Despre schiturile rupestre din zona Nucu – Aluniș, în Munții Buzăului, chiar și călători experimentați ajung să afle întâmplător, cel mai adesea când vizitează Vulcanii Noroioși, destinația turistică numărul 1 din județul Buzău. E de ajuns să intri în vorbă cu un localnic din Berca sau din alte sate amplasate în apropierea vulcanilor, și, în câteva minute, vei ști că în apropiere de satul Nucu, comuna Bozioru, se găsesc mai multe chilii de călugări săpate în piatră, acum abandonate, dar care păstrează încă pe pereții lor mesaje misterioase.

De aici încolo, depinde foarte mult de cine povestește. Unii îți vor spune despre fenomenele inexplicabile care se crede că au loc în zonă, alții vor vorbi despre frumusețea atipică a schiturilor săpate în stâncă.

Interiorul Bisericuţei lui Iosif, cel mai mare schit rupestru din zona Nucu

De altfel, când vine vorba despre perimetrul în care se află aceste sihăstrii, este foarte greu de separat realitatea carteziană de ipotezele neverificate și de fabulații. Informații laconice se găsesc pe câteva site-uri făcute de mântuială, realizate de administrațiile locale din comunele învecinate arealului, Bozioru și Colți. Două-trei bloguri de călătorii și un articol de pe Wikipedia, toate cu informații exacte și amănunțite, compensează întrucâtva lipsurile celor dintâi.

În schimb, o pleiadă de pseudoarticole din presa mainstream și de pe site-uri care se ocupă cu rescrierea istoriei dacilor și teorii ale conspirației creează un zgomot informațional derutant. Majoritatea celor din urmă au în centru diverse fenomene aparent inexplicabile despre care se spune că au loc aici, precum și povești despre o ființă extraterestră care și-a făcut veacul prin zonă. Dar la aceasta vom reveni. Până atunci, realitățile palpabile.

Cum se ajunge

Sunt două variante de a ajunge cu mașina la Nucu, localitatea terminus pe ruta spre zona împădurită din Subcarpații de Curbură în care se află schiturile rupestre. Prima, și cea mai accesibilă, pornește din drumul național Buzău-Brașov, în localitatea Pârscov, unde se face un drum la dreapta (cum vii dinspre Buzău) spre Bozioru, marcat de un indicator rutier care arată că de aici mai sunt 30 de kilometri până la schiturile rupestre. Asfaltul se termină în Bozioru, de unde se merge mai departe pe drum de pământ, cu atât mai bun cu cât e mai uscat afară. Urmați această „șosea” până ajungeți în satul Nucu, într-o curbă de 90 de grade, după un coborâș abrupt, unde se găsește un alt indicator spre zona schiturilor. Aici puteți lăsa mașina într-o parcare semnalizată și tot aici se află un panou cu harta schiturilor din zonă.

A doua variantă, mai la îndemână pentru cei care vin dinspre Brașov, este de a face stânga în orașul Pătârlagele, spre Muzeul Chihlimbarului din comuna Colți. Drumul este asfaltat, cu excepția câtorva curbe, unde carosabilul e de pământ. Odată ajunși în Colți puteți cere informații despre drumul spre Nucu de la centrul de informații turistice din localitate, iar dacă nu e nimeni aici – lucru care pare uzual – încercați vizavi și un pic mai jos, la Muzeul Chihlimbarului, unde sigur veți primi indicații exacte de la ghidul Diana Gavrilă, unul dintre cei mai buni cunoscători ai zonei.

Satele din zona Colţi-Bozioru sunt presărate cu troiţe de piatră, protejate de casete de lemn

Din Colți, mai aveți cam 14 kilometri de parcurs pe drum de pământ, adesea abrupt și îngust, o probă de îndemânare, mai ales pentru cei care au mașini cu garda joasă.

Satele pitorești ale acestei zone se înșiră pe drum, rupte complet de tumultul României urbane. Călătorul e însoțit din loc în loc de troițe de piatră, veritabile capodopere de artă naivă, protejate de casete din lemn, deschise pe o singură parte, cea care dă spre uliță. Satele par că saltă pe drumul denivelat, ca niște insule locuite, pe marea de coline înalte a Subcarpaților, care stau să înverzească sub primele raze de primăvară. Mai întâi, cătunul Muscel, cu un magazin sătesc decupat din anii 1980, apoi, rând pe rând, Buduile, Scăeni, Văvălucile, Fișici, Găvanele și, în fine, Nucu.

Odată ajunși la parcarea din Nucu, un drum de piatră impracticabil pentru cei care nu au 4×4 se deschide printre fânațe mărginite de garduri de lemn, spre Poiana Cozanei.

Drumul e prost, cu făgașe adânci, finisate recent de o duzină de mașini venite la o tură de off road. Tică Manta, un localnic în vârstă de 80 de ani, pășește în lateral, ca să nu se afunde în șanțurile drumului. Are chipul numai noduri, străpunse de doi ochi albaștri. Pe umăr poartă o greblă cu mânerul de lemn, lustruit ca marmura de la atâta lucru. Se duce să curețe o tarla de sfeclă de zahăr pe care o are în apropiere. Punea porumb mai demult, dar mistreții l-au pus la pământ, așa că s-a reprofilat. Turiștii care vin sunt tot mai mulți, spune Tică Manta: „îi aduce doamna Diana (ghidul de la Muzeul Chihlimbarului – n.r.), în grupuri, îi vezi vara coborând pe dealuri, dinspre Aluniș”.

Drumul lasă pe dreapta o formațiune stâncoasă spectaculoasă, numită „Pieptenele”, apoi se deschide privirii Poiana Cozanei, un amfiteatru natural înconjurat de dealurile stâncoase. Aici, se face dreapta peste un pârâu anemic, pe un drum mlăștinos. Un schit minuscul, închis, din lemn, rămâne pe stânga, stingher și nelalocul lui, apoi se văd panourile care semnalizează două dintre cele mai accesibile schituri rupestre. În față, se află Fundul Peșterii, poate cea mai valoroasă grotă, din punct de vedere al descoperirilor arheologice, iar pe stânga, pitită între mai multe țancuri de piatră, se află chilia lui Dionisie Torcătorul.

Drumul spre Poiana Cozanei este impracticabil, dacă nu ai o mașină preparată pentru off-road. În imagine, localnicil Tică Manta se duce să-și sape o tarla de sfeclă de zahăr

Semne ale credinței

Fundul Peșterii se găsește la poalele unui versant stâncos și rar împădurit, o moșie de piatră și lemn numită Tihăria. Aproape de locul unde esențele tari ale pământului lasă loc poienii cu iarbă, apă și humă moale, într-un cotlon de piatră, în zorii istoriei (2000-1200 î. Hr.), cineva a scrijelit semne enigmatice, pe care arheologii de astăzi le interpretează ca fiind arme. Directorul adjunct al Muzeului Județean Buzău, Daniel Costache, spune că aceste simboluri, care datează din Epoca Bronzului, au similarități cu zona Italiei de Nord și că duc cu gândul la un loc ritualic. „Zona de amfiteatru de la Poiana Cozanei a fost încărcată de simbolism mistic încă din zorii istoriei”, spune istoricul.

Aluniș, biserica rupestră în care se slujește

În satul Aluniș din comuna Colți se găsește „fratele mai mare” al micuțelor schituri din zona Nucu. Complexul rupestru din acest sat, care ține de comuna Colți și unde se poate ajunge pe drum asfaltat, cuprinde o biserică săpată în stâncă, continuată sub cerul liber de o biserică foarte urâtă, de lemn, vopsită albastru, cu acoperiș de tinichea. Pridvorul bisericii din Aluniș a ars parțial într-un incendiu provocat de un scurtcircuit în decembrie 2016 și, până la renovarea lăcașului, biserica nu se poate vizita.

Mai multe chilii săpate în stâncă sunt amplasate în țancurile de piatră de lângă biserică. O grotă este deosebit de spectaculoasă, fiind formată din două încăperi. În ultima dintre acestea, pe o ridicătură de piatră a fost amenajat cândva un pat. Potrivit tradiției, confirmate de istorici, biserica rupestră din Aluniș de aici datează de la 1274, fiind săpată în stâncă de doi ciobani, Vlad și Simion.

În 2014, directorul de atunci al aceluiași muzeu, Sebastian Matei, declara pentru Agerpres că în această grotă au fost identificate 137 de reprezentări de arme dintre care 15 tipuri de pumnale datând din Epoca Bronzului. „Se pare că în această grotă era locul de inițiere a elitei războinice”, mai spunea sursa citată.

Alte semne, printre care și o siluetă umană, au fost desenate pe pereții peșterii de-a lungul timpului, dând naștere la diverse ipoteze. Ce se poate spune cu certitudine este că peștera a fost folosită ca locuință sau spațiu de cult încă din preistorie. În secolul XVII, peștera era parte a unui schit. A fost abandonată cândva în secolul al XIX-lea.

Din cauza faptului că persoane necunoscute au decapat bucăți din semnele de pe pereții peșterii, muzeul buzoian a barat accesul în interior cu un grilaj de fier închis cu lacăt. „Chiar și așa, de fiecare când trecem pe acolo, vedem urme de forțare a lacătului sau a grilajului”, spune Daniel Costache.

La 150 de metri de Fundul Peșterii, urmând baza versantului și apoi o potecă nemarcată, pe care știu să o dibuie doar localnicii, se ajunge la unul dintre cele mai spectaculoase schituri rupestre, cel numit Chilia lui Dionisie Torcătorul. Este vorba de o grotă, la care se ajunge doar urcând pe două scări rudimentare de lemn, sprijinite nu foarte hotărât în stâncile de la baza grotei. Gura peșterii, îndreptată de mâna omului, spre care urcă scara primitivă – două bârne unite cu scânduri – alcătuiește una dintre cele mai insolite imagini pe care subsemnatul le-a văzut în 15 ani de cutreierat prin România.

E foarte multă tăcere în chilie. Spațiul mic și rece e populat doar de câteva icoane ieftine de hârtie și mucuri de lumânări arse. O parte din pereți sunt afumați. Lumina intră zgârcită pe „ușă” și pe două „ferestre” laterale. Odată cu ele, un vânt rece, care îți strânge inima. Îl simți ca pe o particulă infinitezimală din viața de privațiuni și asceză la care s-au nevoit aici generații de anahoreți, în căutarea lui Dumnezeu. Despre cuviosul Dionisie, cel care a dat numele chiliei, se spune că a sihăstrit aici 30 de ani, prin anii 1400, și își procura cele necesare traiului torcând lâna adusă de locuitorii din apropiere. Grota este menționată documentar ca schit în secolele XVI-XIX.

Înapoi pe potecile nemarcate, drumul coboară din nou la baza stâncilor și continuă de-a lungul lor, printre mușuroaie de cârtițe și urme de râmat de mistreți. Pe dreapta, între peretele de stâncă și un vlăstar tânăr de copac, o cruce de lemn indică mormântul singuratic al unui ieroschimonah pe nume Avram. Laturile gropii, aflată la același nivel cu solul, sunt marcate de un gard simplu de lemn. În ortodoxie, schimonahul este un călugăr care ajunge la cea mai înaltă treaptă a monahismului, trăind izolat și ascetic. Ieroschimonahul este un schimonah care poate sluji și ca preot.

Chilia lui Dionisie Torcătorul, cu o scară şubredă către raiul promis isihaştilor

După mormânt, urmează un scurt urcuș mai pieptiș pe un deal, apoi călăuza noastră, un localnic din Colți, ne deslușește un drum care începe să urce prin pădure la dreapta. După zece minute de urcuș, printre stejari, fagi și brazi, se ivește peretele drept, al Bisericuței lui Iosif. Acest schit rupestru este cel mai mare dintre cele 15-20 de grote care se găsesc în arealul Nucu – Aluniș și care au fost locuite cândva de călugări isihaști. Teologia ortodoxă spune că acei călugări care practică isihasmul se retrag în locuri singuratice, unde, prin concentrare și rugăciune, ajung să contemple lumina divinității. Majoritatea acestor schituri rupestre sunt atestate în secolele XVI-XVII, ca locuri de practică isihastă, dar, spune Daniel Costache de la Muzeul Județean Buzău, nu se poate stabili dacă toate au fost amenajate sau locuite concomitent, ca sihăstrii, în mod deliberat. Astfel, referințele la ele ca la un Athos sau o Meteoră din România trebuie privite cu rezerve, mai spune istoricul.

Dintre toate aceste schituri rupestre, Bisericuța lui Iosif este cea mai spectaculoasă, datorită situării ei, în burta unui versant de mari dimensiuni care țâșnește la unghi de 90 de grade din pământ. Pe lângă „ușa” de la intrare și o fereastră din stânga ei, peretele de piatră este străpuns de mai multe găuri rectangulare. Deasupra tuturor, a fost săpat în piatră un șanț protector împotriva ploii, cu trei laturi, una orizontală, paralelă cu solul, și alte două, continuând-o, în unghi obtuz, de-a stânga și de-a dreapta. Deasupra fantei cu rol de fereastră, a fost săpată în stâncă o altă arcadă, în formă de ogivă. Aceasta, împreună cu cea din partea superioară, dau un aer de catedrală gotică întregului perete stâncos.

Interiorul era format din două încăperi, dar peretele despărțitor a dispărut. Pe tavan, dar și în pereții ferestrelor și ferestruicilor, se disting clar nenumăratele urme de daltă care au nivelat peștera.

Fumul din prima încăpere, destinată locuitului, ieșea printr-un „coș” de asemenea săpat în piatră. Istoricul Daniel Costache spune că pe pereții acestui schit s-a descoperit un simbol paleocreștin, cel al peștelui, care arată că originile lăcașului de cult ar putea data din secolele III-IV. În fața Bisericuței lui Iosif se află un brad vechi de peste 150 de ani, care se vede și într-o pictură realizată de elvețianul Henri Trenk, cel care l-a însoțit pe Alexandru Odobescu într-o excursie de documentare la schiturile rupestre, în 1871.

Nu sunt clopote, nici turle lucioase sau odăjdii sclipitoare în schiturile din burta muntelui, dar prezența sfințeniei este aproape materială. Și poate acesta este marele mister al schiturilor rupestre din Munții Buzău.

Bisericuţa lui Iosif degajă un aer de catedrală gotică, datorită şanţului din partea superioară şi a unei arcade în formă de ogivă, în partea stângă

Un alt schit rupestru impresionant este cel de la Fundătura, la doi kilometri de Nucu, dar în altă direcție. Nu am ajuns până acolo, din lipsă de timp, așa că reproducem o frumoasă descriere făcută acestui loc de N.A. Constantinescu în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, în 1924:

„Din Nucu, trebuie să urci pe un picior de plaiu, printre livezi și fânețe, ca să ajungi la cealaltă ruină de schit, Fundătura. Este aci o poiană tăinuită, străpunsă de colți de stâncă ce răsar admirabil de jur împrejur, de culmi și colți împăduriți. (…) În mijlocul poienii, o stană de piatră, ca o șură, de două ori cât statul omului de înaltă, și tot așa de largă, pe o lungime de șase metri, cioplită pe dinafară, pentru ca peretele să aibă plan vertical, și scobită cu îndemânare pe dinlăuntru. Pereților, străpunși de trei-patru ferestruici, li s’a lăsat o grosime de trei-patru decimetri.

Inscripții nu sânt pe pereții înegriți de fum. Pe la 1890, Iorgulescu (Basil Iorgulescu, publicist și geograf buzoian – n.r.) a mai găsit o icoană, și în apropiere, baza unui trunchiu de fag lustruit, pe care luau călugării masa, în comun, amândouă, icoană și trunchiu, dispărute astăzi”.

Aventuri în țara care nu există

Schiturile rupestre din perimetrul Nucu-Aluniș au fost semnalizate și traseele marcate (doar teoretic) în cadrul mai multor inițiative de valorificare turistică a Țării Luanei, o găselniță cu nume bizar. Țara Luanei de fapt nu există, ea neavând nici un fundament științific, spune Daniel Costache de la Muzeul Județean Buzău. Deși se face acordul la feminin, numele de Țara Luanei vine de la un bărbat, un rege legendar numit Luana, pe care unii autori îl asociază unui rege sumerian cu nume similar, iar alții spun că e posibil să fi fost de origine extraterestră.

Mergând pe fir, nu e greu de aflat că, de fapt, această poveste a pornit de la un articol din februarie 1980 publicat în revista „Flacăra”, care menționează legenda regelui Luana, stăpân peste un tărâm unde nu apunea soarele, iar izvoarele tămăduiau orice rană. Articolul, cu titlul „Imagini despre un război cosmic într-o grotă dinaintea epocii fierului”, era în fapt un interviu cu Vasile Rudan, pe atunci instructor al unor expediții pionierești prin Munții Buzăului, și care menționa această legendă ca fiind culeasă de la un ciurdar, în zona lacului Goteș. Legenda povestită de ciurdar întărea ipoteza enunțată în titlu, respectiv că Vasile Rudan și pionierii descoperiseră într-o grotă imagini care trimiteau la o conflagrație spațială străveche. După 1989, același Vasile Rudan s-a făcut cunoscut ca un expert național în fenomene paranormale.

Asocierea dintre Luana buzoianul și prima civilizație înregistrată în istorie, cea sumeriană, a făcut-o în anii 1990, unul dintre părinții teoriilor despre primordialitatea autohtonilor din spațiul românesc, inginerul constructor cu pasiuni paleografice Paul Lazăr Tonciulescu. Teza sa se sprijină pe asemănarea de nume cu un conducător din Sumeria și pe faptul că Buzăul se află pe ruta firească a migrației între Tărtăria și Sumer.

Alte istorisiri spun că în această zonă s-ar petrece fenomene paranormale sau naturale, unice, ori că ar exista energii misterioase. Nu în ultimul rând, se povestește că, în timpul regimului comunist, aici ar fi avut loc experimente militare și dispariții misterioase de persoane.

Camera de la intrarea într-una din locuinţele călugărilor de la Aluniş. În a doua încăpere se vede patul tăiat în stâncă

Diana Gavrilă, ghid turistic și custode la Muzeului Chihlimbarului din Colți, este autoarea cărții „Enigme ale trecutului îndepărtat în Munții Buzăului”, care stă la baza unei suite impresionante de articole despre fenomenele și misterele din zonă, inclusiv povestea lui Luana. Cartea a apărut în 2013 și împletește istoria demonstrabilă științific cu fabulația. La lansarea ei, directorul de atunci al muzeului din Buzău, Sebastian Matei spunea, citat de Opinia de Buzău: „În partea a doua, cartea vorbeşte despre extratereştri, teleportări, tunele care leagă zona de munţii Bucegi. Acestea sunt lucruri despre care eu personal nu îmi permit să mă pronunţ”. Am întrebat-o pe Diana Gavrilă despre originea mitului lui Luana și s-a lansat într-o perorație de 10 minute despre energii și mistere. La final, ne-a mai declarat că presa și blogurile au preluat și amplificat necontrolat cele scrise de ea.

Inutil de menționat că în nicio culegere folclorică serioasă nu apare vreun rege Luana în zona Buzăului. În schimb, în anii 1970, în România a fost foarte popular filmul „Aventuri în preistorie”, produs la Hollywood, a cărui acțiune se petrecea în epoca de piatră, el având în centru o eroină pe nume Loana (interpretată de Raquel Welch).

Nu este sigur că aceasta este originea numelui Luana, dar este cert că, în ultimii ani, sintagma artificială „Țara Luanei” a prins la autoritățile locale, ea fiind utilizată în cadrul celor câteva inițiative anemice de promovare a zonei – de exemplu site-ul bozioru.ro și traseul „Drumul Luanei”, proiect prin care au fost montate plăcuțe explicative la schituri.

Una dintre imaginile inexplicabile surprinse de Thorsten Kirschner în 2011, la intrarea în
grota din partea superioară a complexului de la Aluniş. După cum se vede, persoanei din
imagine pare că i-a dispărut piciorul stâng

Cu privire la toate acestea, Daniel Costache este cât se poate de clar: „Țara Luanei este o creație artificială, fără suport istoric, științific. Nu știu de unde vine, ține mai degrabă de marketing”.

Inițiatorul Geoparcului „Ținutul Buzăului”, lect. dr. Alexandru Andrășanu, de la Facultatea de Geologie și Geofizică a Universității București, un foarte bun cunoscător al zonei, spune și el că toate aceste legende și povestiri sunt „inventate”, dar că ele au ajuns să dea un farmec specific locului, făcând parte acum din „pachetul turistic” al zonei. „Nu știu exact de unde provine legenda despre Luana și celelalte povestiri, cum sunt cele cu experimentele militare făcute de Ceaușescu. Ele nu au o bază reală, documentată, dar sunt acum cunoscute de toată lumea și se transmit, cum se spune, din gură în gură, iar oamenii ajung chiar să creadă că li s-au întâmplat lucruri extraordinare acolo”, explică universitarul bucureștean.

Și persoane cât se poate de credibile, precum Thorsten Kirschner, fost consultant al agenției germane de dezvoltare GIZ, stabilit acum în județul Buzău, spune că i s-au petrecut lucruri inexplicabile în arealul schiturilor rupestre. „În 2011 am fost acolo într-o excursie, ocazie cu care am făcut fotografii digitale, multe, cu un aparat performant. Când am ajuns acasă și m-am uitat pe ele, am văzut că unele erau șterse, iar in altele lipseau inexplicabil părți ale corpului omenesc, sau acestea păreau transparente”, ne-a declarat Thorsten. Alte relatări credibile vorbesc despre anomalii în funcționarea GPS-ului. Ce s-a demonstrat științific este că zona este una cu un magnetism neobișnuit de ridicat.
Acesta își are originea în faptul că în Poiana Cozana există trei izvoare foarte aproape de suprafață – de aici și zona mlăștinoasă – cu conținut concentrat de sare, sulf și, respectiv, fier, explică Daniel Costache.

Se pregătește un Geoparc UNESCO

Cu toate aceste povești care i-au sporit gradul de notorietate, partea de munte a Buzăului este încă departe de a fi cunoscută așa cum merită, spune unul dintre cei mai buni cunoscători ai turismului buzoian, Juranda Kirschner, cea care a fondat, împreună cu soțul său, Thorsten, Asociația pentru Promovarea și Dezvoltarea Turismului a județului Buzău – TravelBuzau. „Zona nu este cunoscută din două motive principale: se ajunge greu și nu există decât puțini ghizi turistici disponibili”, spune Juranda. Lucrurile s-ar putea schimba în următorii ani, cred soții Kirschner, care susțin centrul de informații turistice din Berca și sunt implicați în mai multe proiecte de valorificare turistică. Astfel, un rol major în promovarea, punerea în valoare și conservarea zonei îl va avea intrarea Geoparcului „Ținutul Buzăului”, sub egida UNESCO, după modelul Geoparcului „Țara Hațegului”. Geoparcul buzoian cuprinde aproape toată partea montană și submontană a județului, și, dacă va urma modelul hațegan, perimetrul ar putea deveni un magnet turistic. Fondatorul Geoparcului, Alexandru Andrășanu, spune că documentația pentru UNESCO este în mare măsură gata și, potrivit estimărilor sale, în 2018, geoparcul buzoian va fi recunoscut de organizația mondială. „Arealul schiturilor rupestre este inclus în Geoparc și va beneficia de toate facilitățile pe care încercăm să le introducem, împreună cu comunitățile locale”, încheie Alexandru Andrășanu.
Până atunci, spun soții Kirschner, sunt doar două tipuri de turiști care se interesează de Țara Luanei și schiturile rupestre: cei pasionați de drumeție și cei pasionați de paranormal. În total, nu mai mult de 1.000 de persoane pe an.

Domeniul Cândeștilor, o promisiune

Domeniul de la Cândeşti, văzut din pridvorul conacului. În dreapta, turnul-porumbar, în stânga, o poartă maramureşeană de la Moisei

Turismul în județul Buzău este rămas în urmă față de județe precum Brașov, Prahova, Maramureș, Sibiu sau Suceava și acest lucru se vede cu ochiul liber, prin lipsa infrastructurii turistice și a promovării. Dezvoltarea Geoparcului „Ținutul Buzăului”, o nouă garnitură în administrația județeană și câteva inițiative private în domeniu sunt de natură să dea speranțe antreprenorilor locali care mizează pe turism, precum soții Juranda și Thorsten Kirschner. O inițiativă privată remarcabilă în acest sens este Conacul Cândeștilor din localitatea Cândești, situată între Berca și Buzău. Domeniul boieresc include o biserică și un foișor de lemn adus de la Moisei, dar și o cramă istorică, de la 1880, și un superb porumbar, ca un turn de bază, ridicat în stil Art Nouveau, cu acoperiș metalic. Conacul și moșia adiacentă au fost achiziționate de un cuplu de întreprinzători din București, Daniela și Ovidiu Andrei. Ei intenționează să îl reabiliteze și să îl introducă în circuitul turistic. Momentan aici se desfășoară evenimente și acțiuni punctuale, precum brunch-uri sau expoziții de mașini retro. Familia Andrei intenționează să deschidă, printre altele, un centru de echitație, dar demersurile sunt încă departe de realizare, din cauza unor pași birocratici complicați care mai trebuie făcuți în vederea accesării unor fonduri pentru reabilitare.