L-am întâlnit pe domnul profesor Dumitru Sandu în noul campus al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din București, situat pe Șoseaua Panduri, la numărul 90. Campusul este aerisit și verde, cu o biserică în mijloc, despre care portarul mi-a spus că se umple cu studenți în perioada examenelor. Biroul domnului profesor este o sală luminoasă și modernă Prin fața ferestrei trec din când în când studenți dinspre căminele de alături.

I-am propus să ieșim din formatul clasic al interviului, eu să tac, iar domnia sa să vorbească liber despre temele noastre de interes – satul românesc contemporan și migrația. Ideea a prins. Domnul profesor a început răspicat și clar, punctând cuvintele cheie și făcând pauze de suspans, ca un actor de teatru. Iar eu m-am transformat iarăși în elevă, absorbind pentru următoarea oră și jumătate vorbele dascălului din fața mea.

Situarea satului în istoria migrației românești

Vorbesc din perspectivă proprie, dar a vorbi despre mine prea mult nu-mi place. Vreți legătura dintre două continente: continentul migrație și continentul sat.  Ca reacție la propunerea dumneavoastră vă propun să vorbim despre satul romanesc și migrația de ieri si de azi, și de mâine. Migrația internațională și migrația internă.

Cea mai bună ușă de intrare pe o tematică de factură complexă, este istoria. Și încep din prezent spre trecut. Răspuns la întrebarea: Cine pleacă mai mult în străinătate din România de azi, față de cea de ieri, sătenii sau orășenii? Mai mult cei din lumea rurală, spre deosebire de ce se întâmpla la începutul anilor 2000, când intensitatea plecărilor din orașe spre Italia, Spania, Grecia, Germania șamd era mai puternică. Criza a adus o schimbare în patternurile de plecare din România spre străinătate. De ce se pleacă azi mai mult decât ieri din sate în străinătate? Sărăcia este mai mare. Blaga spunea ca veșnicia s-a născut la sat. Superb! Valabil pe termen lung este însă și formularea asociată: sărăcia durabilă în România este cea de la sat. Inerția sărăciei în mediul rural e mult mai mare decât în urban.

Revine o întrebare: de ce în anii de după 2010 se pleacă mai mult din rural decât din urban în condițiile în care sărăcia a rămas cam la fel? Se produce ceea ce se numește dependență de cale, path dependency, despre care știm din sociologia tranziției. Societățile sunt ca oamenii, ele învață. Satele României au aflat prin oamenii lor care lucrează sau au lucrat în străinătate, cât sunt de sărace, în raport cu ce e acolo, în raport cu orașele de aici. Cu alte cuvinte, conștientizarea stării de sărăcie și frustrarea, implicit, s-au accentuat în ultima perioadă mai mult în sat.

Fenomenul în discuție e legat și de abilitatea unităților teritoriale de a lupta cu sărăcia și criza. Am ales ca poartă de intrare în tematica noastră Criza anilor 2009-2013, acolo s-a produs o ruptură, o schimbare. Satul a luptat și luptă mult mai greu cu criza. În condițiile în care politicile publice sunt ineficiente în mare măsură în tratarea problemelor, soluția s-a găsit prin plecarea în străinătate.

Asta ar fi situația actuală. Nevoia de a pleca în străinătate din sate este mult mai mare. Întrebarea o să urmeze: din care sate? Căci de fapt, retoric vorbind, nu există sat românesc. Si până nu pricepem exact care sunt categoriile relevante de sate, pentru politici publice, pentru ieșire din sărăcie, nu am făcut nimic. Ne trebuie lentila care să ne permită să punem diagnosticul bun, nu pe satul românesc, ci pe categorii, subcategorii, clase de sate.

Aș mai lua din cărțile de istorie socială nescrise, încă o secvență semnificativă: anul 1997. Pentru istoria socială recentă a României, anul este de mare relevanță. Este anul în care s-a produs o schimbare neașteptată legată de migrația internă, de data asta. Legătura dintre cele două tipuri de migrație, internă și externă, este fundamentală. În interiorul țării există 4 categorii de mișcări de populație, în funcție de mediile de rezidență: sat-oraș, sat-sat, oraș-sat, oraș-oraș. Știm această istorie din 1968 încoace, an de an, din statistica oficială. Din anii ’70 până în 1996, proiectul dominant a fost plecarea de la sat la oraș. În 1997 are loc o schimbare fundamentală care duce la intrarea în prim plan a migrației de sens invers, de la oraș la sat. Nu are de-a face această deplasare cu ce se petrece în occident, sunt foarte puțini bogații care circulă. Vorbim de revenire de la oraș la sat din motive de sărăcie. Această migrație de supraviețuire de la oraș la sat a dus la creșterea plecărilor în străinătate. Deci dacă în anii 2000, plecarea în străinătate s-a produs ca reacție la migrația de supraviețuire de la oraș la sat, în prezent, simplu, a crescut nivelul de aspirație. Oamenii din satele României au aflat ca trăiesc mult mai rău decât în Italia și în Spania, dar și mult mai rău decât în orașe. Și până când nu începe să funcționeze piața locurilor de muncă, piața produselor agro-alimentare în orașe, mai bine pleacă oamenii în străinătate.

Migrația generează dezvoltare inconsistentă

Cum e cu migrația, cel de-al doilea termen cheie  al discuției. Sintagma cheie care rezumă lucrurile se cheamă dezvoltare inconsistentă. Plecările românilor în străinătate, din lumea rurală, din lumea urbană, generează pentru România această dezvoltare inconsistentă. Adică: mai multe case bune, frumoase, făcute cu banii care vin din străinătate, o mai bună investiție în calitatea copilului – mai mulți bani care vin din străinătate ajung și la copii din familiile de emigranți-, un câștig antreprenorial imens – lumea învață să facă întreprinderi proprii -, schimbarea mentalităților. Deci sunt o groază de avantaje, dar dezvoltarea rămâne inconsistentă în sensul că nu poți să neglijezi în calitate de analist, faptul că îmbătrânesc o mulțime de sate și că în comunitățile îmbătrânite, sărăcia, chiar dacă nu a fost, vine mai ușor.

În al doilea rând, plecarea celor care lucrau în orașe apropiate, în comune apropiate, automat reduce veniturile intrate la bugetele locale. Nu se poate spune că e bine sau rău, este cu consecințe pozitive și negative.

Soluția se cheamă optimizarea migrației. Nu creștere, nu reducere, ci optimizarea migrației. Migrația este ca și natalitatea. Societățile nu pot interveni brutal, rapid în a modifica parametrii de fertilitate sau pe cei de circulație. Costă foarte mult! A încercat Franța în materie de natalitate , a reușit ceva, e țară bogată. E nevoie de optimizarea migrației prin două mecanisme. Un mecanism se cheamă instituționalizare. Asociat cu el, optimizare – mai ales pe componenta migrație circulatorie. Trebuie să mergem spre o politică națională de migrație în care circulația migratorie în străinătate pentru muncă să poată fi făcută în baza unor contracte, temporare, pe perioadă limitată, nu cu toate costurile umane din prezent.

Am realizat în 2006 un raport de cercetare care se cheamă Locuirea temporară în străinătate, îl găsiți online. În afară de sondaj la nivel național, am trimis doctoranzi în Spania și în Italia. Povestea care îmi vine acum în minte este a unui tânăr cântăreț bisericesc de undeva din Buzău, care a plecat cu relații la Roma, a plecat cu promisiune de locuință, dar când a ajuns acolo a dormit sub pod. Costurile umane pe care le înregistrăm foarte greu, nu se văd. Avem nevoie de politici de migrație care să faciliteze circulația migratorie instituționalizată în străinătate, în agricultură, în IT, în medicină. Ce se întâmplă cu neglijența guvernanților, de ani buni de zile, în materie de neluare în seamă a problematicii sanitare și a medicilor în legătură cu plecarea lor în străinătate este inacceptabil.

Clișee negative legate de satul românesc

Avem nevoie de schimbarea lentilelor de înțelegere a lumii rurale și de politici publice. Atât. Începem cu lentilele. Ce nu e în ordine cu modul în care ne uităm la satul românesc pe tematica pe care o discutăm?

1. Clișeul satului independent de oraș

În primul rând, modul în care privim legătura între sat și oraș. În continuare ne uităm la sat ca si cum s-ar putea descurca de unul singur. E o utopie care duce la stagnare, duce la sărăcie.

Una dintre marile probleme ale lumii rurale românești, e că de mai bine de 25 de ani, decalajul de nivel de viață între sat și oraș a rămas la fel în Romania. Analiza este făcută simplu, cu rata mortalității infantile, văzută pe urban și pe rural, de la 27/1000 în anii 90 la 7,5/1000 în 2015. Avem, deci, o îmbunătățire a calității vieții în România, dar decalajul între mortalitatea infantilă foarte mare din rural și cea mai mică din urban, se menține constant la 4, 5 puncte, considerate ca pro-mile. Asta înseamnă că indiferent de guvernare, de administrație, practic lucrurile s-au întâmplat exact cum spune clișeul. Acțiune publică după credința bizară că satul poate trăi independent de oraș. Poate, dar rău.

2. Sărăcia e la fel

Nimeni nu vorbește suficient de apăsat de faptul că  sărăcia diferită de la un tip de localitate la altul. Analogia cea mai bună care îmi vine in minte, e cea pe care o știți din domeniul medical. Nu există boli, ci există bolnavi.

3. Unitățile teritoriale mici nu contează

Se discută masiv despre comunele din Romania. Se coboară într-adevăr, mai mult, la nivelul de sat. Dar sat în genere, nu de un fel, de alt fel. Nici vorbă, până recent, să ne apropiem de modelul de analiză a ariilor sociale, social area analysis  –  ideea practicată în anii ’50 în Statele Unite, anume că e foarte eficient să faci cercetare socială pe arii reduse, pe secții de recensământ.

În Romania în 2015, a fost publicat un Atlas al Zonelor Rurale Marginalizate și al Dezvoltării Umane Locale din România, accesibil pe site-ul Ministerului Muncii. Este un raport de cercetare foarte elaborat sub coordonarea unei echipe a Băncii Mondiale. Prezintă parte din imaginile de care avem nevoie în lupta împotriva sărăciei.

Ce-i de făcut ca satele românești să iasă din sărăcie? Soluții propuse

1. Cooperare favorizată de reformă administrativă

Se spune frecvent: România este cea mai săracă țară după Bulgaria, în Uniunea Europeană. O fi, dar nu asta-i problema. Asta e situația. Dacă vrei să rezolvi problema, te uiți la rădăcinile ei. Rădăcina problemei este lipsa de cooperare. România este bolnavă, pe tematica pe care o discutăm, și, în genere, de inexistența legăturilor de cooperare între unități teritoriale diferite. Între județe, între sate și orașe, între comune șamd.

Soluția pentru această problemă a lipsei legăturilor de cooperare care pot reduce sărăcia are mai multe nume. Nume banal pe care Romania de azi vrea sa îl uite pentru că a eșuat în 2013, se cheamă regionalizarea. E nevoie de regionalizare însoțită de reformă administrativă pentru reducerea centralizării, reformă realizată pe principiul subsidiarității, să pui funcția care trebuie, administrativă, la nivelul optim. Au fost multe lucruri concepute foarte bine în 2013, dar și lucruri care nu mai trebuie repetate. Ideea că poți să faci descentralizare fără nivelul regional, între centrală și județeană, e dăunătoare. Avem nevoie de regiuni administrative de tip, NUTS 2, cum se zice în limbaj de lemn european. De ce? Simplu: avem istoria lungă deja care arată că administrația centrală este incapabilă să pună la punct mecanisme de cooperare funcționale între sat si oraș.

Un exemplu pozitiv este regiunea Mazowia din Polonia, care are în centru Varșovia și, în jur, ținuturi la fel de sărace precum Teleorman, Ialomița, Călărași. Polonezii au zis: da, Varșovia e bogată, zonele din jur sunt sărace, oamenii de acolo vin și lucrează aici și aduc venituri, profituri, taxe în centrul urban, dar nu se duce nimic în mediul rural din jur. Exact ce se întâmplă la noi. Avem nevoie de o regiune administrativă care să pună împreună Bucureștiul, Ilfovul și actuala regiune Sud Muntenia. Ceea ce avem în prezent e un exemplu de ruptură fantastică și dacă ar fi numai în relația București versus Teleorman, Călărași, Ialomița, nu ar fi atât de grav, dar ea se regăsește și în relațiile dintre Cluj și zone înconjurătoare șamd.

2. Politici publice bazate pe creativitate socială

A doua reacție de soluționare la ruptura sat-oraș se cheamă Viscri. Viscri este un sat de lângă Rupea, din Județul Brașov. Am cunoscut Viscri și înainte de prințul Charles, și după venirea prințului acolo. Schimbarea e fundamentală. Viscri era un sat sărac, a avut mulți sași înainte de ’89, care au plecat, casele lor au fost ocupate, fie de oameni veniți din alte sate, de rromi, de români. În anii ’90, făceam cercetare socială aplicată pentru Banca Mondială la Moșna, Viscri, Cincu și Biertan pentru a încerca să vedem cum se poate asigura eficiența socială pentru investițiile în consolidarea cetăților fortificate săsești, bisericilor evanghelice șamd. Răspunsul de principiu era că e nevoie să faci viabile comunitățile în care se află biserici și monumentele istorice, să le faci să aibă o dezvoltare de durată.

Viscri a găsit soluția. Prințul Charles e doar parte din istoria care se vede. Mai e o istorie care se vede mai puțin si care e mai importantă. Caroline Fernolend a fost contabil înainte de ’89. Este omul care a schimbat satul. Cum? Promovând inovația vânzării de produse artizanale locale în Londra. La vremea respectivă cineva de la Banca Mondială a zis că soluția aici ar fi ca oamenii inițieze o linie turistică bine ancorată în Europa de Vest. Turism în zona, prin vânzare de produse artizanale- ciorapi de lână. Mai departe, au reconstituit echipe de meșteri locali capabile să lucreze cu aceleași materiale vechi cu care se lucra în satele săsești șamd. Toate astea se cheamă soluții soft, soluții de inteligență, de creativitate. Ele sunt resursă importantă nu numai la Viscri, ci în multe locuri din țară, dar trebuie căutate.

3. Grupuri de acțiune locală

GAL-urile sunt grupuri de acțiune locală constituite în România în cadrul programului LEADER din România. Sunt alt tip de soluții de care avem nevoie. Lider este acronim, dar nu vine de la sintagmă din engleză, ci de la una din franceză: “Liaison Entre Actions de Développement de l’Économie Rurale”. E vorba de un program al Uniunii Europene care consolidează legăturile ce duc la dezvoltarea lumii rurale punând împreună orașele mici și satele din jurul lor la modul instituțional.

Am adăugat pe lista noastră de soluții GALurile. De ce? Pentru că n-aș vrea să stimulăm iluzia că poți rezolva problemele grele de sărăcie din lumea rurală numai cu pasiune, viziune, dedicare, dezvoltare comunitară locală participativă. E nevoie, în afară de toate acestea, mai ales de soluții de dezvoltare locală participativă instituționalizată de tipul celor din programele LEADER. Avem peste 160 de grupări de comune, orașe, firme, ONG uri care lucrează în această direcție.

4. Analiza pe tipuri de sărăcie

În primul rand, trebuie precizat că în discuția noastră, nu vorbim de sărăcie la nivel individual- lipsă de venituri, lipsă de resurse pentru consum alimentar la nivel de persoană sau gospodărie. Vorbim de sărăcia comunitară, care este pe de-o parte, agregare a sărăciei celor care trăiesc pe teritoriul respectiv, dar și lipsa de resurse la nivelul bunurilor publice – drum, apă curentă, canalizare, gaze șamd.

În Atlasul Zonelor Rurale Marginalizate, anterior menționat- partea a 3-a, se discută cu sens nu numai despre nivel de sărăcie, ci și despre tipuri de sărăcie în lumea rurală. Acolo este o analiză pe toate cele  aproximativ 12,500 de sate din Romania – câteva sunt lăsate la o parte din lipsă de date sau dimensiune foarte redusă.

Foarte multe orașe mici din România sunt la fel de sărace ca și satele, unele chiar mai sărace; după cum avem și sate gen Dumbrăvița de lângă Timișoara, Florești din zona Clujului, Valea Lupului din zona Iașiului, Corbeanca de lângă București, care sunt mult mai bogate decât multe orașe. Cu alte cuvinte, ne cramponăm foarte tare. Soluțiile trebuie căutate pe categorii de localități care au probleme specifice. Sărăcia despre care noi discutăm este sărăcia localităților mici de sub 20 de mii de locuitori.

Aproximativ 4% din populația localităților mici din România locuiește în astfel de comunități în care sărăcia este „lucie” – termenul tehnic, comprehensivă. După aceea, avem cam 20% din populația acestor localități mici, unde sărăcia se vede în calitatea condițiilor de locuit. Deci e sărăcie materială clară, limpede, la nivel de cum sunt construite casele – locuințe de chirpici, fără gaze, încălzire, etc.

Mai am o sărăcie în care casele arată acceptabil, dar n-am locuri de muncă, n-am venituri.  Aceste sate și orașe sunt știute bob cu bob, numai că nimeni nu le ia în seamă. În alte analize, de data asta la nivel de comună, am constatat că este foarte util să distingi între Sărăcie de localitate cu pondere mare de vârstnici și sărăcie cu pondere mare a tinerilor.

5. Baze de date publice

Voi introduce o idee de lobby în spațiul public pentru a rezolva problemele de sărăcie din zonele rurale: e nevoie de baze de date publice. Am fost recent la o întâlnire publică la o instituție publică, oameni veniți de la ministere, din lumea academică, din lumea producătorilor de date statistice. Nu mai știu cine de la ce minister a zis nu putem face evaluare de eficiență a proiectelor europene pentru că nu avem date. INS-ul trebuie să ne dea mai multe date. Parțial e corect, dar nu total, pentru că datele de care ministerele, instituțiile publice au nevoie pentru a evalua eficiența proiectelor de dezvoltare nu sunt atât date primare ,de natura celor produse de către INS, ci sunt date generate prin analiză. Spre exemplu, stocul de educație. Numărul mediu de ani de școală pe care i-au absolvit oamenii dintr-o localitate – INS-ul are datele primare, dar cineva trebuie să le calculeze.

Dacă tot vorbim de transparența necesară pentru rezolvarea problemelor, e nevoie de o decizie a guvernului care să spună foarte limpede că toate studiile realizate, plătite de Guvernul României, de Ministere, trebuie să devină publice, nu numai prin textul scris, ci și prin bazele de date folosite pentru fundamentare. Indicele dezvoltării umane la nivel de sat sau de unitate administrativ-teritorială, spre exemplu, este calculat și folosit ca atare în studii ale Ministerului Muncii , ale Ministerului Dezvoltării Regionale sau ale Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale. O mica parte dintre aceste date sunt publice și este păcat pentru că de ele au nevoie și cei de la Ministerul Fondurilor Europene și la diferitele echipe care fac fundamentare sau evaluare de proiecte. Deocamdată , publicarea bazelor de date despre care vorbim este nereglementată si majoritatea beneficiarilor de studii plătite din bani publici țin bazele de date în sertare. Monopol  de date, interese obscure de controlare a situației prin lipsă de transparentă, competiții mărunte între ministere etc.

6. Înfrățirea

La capitolul soluții menționez și înfrățirea, adică asocierea între o comună din România și o comunitate din străinătate, spre exemplu. În clipa de față se întâmplă fenomenul ca cei care au plecat în străinătate în mod concentrat, într-o anumită zonă, în apropierea Romei spre exemplu, să favorizeze acțiuni de cooperare instituționalizată între localitățile din zona în care muncesc și cele de unde au plecat. Știu că la un moment dat un primar de la Bacău îmi povestea că a fost la Roma pentru înfrățire între Roma și Bacău  – superbă idee! Acțiunea respectivă face parte din soluțiile modeste, nemiraculoase, care ajută la ieșirea din sărăcie, la dezvoltare.

7. Intervenția la nivel micro

Cum e bine să intervii în lumea rurală pentru reducerea sărăciei? La nivel de comună, la nivel de sat, sau la nivel de subunități teritoriale în cadrul comunelor și satelor, gen secție de recensământ sau secție de votare? Sărăcia pentru comunitățile de rromi nu e nici la nivel de comună, nici la nivel de sat – decât foarte rar-, ci este la nivel de subunități teritoriale, secție de votare, sector de recensământ sau comunitate care nu se suprapune cu niciuna dintre acestea. Atlasul  zonelor rurale marginalizate, menționat deja, pune diagnostic de sărăcie la nivel de unități teritoriale mai mici decât comuna, mai mici decât satul. Cu alte cuvinte, dacă ai o listă corectă, bine făcută a comunităților sărace mai mici decât satele, știi unde se află, știi care e tipul de sărăcie de acolo, normal că poți interveni mai eficient. Deci, unitățile mici contează foarte tare prin diagnostic corect la nivelul lor, dar mai contează foarte tare și dpdv administrativ.

Numărul de comune pe care îl ai în țară dă numărul administrațiilor comunale pe care trebuie să le plătești. În clipa de față plătim un număr de administrații comunale nerațional de mare în raport cu eficiența pe care o au. Ar trebui pornit un proces de asociere voluntară a comunelor, prin crearea de avantaje, nu cu forța, că nu e comunism. Se reduce astfel numărul de comune, se reduc și costurile pentru administrația publică. Soluția este știută dar nimeni nu proiectează și modul concret de aplicare a ei.

Trebuie descurajat în spațiul public cât se poate de tare ideea greșită, politicianistă din 2013: „ce dacă facem regiuni de dezvoltare mici, facem o regiune Tulcea și Constanța pentru că e regiune istorică, așa ne place nouă. Mai facem în nordul țării o regiune cu Suceava și Botoșani că fac parte din fosta Bucovina șamd”. În spațiul public trebuie să apară ideea foarte clară că nu am nevoie de orice gen de regiuni, ci de regiuni competitive, care să fie comparabile ca mărime demografică. Și ceea ce am zis pentru numărul de comune e valabil și pentru numărul de viitoare regiuni de dezvoltare. Se ajunsese în perioada politicianistă a lui 2013 de la sfârșitul anului, ca de la 8 regiuni de dezvoltare să avem 16. Irațional, nefiresc.

8. Cercetări

Sunt o groază de teme extrem de importante pentru care nu avem date. Ideea că guvernanții sunt de vină pentru tot e o copilărie, nu e așa. Comunitatea de cercetare încă nu este capabilă și nu are mediul administrativ necesar pentru a obține contactele de care are nevoie. România în clipa de față nu are o cercetare publică de tip sociologic, cu date sociale destinate unor politici publice de dezvoltare. Publică din când în când Cursul, IMAS-ul, IRES-ul, Metromedia ce vor și ce îi lasă beneficiarii. România trebuie începând de mâine, poimâine, să aibă un echivalent pentru General Social Survey, sondajul social general din Statele Unite. Practic, societățile democratice foarte dezvoltate au prin medii universitare finanțate de programele centrale gen CNCSIS, astfel de instrumente de cunoaștere societală . E nevoie de cercetări care să fie publice pe piață. România a funcționat între 1998 și 2007 cu barometrul de opinie publică de la Soros. A fost o cercetare publică, s-au cam supărat jurnaliștii și guvernanții pentru că intrau pe piață date care nu îi avantajau, dar erau bune. În clipa de față, firmele private nu pot substitui această chestiune. Similar, ar trebui reluate sondajele asupra românilor din străinătate, în manierea în care a lucrat în anii 2007-2008 fosta Agenție pentru Strategii Guvernamentale în Italia și în Spania. Se lasă încă așteptat un atlas al românilor din străinătate. Discutăm nu numai despre cel al românilor din comunitățile istorice din apropierea României. E nevoie de cercetări.