorie al Universităţii Babeş-Bolyai şi conducător de doctorate la aceste două universități. A condus Departamentul de Relații Internaționale al acestei facultăți, iar din martie 2016 este Directorul Centrului de Cooperări Internaționale al Universităţii Babeş-Bolyai. Domeniile sale de interes sunt populismul, extremismul, conflictele politice, democrația deliberativă, tranziția politică și democratizarea în Europa Centrală și de Est și Africa francofonă.
Interviul a fost publicat și pe site-ul Cafeneaua Civică
