Schengen, un sat din Luxemburg, pe malul Mosellei, este unul dintre acele locuri despre care a auzit toată lumea, dar unde foarte puţini au ajuns. A fost ocrotit de-a lungul întregii sale istorii de un anonimat deplin, până în 15 iunie, 1985, când monotona viaţă de zi cu zi a fost spulberată de apariţia pe splaiul din localitate a unei oştiri de oficiali la patru ace, gărzi de corp, fotografi şi cameramani. Toţi au urcat la bordul unui vas, care a ancorat în mijlocul Mosellei. Au stat acolo ceva vreme, timp în care localnicii s-au uitat intrigaţi la vapor, întrebându-se ce se întâmplă. Când politicienii au ieşit înapoi la lumină, acordul Schengen era deja semnat, iar satul îşi începea ascensiunea spre notorietatea mondială.
Schengen este frumos ca o carte poştală, ordonat ca o bibliotecă şi curat ca o farmacie. Aici se întâlnesc graniţele a trei state: Germania, Franţa şi Luxemburg. Dacă treci podul peste Moselle, eşti deja în Germania, şi dacă faci dreapta şi mai mergi 400-500 de metri, eşti în Franţa. Punctul exact în care se întâlnesc cele trei graniţe se află pe râu, de aceea şi tratatul a fost semnat pe un vapor.
La început, acordul a fost convenit doar de Germania, Franţa şi statele Uniunii Benelux (Belgia, Olanda şi Luxemburg). Cum în iunie 1985, Luxemburgul se afla la preşedinţia Beneluxului, secretarul de stat pentru Afaceri Externe al micuţului stat, Robert Goebbels, a venit cu ideea ca tratatul să fie semnat în locul unde se întâlnesc Germania, Franţa şi Beneluxul, adică în Schengen.
Frumos ca o carte poştală, Schengen se luptă cu Betleemul pentru titlul de cel mai cunoscut sat din lume | Fotografii: Bogdan Stanciu
La 30 de ani după acel moment, Luxemburgul deţine preşedinţia Uniunii Europene, iar satul Schengen a devenit o piesă de rezistenţă a tururilor culturale care se organizează pentru sutele de delegaţii oficiale ce vizitează în această perioadă micul stat.
Mai multe monumente, un muzeu interactiv, un centru de informare turistică plutitor şi un restaurant elegant, toate înşirate pe 200-300 de metri de-a lungul Mosellei, reuşesc să capitalizeze turistic brandul Schengen. 2015 este deja cel mai bun an din acest punct de vedere.
Martina Kneip, energica directoare a Centrului European din Schengen, îşi plimbă în viteză musafirii de-a lungul splaiului de unde s-au urcat acum 30 de ani semnatarii acordului la bordul vasului, şi unde acum sunt amplasate monumentele. În faţa fiecăruia dintre ele, ţine un expozeu doldora de detalii. Spune că anul trecut au fost 35.000 de turişti în sat, iar anul acesta, la începutul lui noiembrie, deja s-a atins această cifră.
„În ultima perioadă, teama pe care o aud cel mai des exprimată este că nici nu ne dăm seama ce am pierde, dacă s-ar desfiinţa acordul Schengen”, spune fără ocolişuri Martina Kneip, chiar în faţa unor bucăţi din Zidul Berlinului, amplasate aici în 2010, cu ocazia sărbătoririi a 25 de ani de la semnarea acordului.
Amintiri cu graniţe
Acum, podul peste Moselle este traversat în mod curent de germani şi francezi din localităţile de graniţă, Perl, respectiv Apach, dar şi de mai departe, care vin să alimenteze cu benzină şi motorină din Schengen, unde combustibilul e mai ieftin. La fel, luxemburghezii trec podul până în Perl să facă cumpărături de la supermarketul Rewe, la preţuri mult mai convenabile decât în Luxemburg, sau merg după croissante în Apach.
Lucrurile nu au stat însă întotdeauna aşa, ba, chiar, graniţele erau o problemă cotidiană pentru localnici. „Înainte de semnarea acordului, dacă mergeam 150 de metri mai încolo de sat, trebuia să trecem prin punctul de frontieră. Aveam peste tot puncte de control, indiferent dacă voiam să mergem în Germania şi Franţa”, îşi aduce aminte primarul comunei Schengen, Ben Homan, un bărbat trecut de 50 de ani. „Era o mare bătaie de cap. Controale peste tot. Un punct de control la un capăt al podului, altul, la celălalt capăt”, îşi aduce aminte şi englezul Andrew Allen, stabilit în Schengen încă din 1978. Împreună cu prietena sa din Germania, se bucură din plin de o plimbare într-o zi neobişnuit de caldă de noiembrie: au mers până în Germania, apoi s-au întors în Schengen, să ia masa de prânz.
Satul Schengen se află exact la graniţa dintre Luxemburg, Germania şi Franţa. Două fragmente din Zidul Berlinului au fost amplasate aici în 2010, la 25 de ani de la semnarea acordului
Schimbare treptată
Schimbarea nu a venit imediat după semnarea tratatului. În 1990 a fost semnată o convenţie de implementare a tratatului, căreia i s-au alăturat, pe rând, Italia, Spania şi Portugalia, mai apoi şi Grecia. „Ca să fim cinstiţi, după ce acordul s-a semnat, nu s-a schimbat mare lucru, în prima fază. Punctele de control existau în continuare, dar localnicii puteau să-şi pună o bulină verde pe maşini, semn că nu aveau nimic de declarat la vamă, şi treceau fără să fie controlaţi”, povesteşte primarul Homan.
Acordul Schengen a rămas doar un document până în 26 martie 1995, când a fost pentru prima dată aplicat, mai întâi în cele cinci ţări fondatoare plus Spania şi Portugalia. „În a doua fază, de implementare propriu-zisă a acordului, punctele de control au dispărut, iar acest lucru a fost extrem de important pentru noi, mai ales fiindcă producătorii noştri de vin aveau vii pe celălalt mal al Mosellei, în Germania sau Franţa. Iar oamenii de aici aveau legături foarte strânse cu cei de peste graniţă. Au început să meargă în Perl, în Germania, sau în Apach, în Franţa, să cumpere una-alta, iar acest lucru în viaţa noastră de zi cu zi este foarte important, pentru că nu mai trebuie să pierzi vremea la punctele de control”, mai spune primarul.
Atunci când acordul a fost semnat aici, faptul a trecut aproape neobservat. A fost semnat pe un vapor, în drept cu punctul unde se găseşte graniţa comună a celor trei ţări. Oamenii se plimbau pe mal şi se întrebau oare ce se întâmplă pe acel vapor care staţionează. Abia mai apoi au aflat şi au devenit conştienţi despre ceea ce se petrecuse acolo
Ben Homan (foto), primarul comunei Schengen
Cel mai cunoscut sat din lume
Spaţiul Schengen a continuat să se mărească cu noi state care mai întâi au semnat acordul şi apoi l-au implementat, adică au desfiinţat punctele de control de la graniţele cu alte state Schengen: Austria şi Italia în 1998, Grecia în 2000, Norvegia, Islanda, Suedia, Danemarca şi Finlanda, în 2001. Pentru cele zece state care au aderat la Uniunea Europeană în 2004, Acordul Schengen făcea deja parte din acquisul comunitar. În 2008, nouă dintre cele zece, au devenit parte a Spaţiului Schengen. Excepţia a făcut-o Ciprul, care, împreună cu ultimele sosite în UE – România, Bulgaria şi Croaţia – sunt în continuare în afara spaţiului fără frontieră. Lor li se adaugă şi Marea Britanie şi Irlanda, care au ales să nu semneze acordul. În schimb, Elveţia s-a alăturat acordului, în 2008.
În urma acestei evoluţii fulminante – pe care, după cum spune Martina Kneip, nu o anticipa nimeni, când s-a semnat tratatul -, Spaţiul Schengen a ajuns să cuprindă 26 de state, cu o populaţie de 417 milioane de locuitori şi o suprafaţă de 4,4 milioane de kilometri pătraţi.
„Suntem cel mai cunoscut sat din lume. Noi sau Betleemul”, zâmbeşte primarul din Schengen. Efectele notorietăţii pe care a dobândit-o satul s-au făcut simţite tot treptat. În 2006, comuna din care face parte satul şi-a schimbat numele din Remerschen în Schengen. Apoi, în 2011, Schengen a absorbit alte două comune, pentru un total de nouă sate.
Au început să apară şi anecdotele pe seama numelui satului. Una spune că un localnic din satele care au fuzionat în 2011 cu comuna Schengen a vrut să meargă în concediu în Turcia. Pe aeroportul din Amsterdam, unde trebuia să schimbe avionul, văzând că sunt două fluxuri de călători, unul pentru Schengen, altul non-Schengen, el s-a plasat, fireşte, pe fluxul de Schengen. Un angajat al aeroportului l-a îndrumat să se ducă spre zona non-Schengen, dar omul a contracarat arătându-i că are buletin de Schengen, deci, evident trebuie să meargă pe unde e scris acest nume.
În 1985, lângă acest centru de informaţii plutitor a fost semnat tratatul care a creat Europa fără graniţe
Altfel de graniţe
Văzut de pe partea cealaltă a Mosellei, din Germania sau Franţa, Schengen pare decupat dintr-o poveste, cu castelul, biserica şi străzile strâmte aşezate sub un şir de coline plantate cu viţă-de-vie, pe care toamna le-a pictat în galben cald şi ruginiu regal. Viile şi maeştrii vinificatori dau viaţă unui vin alb încântător. Crama „Domaine Henri Ruppert”, cu o arhitectură modernă, legată organic de dealurile din jur, este situată pe coama unei coline, la o aruncătură de băţ de centrul satului.
Crama „Domaine Henri Ruppert”
Frecvent, la cramă se organizează degustări pentru turişti. Primul vin care se serveşte este „Esprit de Schengen”, un crémant (vin spumant) uşor, cristalin şi fin. „Este un brand bun: când vorbeşti de Schengen te gândeşti la ceva de calitate”, spune oenologul care conduce degustarea.
Producătorii de vin din regiune sunt primii care au început să folosească acest nume, Schengen, pentru etichetele vinurilor pe care la fabrică, îl completează primarul Ben Homan.
Dar rezultatele pe plan economic de pe urma numelui de abia acum încep să se contureze. În ultimii ani au început să vină foarte mulţi turişti din toată lumea să vadă locul unde a luat fiinţă Spaţiul Schengen. „Majoritatea acestora sunt în trecere, fac un tur prin Europa şi vor să vadă şi locul acesta. Dimineaţa sunt aici, după-amiaza au ajuns deja în Bruxelles. Mai ales celor care vin cu autocarul încercăm se le oferim pachete turistice care să îi ţină mai mult în această zonă, a văii Mosellei şi, în general, în Luxemburg”, mai spune primarul.
Chiar dacă s-au dematerializat, graniţele sunt tot acolo, dar se manifestă mai subtil. Poate părea greu de crezut, dar, venind dinspre Luxemburg, primul fapt pe care îl remarci dincolo de podul peste Moselle, în Germania adică, este că lucrurile nu sunt chiar aşa de bine puse la punct. Imediat pe stânga sunt două panouri de semnalizare strâmbe şi ruginite, lucru de neînchipuit în micul stat învecinat. Mai departe, un sens giratoriu, în apropierea căruia trecerile de pietoni sunt prost semnalizate. La stânga din sensul giratoriu, se află un restaurant cu bucătărie internaţională, o rotiserie şi, un pic mai sus, popularul supermarket Rewe. La dreapta, e drumul spre Franţa, mărginit de o bandă pentru biciclete şi pietoni, pe care se plimbă două doamne în vârstă, ieşite la promenadă. Una dintre ele poartă în lesă un căţel.
Ieşirile/intrările din Luxemburg şi Germania sunt semnalizate cu panouri albastre, cu numele statelor în mijlocul celor 12 steluţe galbene de pe steagul Uniunii Europene. În Franţa nu e cazul. Primul lucru scris în franceză e un panou de „Cedează trecerea”, semnul de intrare în Apach şi, ceva mai încolo, câteva panouri de orientare turistică. Din ele afli că te găseşti în „Ţara Celor Trei Frontiere”, împânzită de trasee cicloturistice şi de drumeţie. Un pic mai încolo afli că pista pentru pietoni şi biciclete pe care se plimbau doamnele cu căţelul se numeşte „Calea Robert Schumann”, după unul dintre fondatorii Uniunii Europene. Apar şi primele hârtii aruncate pe jos şi PET-uri în tufişurile de la marginea drumului.
Dar primul lucru care iese cu adevărat în evidenţă la intrarea în Franţa este silueta unei replici reduse la scară a Turnului Eiffel, aflată pe marginea şoselei, la intrarea în Apach. Lângă el se găseşte o masă de picnic, unde o familie tocmai a terminat de mâncat. Se numesc Mehmedovic şi sunt de origine bosniaci musulmani. S-au refugiat în Franţa în urmă cu 14 ani. Senada, o adolescentă care vorbeşte engleza, spune că, împreună cu sora ei, tatăl şi o verişoară au plecat din Nancy spre Trier, distanţă de 150 de kilometri, să facă cumpărături la Lidl şi la Aldi. „Ne luăm ce ne trebuie, fiindcă e mai ieftin. Nu vizităm nimic, doar shopping”, mai spune tânăra. Întrebată despre spaţiul Schengen şi satul din vecinătate cu acelaşi nume, dă din umeri cu un zâmbet. Aparent, nu ştie mare lucru.
Toată generaţia tânără pare să fie în această situaţie, iar absenţa frontierelor e considerată un fapt de la sine înţeles, subliniază primarul din Schengen. „Cei tineri, cum sunt fiicele mele, nici măcar nu ştiu că existau frontiere. Se plimbă de jur-împrejur fără să aibă cea mai mică idee de cum era înainte, cu toate acele controale. Nu ştiu nici cum era să schimbi bani, fiindcă înainte erau mărcile germane, francii, dar acum avem euro peste tot. Fiicele mele nu realizează faptul că traversează o frontieră”, spune, cu un uşor năduf, Ben Homan. „La fel, vecinii germani, vin aici să alimenteze cu benzină şi dacă sunt întrebaţi, nu ştiu nimic, spun că au venit să bea o cafea şi să bage benzină. Pe de altă parte, sunt turişti care vin din Bombay, din Coreea, special ca să vadă locul unde a fost semnat acordul, iar cei care locuiesc la zece kilometri de aici nu realizează acest lucru”, mai spune primarul.
Familia Mehmedovic a plecat din Franţa, la cumpărături în Germania. Pe drum au oprit la un picnic lângă o copie la scară a Turnului Eiffel
Oile negre
România, Bulgaria, Cipru şi Croaţia sunt cele patru state UE care ar urma să se alăture Spaţiului Schengen, dar acest lucru nu este posibil decât printr-o unanimitate de voturi a celorlalte 26. Or, se ştie că cel puţin Olanda se opune aderării României şi Bulgariei, deşi, potrivit mai multor surse oficiale, ambele ţări îndeplinesc criteriile tehnice pentru aderare. În urma atacurilor din 13 noiembrie 2015 de la Paris şi a întăririi controalelor la graniţele externe ale Spaţiului Schengen, situaţia a devenit şi mai delicată. În mediile politice de la Bruxelles este binecunoscută teza conform căreia, de fapt, aderarea României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen este blocată pentru a nu crea un „pod” între Grecia şi ţările din vestul Uniunii Europene. Altfel spus, un refugiat care ajunge din Turcia în Grecia continentală, nu ar mai avea nicio graniţă de trecut până în Germania, dacă România şi Bulgaria ar intra în Spaţiul Schengen.
În ce priveşte Cipru, această ţară a renunţat deocamdată să se alăture Spaţiului Schengen, datorită problemelor de frontieră cu Ciprul de Nord, pe care le-ar cauza aderarea. Croaţia, care a aderat la Uniunea Europeană doar în 2013, şi-a depus oficial cererea de aderare numai anul acesta, iar eventuala aderare ţine de modul în care va evolua criza refugiaţilor, potrivit unor surse de la Zagreb.
Nici la kilometrul zero al Spaţiului Schengen nu se simt motive de optimism cu privire la extinderea ţărilor membre. „Nu e un moment bun să vorbim despre extinderea Spaţiului Schengen, data fiind situaţia de la frontiere, cu oameni care vin din Siria şi aşa mai departe. Dar cred că trebuie să fim conştienţi că acest spaţiu este o şansă pentru noi toţi, dar şi că, oricât l-am extinde, tot va exista undeva o frontieră… Cred că cel mai bine este să găsim o soluţie în care să spunem că toţi cei care suntem în Schengen avem aceeaşi cultură democratică şi politică, aceeaşi mentalitate şi suntem din aceeaşi regiune geografică”, este de părere primarul din Schengen.
Viitor incert
Muzeul European din Schengen spune într-un mod atractiv istoria despărţirii de graniţe. Sunt expuse uniforme de grăniceri, paşapoarte etc. Mai multe deskuri multimedia relatează despre cum era viaţa înainte şi după abolirea frontierelor. Totuşi, într-o sâmbătă neobişnuit de călduroasă de noiembrie, sunt mai mulţi oameni pe terasa restaurantului de lângă, la un vin, o bere sau la o cafea, decât înăuntru. Peste drum, se află monumentul Coloanele Naţiunilor, cu câte o stea pentru fiecare ţară membră Schengen. Pe splaiul unde se află monumentul, lumea a ieşit la plimbare.
Nicole, Mady şi micuţul Anas – o familie din Schengen care întrupează dilemele şi speranţele Uniunii Europene
Printre trecători se numără şi familia Leclerc. Mady (40 de ani), funcţionar la un birou de avocatură din Luxemburg, a ieşit la plimbare alături de mama sa, Nicole, care împinge căruciorul în care se află mezinul familiei, un băieţel în vârstă de trei luni. „Ni s-a schimbat viaţa, asta s-a întâmplat” spune Mady când e întrebată despre ce efecte a avut acordul Schengen în satul Schengen. „De exemplu, mama mea locuieşte într-o rezidenţă pentru seniori, în Perl. Dacă nu ar fi existat acordul, ar fi trebuit să trecem prin două puncte de control ca să ne vedem. E drept, vameşii îţi ştiau de obicei maşina şi te lăsau să treci fără alte controale. Dar acum putem să facem când vrem shopping dincolo şi cei de dincolo, aici. Ne putem deplasa unde vrem”, spune femeia.
Fiul ei, Anas, este un boţ de bebeluş de trei luni care priveşte lumea de sub streaşina căruciorului. Fără să aibă habar, este întruparea firavă a multora dintre dilemele şi speranţele legate de Uniunea Europeană. Tatăl său este egiptean iar Mady este căsătorită cu el doar după tradiţia musulmană, nu şi din punct de vedere legal. Acum, el aşteaptă, în Egipt, să primească viza care – ce ironie! – se numeşte Schengen, pentru a putea veni să trăiască alături de familia sa din comuna Schengen. „Sper să nu se desfiinţeze acordul, date fiind problemele cu refugiaţii… De multe ori nici nu dăm seama ce avem, doar când îl pierdem”, încheie Mady Leclerc.
Spaţiul Schengen este format din 26 de state: Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Austria, Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Norvegia, Danemarca, Suedia, Finlanda, Islanda, Elveţia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Malta şi Liechtenstein. De, asemenea, acordul este aplicat de facto în trei micro-state: San Marino, Vatican şi Monaco.
14 iunie 1985 – Germania, Franţa şi ţările Benelux (Belgia, Olanda şi Luxemburg) semnează la Schengen un acord care prevede desfiinţarea graniţelor între ele
19 iunie 1990 – Cele cinci state semnează Convenţia pentru implementarea Acordului Schengen
27 noiembrie 1990 – Italia se alătură acordului
25 iunie 1991 – Spania şi Portugalia semnează acordul
Robert Goebbels semnează acordul Schengen, în 14 iunie 1985 | Foto: Luxemburger Wort
6 noiembrie 1992 – Grecia devine membră
26 martie 1995 – Acordul este aplicat pentru prima dată, în Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania şi Portugalia. Punctele de frontieră dintre aceste state dispar.
28 aprilie 1995 – Austria semnează acordul
19 decembrie 1996 – Danemarca, Suedia şi Finlanda semnează şi ele
31 martie 1998 – Austria şi Italia aplică acordul, desfiinţând graniţele
12 mai 1999 – Acordul Schengen devine parte a acquisului comunitar
26 martie 2000 – acordul intră în vigoare şi în Grecia
25 martie 2001 – Norvegia, Islanda, Suedia şi Danemarca aplică şi ele acordul
30 martie 2008 – Nouă dintre cele 10 ţări care au aderat la Uniunea Europeană în 2004 devin membre ale Spaţiului Schengen şi aplică acordul: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia şi Malta.
12 decembrie 2008 – Elveţia, de asemenea, aplică acordul.
19 decembrie 2011 – Liechtenstein intră în Spaţiul Schengen
iulie 2015 – Croația începe oficial procedurile de aderare la Spațiul Schengen
2015 – Mai multe state reintroduc temporar controale la anumite puncte de frontieră intra-Schengen, în contextul crizei refugiaţilor, respectiv a atentatelor de la Paris
20 noiembrie 2015 – Consiliul JAI al Uniunii Europene decide instituirea unor controale stricte la graniţele externe Schengen, ca urmare a atentatelor de la Paris din 13 noiembrie
decembrie 2015 – România, Bulgaria și Croația rămân singurele țări continentale ale Uniunii Europene care nu sunt membre ale Spațiului Schengen
Actualizare: Articolul a fost documentat cu o săptămână înaintea atentatelor din 13 noiembrie de la Paris. După atacuri, Franţa a anunţat reintroducerea controalelor la frontiere. Totuşi, în momentul publicării online a articolului, controalele nu erau reintroduse la graniţele din apropierea satului Schengen.
