Dr. Vasile PUŞCAŞ
Istoria relaţiilor româno-americane a oferit mereu subiecte incitante, nu doar istoriografiei, dar şi politicii. O asemenea temă a fost şi cea a acordării clauzei naţiunii celei mai favorizate României, cu preponderenţă în ultimele trei decenii. În perioada 1992-1994 am făcut parte din echipa care a avut mandatul de a negocia, la Washington D.C., reobţinerea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România. A fost nu doar o experienţă politico-diplomatică deosebită, dar şi una intelectuală aparte.
Relaţiile româno-americane şi clauza (până la 1989)
Primele decenii ale relaţiilor între România şi SUA au fost cantonate mai mult în sfera politică şi, întrucâtva, culturală. Comerţul între cele două ţări era cu totul marginal, căci România îşi orienta preocupările economice şi financiare spre Europa, aşa încât este corectă aserţiunea că prima etapă a relaţiilor bilaterale româno-americane nu avea „fundament economic”. Abia în 1930 se încheie un acord comercial româno-american. Clauza naţiunii celei mai favorizate era inclusă, ea având şi menirea de a întări relaţiile pe termen lung între cele două ţări. Deceniul care a urmat a înregistrat o oarecare vigoare a relaţiilor economice şi comerciale româno-americane, situaţie curmată de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial. Intrarea României în sfera sovietică, în perioada postbelică, a readus în prim planul relaţiilor bilaterale problematica politică şi a drepturilor omului. De exemplu, în 1950, nu mai opera nicio firmă americană în România, singurul comerciant din SUA înregistrat ca vizitând Bucureştiul fiind un anume Russel Singleton, reprezentând Deak & Comp. din New York, care s-a interesat de pietre preţioase şi bijuterii vechi. Aşa încât, discutarea Trade Agreement Act în Congresul SUA, în 1951, a inclus şi eliminarea statutului clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru importurile din URSS şi din orice altă ţară dominată sau controlată de guverne comuniste. În 27 iunie 1951, Washingtonul a notificat Bucureştiului că SUA nu va mai continua acordul comercial semnat în 20 august 1930. La 1 august, preşedintele Truman a semnat documentul prin care clauza naţiunii celei mai favorizate pentru România urma să fie suspendată la 31 august 1951.
Discuţiile comerciale româno-americane sunt reluate la sfârşitul anului 1959, când se agreează că România să deschidă un birou comercial la New York. Politica lui J. F. Kennedy fata de Europa Răsăriteană îndeamnă Departamentul de Stat la planificări inedite (1963), una dintre acestea sugerând încheierea de acorduri comerciale anuale bilaterale cu statele din zonă. Renegocierea anuală a acestor acorduri era menită „să recompenseze sau să pedepsească un regim în acord cu atitudinile şi comportamentul politic”. Pedepsirea putea să însemne reimpunerea restricţiilor, pe când recompensa ar fi putut include clauza naţiunii celei mai favorizate şi credite pe termen lung. În decembrie 1963, Consiliul Controlului Exportului a inclus un raport separat la ghidul pentru comerţul americano-est-european, prin care recomandă ca România să fie folosită ca vehicul al acestui test al noii politici. În februarie 1964, noul preşedinte L. B. Johnson a aprobat această recomandare, iar câteva zile mai târziu, secretarul de stat Rusk explica această decizie prin aceea că România se îndepărta de Moscova şi dorea să-şi îmbunătăţească relaţiile cu SUA. În mai 1964, au fost reluate discuţiile comerciale româno-americane, iar partea română a înscris pe agendă şi clauza naţiunii celei mai favorizate. Partea americană a admis să caute cei mai liberali termeni comerciali, dar subiectul clauzei era considerat încă prea sensibil. Şi în 1965, după moartea lui Gheorghiu-Dej, Bucureştiul a reluat subiectul clauzei, dar Congresul continua să menţină aceeaşi politică, mai ales că grupurile etnice care proveneau din Europa Răsăriteană presau asupra congresmenilor să se opună oricărui comerţ cu ţările est-europene. Alte tentative de a convinge Washingtonul să redea României clauza s-au înregistrat şi în anii următori. La 21 mai 1969, Kissinger i-a trimis preşedintelui Nixon recomandările sale privind comerţul extern, sugerând că preşedintele să propună o legislaţie prin care să acorde Executivului atribuţii sporite, inclusiv pentru a folosi comerţul drept quid pro quo pentru a obţine concesii din partea Moscovei şi a Blocului Estic. Nixon s-a opus, dar tema a reapărut cu prilejul vizitei sale la Bucureşti (începutul lunii august 1969), când autorităţile române au reiterat subiectul clauzei. Cu acel prilej, preşedintele american a acceptat că statutul clauzei pentru România ar fi oportun, dar s-a eschivat prin a spune că decizia ultimă aparţinea Congresului. Imediat după vizita lui Nixon în România, un congresman şi un senator au introdus solicitarea reacordării clauzei pentru România, dar gestul lor a trecut aproape neobservat la Washington. În schimb, la Bucureşti a fost interpretat drept o mişcare încurajatoare, impulsionând autorităţile să continue demersurile pentru obţinerea clauzei.
Respingerea de către Moscova a acordului comercial americano-sovietic, din 1972, a creat un context mai favorabil dezvoltării relaţiilor americano-române, iar discuţiile bilaterale privitoare la clauză puteau fi scoase din cadrul negocierilor comerciale dintre SUA şi URSS. Astfel că, în 2 aprilie 1974, reprezentanţii SUA şi României au semnat un acord comercial. După ce au fost clarificate temele despre „soluţionarea problemelor umanitare” (incluzând, desigur, şi migraţia), preşedintele SUA a testat Congresul, iar în 24 aprilie 1974 a transmis un set legislativ care includea şi acordarea clauzei pentru România. În aceeaşi zi, atât în Senat cât şi în Camera Reprezentanţilor au fost introduse rezoluţii care chemau la aprobarea acordului comercial americano-român şi acordarea clauzei. Conform procedurilor legislativului american, în 7 mai au început audierile. Nu vom insista asupra evoluţiei dezbaterilor, deoarece ele au constituit deja subiectul analizei istoricilor americani. Reamintim însă că, încă de la acest episod al dezbaterii în Congres a propunerii de acordare a clauzei pentru România, s-au conturat grupurile de opinie – pro şi contra – care-şi vor păstra structura în cea mai mare parte a celor 15 ani, cu schimbări doar de tonalitate şi accente. De la bun început, în favoarea clauzei au fost reprezentanţi ai unor firme şi corporaţii. Grupul oponent era constituit din lideri ai unor sindicate afiliate la AFL-CIO, anumiţi reprezentanţi ai comunităţii emigranţilor de origine română (eel mai cunoscut, timp de 12 ani, fiind preotul Florian Gâldău), reprezentanţi ai organizaţiilor maghiare (Michael Szász, de la American Hungarian Foundation fiind prezent la aproape toate audierile).
Cum Congresul nu era încă dispus să accepte acordul comercial cu România fără a-l contextualiza acordului sovietic şi nici argumentările Casei Albe nu erau foarte clare în ceea ce privea angajamentele României faţă de prevederile amendamentului Jackson-Vanik, procedura s-a reluat în 1975. Audierile congresionale au fost programate în 6-8 iulie. Între timp s-a constatat o creştere a emigrării evreilor din România, s-au înmulţit scrisorile de susţinere din partea americanilor de origine română etc. Astfel că, la 25 iulie 1975, votul în Senat a fost de 88 la 2 pentru aprobarea acordului comercial şi clauzei pentru România. În 28 iulie, Camera Reprezentanţilor şi-a dat acordul printr-un vot de 355 la 41. După câteva zile, preşedintele Ford se afla în România şi, la Castelul Peleş din Sinaia, a semnat cu Nicolae Ceauşescu un comunicat comun prin care se anunţa intrarea în aplicare a acordului comercial româno-american, incluzând şi eligibilitatea României pentru tratamentul clauzei naţiunii celei mai favorizate, cu reconfirmare anuală.
Acceptând limbajul amendamentului Jackson-Vanik drept criteriu pentru clauză, România şi-a deschis politica internă pentru scrutinizarea de către Congresul SUA. Deşi n-au vrut să recunoască acest lucru, liderii de la Bucureşti au putut ei înşişi să constate că, după un deceniu, imigraţia a ajuns pe un loc secundar, iar ca importanţă s-a impus tot mai mult problematica şi practicile drepturilor omului în România.
România a fost primul stat din Blocul Estic căruia i s-a acordat statutul clauzei. Analiştii explicau la aceea vreme că decizia americană se înscria tot în contextul relaţiilor Washingtonului cu Moscova. România era percepută ca o ţară care încerca să imprime atributele independenţei în relaţia cu URSS, iar încurajarea acestei atitudini putea fi dată prin amplificarea relaţiilor cu Vestul, în general, şi cu SUA, în special. De altfel, după ce Gorbaciov s-a instalat la Kremlin, imaginea României în SUA s-a deteriorat tot mai mult, iar relaţiile româno-americane au înregistrat un declin vizibil, în a doua jumătate a anilor ‘80. 1985 a fost anul când audierile din Congres pentru reînnoirea clauzei au avut de-a face cu o extindere de amploare a interpretării amendamentului Jackson-Vanik, concentrându-se pe politicile Bucureştiului în domeniul religios şi al minorităţilor etnice. Astfel că, dacă 1975 este anul în care SUA aplică „politica diferenţierii” în favoarea României, în 1985 începe o altfel de „politică a diferenţierii”, prin care România este văzută ca ţara est-europeană cu cele mai multe probleme în sfera drepturilor omului. Ca atare, în 1986 a apărut chiar sugestia suspendării temporare a clauzei. Privită ca măsură politică, această sugestie spune mult, dar din perspectiva comerţului o suspendare temporară a clauzei ar fi avut aceleaşi efecte ca şi o suspendare permanentă, deoarece ar fi generat o neîncredere în mediile de afaceri şi pierderi la contractele în derulare (Departamentul Comerţului a estimat că suspendarea clauzei pentru România ar fi costat SUA aprox. 5.000 de locuri de muncă, iar România ar fi pierdut cca. 300 milioane USD în exportul către SUA). Contra clauzei pentru România au votat 190 de congresmeni, doar 10 voturi mai trebuind ca decizia afectând clauza să fie trecută.
După 1985, nu numai perestroika a afectat contextul relaţiilor româno-americane, în primul rând din perspectiva clauzei. Relaţiile româno-ungare au avut şi ele reverberaţii puternice dincolo de Ocean şi îndeosebi în Congresul SUA. Casa Albă s-a străduit să argumenteze menţinerea clauzei pentru România ca un instrument al diplomaţiei de a presa Bucureştiul să accepte anumite schimbări. Dar în privinţa relaţiilor româno-ungare, a dezbaterii despre statutul minorităţii maghiare în România şi cu atât mai puţin disputele referitoare la drepturile istorice asupra Transilvaniei, Administraţia americană nu vedea vreun folos să fie implicată. În schimb, asemenea constrângeri nu erau valabile pentru cei care se ofereau să fie audiaţi de către Congres şi cei care susţineau decizia de suspendare a clauzei pentru România. Cu toate acestea, în 2 iunie 1987, preşedintele Reagan a transmis Congresului decizia sa de a păstra clauza pentru România. Aceasta deşi ştia că amendamentul aprobat de Cameră pentru a se suspenda clauza ar putea fi urmat, ceea ce s-a şi întâmplat, de o reacţie similară în Senat. Membrii Congresului aduceau mereu dovezi că menţinerea clauzei l-ar ajuta mai mult pe Ceauşescu decât poporul român. Evenimentele de la Braşov (15 noiembrie 1987) şi evoluţia generală a situaţiei din România, prezentate pe larg în Congresul SUA, argumentau cu prisosinţă îngrijorările congresmenilor. Un grup foarte influent de membri ai Camerei Reprezentanţilor şi Senatului i-au solicitat preşedintelui Reagan să suspende clauza pentru România printr-un Ordin Executiv. Doi dintre cei mai activi susţinători ai suspendării clauzei pentru România, congresmenii Wolf şi Smith, s-au deplasat la Bucureşti, la începutul anului 1988, solicitând autorităţilor române permisiunea ca Amnesty Internaţional sau Helsinki Watch să realizeze o evaluare a practicilor drepturilor omului în România. Ceauşescu a refuzat o întâlnire cu cei doi congresmeni. În primele zile ale lunii februarie 1988, mai mulţi congresmeni au prezentat public noi dovezi despre încălcarea drepturilor omului în România. În faţa acestei presiuni crescânde a Congresului, Preşedintele Reagan 1-a trimis cu un mesaj la Bucureşti pe adjunctul Secretarului de Stat (5 februarie), dar fără nici un rezultat. Modul cum Ceauşescu 1-a tratat pe Whitehead a fost încă o probă a gradului deteriorării relaţiilor româno-americane şi a faptului că orice efort american de a menţine clauza era fără sens. De altfel, după ce Whitehead a părăsit Bucureştiul, autorităţile române au notificat Departamentul de Stat că România nu mai doreşte clauza americană. La 26 februarie 1988, Departamentul de Stat a făcut anunţul oficial că România a decis să renunţe la reînnoirea clauzei naţiunii celei mai favorizate şi că aceasta va înceta la data de 3 iulie 1988. La sfârşitul lunii iunie 1988, Preşedintele Reagan a emis o proclamaţie prin care anunţa că, de la 3 iulie, importurile româneşti nu vor mai beneficia de tratamentul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Subiectul clauzei pentru România a ocupat una dintre poziţiile cele mai proeminente ale agendei relaţiilor româno-americane în ultimele două decenii de până în 1989. Deşi se referea la comerţul internaţional, clauza a constituit un instrument politic, pe de o parte în raporturile dintre Congres şi Administraţia americană, dar şi în relaţiile dintre SUA şi anumite state. Politica „diferenţierii”, practicată de SUA îndeosebi faţă de statele Blocului Estic, a utilizat intens clauza naţiunii celei mai favorizate. Am putea spune însă că România s-a diferenţiat cu adevărat la modul excesiv. Căci România nu a fost doar prima ţară din Blocul Estic căreia i s-a acordat clauza (1975), dar a fost şi statul care a pierdut de două ori clauza (1951 şi 1988), o dată la începutul regimului comunist şi a doua oară la finalul aceluiaşi regim. Astfel încât se poate spune că în relaţiile SUA cu România comunistă, clauză a jucat un rol politico-diplomatic aparte. În acelaşi timp, componenta asimetrică a procesului decizional în relaţiile bilaterale româno-americane a făcut ca exprimările politico-diplomatice să înregistreze nuanţe distincte. Pe când la Bucureşti decizia aparţinea practic unei singure persoane, la Washington se derula o procesare instituţională la nivelul Administraţiei, care trebuia să ţină seama şi de factorul Congres. Nu de puţine ori, între Administraţie şi Congres s-au ivit fricţiuni datorate clauzei pentru România şi de modul cum se derulau raporturile între cele două puteri constituţionale a depins uneori şi soarta clauzei. Întâmplător sau nu, subiectul clauzei pentru România s-a acutizat atunci când Congresul şi-a manifestat mai pregnant rolul în politica externă americană şi, până la urmă, opinia congresională s-a impus. Logica amendamentului Jackson-Vanik a evoluat de la tema imigraţiei la contextul mai larg al drepturilor omului. Pentru cazul României, s-a văzut clar cum Congresul a menţinut dezbaterea statutului clauzei naţiunii celei mai favorizate la o cotă ridicată, ceea ce putea prefigura şi atitudinea în era post-comunistă.
Rediscutarea statutului clauzei, 1990-1992
Congresul SUA nu era în sesiune în timpul evenimentelor din România, în a doua jumătate a lunii decembrie 1989. Starea de confuzie percepută la Washington despre revoluţia de la Bucureşti s-a evidenţiat şi în declaraţia Secretarului de Stat James Baker, la 24 decembrie, când spunea că SUA va susţine o eventuală intervenţie sovietică în România, dacă Moscova va decide în acest sens. Dincolo de explicaţiile contextuale ulterioare, era clar că Departamentul de Stat continua să aşeze relaţiile cu România în ansamblul raporturilor americano-sovietice. În schimb, unii congresmeni au fost puternic impresionaţi de „revoluţia televizată”. De aceea, chiar a doua zi după ce sesiunea Congresului a început, congresmanul de Virginia, Stanford Parris, a introdus un document prin care solicita preşedintelui Bush „reextinderea imediată a statutului clauzei naţiunii celei mai favorizate” pentru România. În replică, alţi doi congresmeni, Wolf şi Hall, s-au declarat mai sceptici. Congresmenul Wolf, care tocmai se întorsese din România, a argumentat pentru o aşteptare a clarificării situaţiei la Bucureşti, în urma unor alegeri libere, corecte şi verificabile, deoarece o mare parte a membrilor guvernului provizoriu proveneau din vechiul regim. Mai mult ca sigur că mesajul lui Wolf a fost receptat şi de Administraţie. Aşa se explică faptul că la Bucureşti, unde a sosit în 11 februarie 1990, Secretarul de Stat, James Baker, a spus că exceptând ajutorul de urgenţă, orice altfel de asistenţă pentru România depindea de modul cum noile autorităţi provizorii vor organiza alegeri libere şi vor îmbunătăţi practicile drepturilor omului. Aşadar, oficialul american a sugerat că eventuala reacordare a clauzei naţiunii celei mai favorizate României depindea de raportarea la amendamentul Jackson-Vanik extins. Aceasta cu atât mai mult cu cât dezideratul Congresului era să-şi impună influenţa şi în politica americană faţă de China. Căci episodul Tiananmen a repus pe tapet amendamentul Jackson-Vanik şi s-a prezentat în Congres propunerea de suspendare sau eliminare a clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru China.
În acest context, dar mai ales ca urmare a evoluţiei interne în România, în 20 februarie 1990, în Camera Reprezentanţilor se introduce o rezoluţie prin care se solicita preşedintelui SUA să trimită o delegaţie la Bucureşti, care să monitorizeze desfăşurarea alegerilor generale în România. Evenimentele din martie 1990, de la Târgu-Mureş, rezultatul alegerilor raţionale, din mai 1990 şi „asaltul” minerilor asupra Bucureştiului, în iunie 1990 au marcat profund relaţiile bilaterale româno-americane. Departamentul de Stat şi-a convocat ambasadorul din Bucureşti pentru consultări înaintea alegerilor din 20 mai, iar la ceremonia post-electorală de preluare a administraţiei de către noile autorităţi române ambasadorul american a fost instruit să nu participe. La Washington, D.C, Senatul şi Camera Reprezentanţilor au evocat negativ evenimentele menţionate, cu o frecventă importantă, în cea mai mare majoritate a cazurilor, vorbitorii conchizând că nu se putea pune problema reacordării clauzei naţiunii celei mai favorizate României.
Clauza naţiunii celei mai favorizate a fost un instrument politic pe care Congresul şi Administraţia 1-au utilizat pentru a încuraja evoluţiile democratice din Europa Central-Răsăriteană. Astfel că, în 1991, numai puţine state fost comuniste nu aveau clauza. Printre acestea se numărau Bulgaria şi România. De aceea, la sfârşitul lui ianuarie 1991, un membru al Camerei Reprezentaţilor, Barbara Kennelly, a susţinut că Bulgariei să-i fie acordată clauza în cursul acelui an, dar să fie luată în considerare şi România. Adică să i se arate, încă o dată, că dacă va avansa pe calea democraţiei şi reformei economice şi României i se va acorda clauza şi SUA îi va da întreaga asistenţă în procesul de reconstrucţie. În iulie, însă, senatorii Dodd şi Lieberman arătau că în România exista intoleranţă etnică. Ca atare, ei i-au scris Secretarului de Stat, solicitându-i să nu se acorde României clauza până când nu vor fi organizate alegeri libere şi situaţia drepturilor omului, îndeosebi tratamentul minoritîţilor, nu se va îmbunătăţi. Reamintim că această dezbatere se realiza concomitent cu cea despre atitudinea Congresului faţă de drepturile omului în China şi menţinerea sau nu a clauzei pentru această ţară.
În dezbaterea politică din Congres, care instrumenta şi statutul clauzei naţiunii celei mai favorizate, România continua să fie o problemă. Era firesc ca autorităţile de la Bucureşti să fie îngrijorate şi să încerce să iasă din stereotipiile de imagine şi percepţie ale anilor 1988-1990. Şi pentru a se justifica un nou început în relaţiile româno-americane, Bucureştiul şi Washingtonul au propus să se încheie un acord comercial nou, iar negocierile au început în 28 octombrie 1991. Acest gest a fost considerat pe Capitol Hill un semnal de bunăvoinţă din partea Administraţiei. Ca atare, patru dintre cei mai puternici senator! -DeConcini, Dodd, Helms şi D’Amato – au iniţiat o scrisoare de tipul „Dear Colleague” care să fie trimisă şi preşedintelui Bush. Scrisoarea, având 19 semnatari, a fost expediată Casei Albe în 6 noiembrie, odată cu transmiterea ei preşedintelui Iliescu şi Ambasadei României din capitala SUA. În ziua următoare, senatorul DeConcini a intervenit în Senat cu explicarea acţiunii senatoriale şi cu sublinierea opţiunii Congresului ca statutul clauzei să nu fie reacordat României înainte de a fi constatate noi progrese concrete în sfera pluralismului şi democraţiei. În scrisoarea senatorilor americani sunt precizaţi indicatorii la care se aşteptau evoluţii pozitive vizibile: 1) alegeri libere şi corecte; 2) media independentă; 3) controlul real al autorităţii civile asupra armatei, poliţiei şi serviciilor de informaţii; 4) protecţia drepturilor omului, cu accent pe drepturile minorităţilor; 5) privatizare. În concluzia intervenţiei sale, senatorul DeConcini a solicitat ca „restaurarea clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România să fie amânată până când se realizează progrese substanţiate pe calea pluralismului democratic -incluzând organizarea la timp a alegerilor libere şi corecte – şi a economiei de piaţă“. Ca şi când acest mesaj nu ar fi fost destul de clar, un anumit grup de lobby s-a exprimat, la 25 noiembrie 1991, prin glasul senatorului Lieberman. Acesta a atenţionat colegii şi Administraţia că România avea grave probleme la capitolul drepturile omului, fapt pentru care se punea sub semnul întrebării nu numai clauza naţiunii celei mai favorizate, dar şi capacitatea României de a contribui la construirea „noii Europe”. Referindu-se la diferite aspecte ale situaţiei minorităţii maghiare din România, senatorul american pretindea Guvernului şi Parlamentului de la Bucureşti nu numai să denunţe „antagonismul etnic” (?!), ci şi să aibă o anumită conduită fata de episcopul Tökes, UDMR, judeţele cu populaţie majoritară maghiară şi chiar sugera unele opinii despre dezbaterile interne la câteva articole ale proiectului Constituţiei României.
După cum se observă, congresmenii americani monitorizau sistematic şi sever situaţia din România, având şi o grilă clară de opţiuni privind dezvoltările politice şi economice. Acelaşi senator DeConcini, care era şi copreşedinte al Comitetului Helsinki, a prezentat Senatului SUA, la 20 februarie 1992, o informare despre desfăşurarea alegerilor locale din România. În opinia sa, aceste alegeri au însemnat un pas pozitiv pe calea evoluţiei democraţiei, chiar dacă au existat unele chestiuni discutabile. La rândul său, congresmenul Christopher H. Smith a înfăţişat colegilor săi din Camera Reprezentanţilor, la 10 martie 1992, un raport detaliat despre alegerile locale. Aşadar, ambele Camere ale Congresului SUA erau prompt informate despre procesele democratice din România şi atenţia lor era îndreptată, în mod special, spre alegerile parlamentare şi prezidenţiale, programate în primăvara anului 1992. Atât senatorul DeConcini cât şi congresmenul Smith au subliniat că subiectul acceptării unui acord comercial între SUA şi România, dar şi reacordarea clauzei vor fi luate în considerare numai după alegerile generale.
La 3 aprilie 1992 s-a semnat noul acord comercial SUA-România. Conform procedurilor, acesta urma să fie transmis de Casă Albă curând Congresului. Ceea ce însemna că tema clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România urma să se afle pe masa Congresului nu doar ca dezbatere politică, ci şi ca acţiune legislativă. Între timp însă, la Bucureşti s-a anunţat amânarea datei alegerilor generale, întrucât partidele politice nu au ajuns la o înţelegere privind legea electorală. Aceasta a inflamat şi mai mult starea de spirit a congresmenilor americani care se interesau de România.
Preşedintele Bush a transmis Congresului Acordul comercial SUA-România la 22 iunie 1992. Odată ratificat, acest acord venea şi cu restaurarea statutului clauzei. De aceea, congresmenii au reacţionat rapid. În ambele Camere ale Congresului SUA se recomanda ca legislaţia de acordare a clauzei naţiunii celei mai favorizate pentru România să fie luată în considerare numai după ce Secretarul de Stat va certifica Senatului că alegerile din 27 septembrie 1992 şi eventualul tur al doilea (pentru alegerile prezidenţiale) se vor desfăşura liber şi corect. Votul Camerei Reprezentanţilor a fost amânat până după alegerile româneşti. În 27 septembrie, candidatul la preşedinţie Ion Iliescu a obţinut mai multe voturi decât candidatul Emil Constantinescu, dar nu suficiente pentru a câştiga din primul tur. Totodată, formaţiunea politică a preşedintelui Ion Iliescu – FDSN – a avut mai multe voturi decât Convenţia Democrată pentru Parlament. La două zile după alegerile din România, Departamentul de Stat a informat Congresul că alegerile româneşti au respectat standardele internaţionale ale libertăţii şi corectitudinii şi a solicitat Camerei Reprezentanţilor să voteze şi să aprobe clauza pentru România. În 30 septembrie 1992, congresmenul Dan Rostenkowski a introdus subiectul votării clauzei pentru România pe agenda Camerei Reprezentanţilor. Dar rezultatul votului nu a fost cel scontat de susţinătorii reacordării clauzei României: 283 congresmeni s-au opus şi numai 88 au agreat. Aşadar, România continuă să rămână una dintre puţinele ţări care nu beneficia de clauza americană (alături de Cuba, Coreea de Nord etc.)
Redobândirea clauzei, în 1993
Nu este obiectul acestui studiu să explice cauzele pentru care, la sfârşitul anului 1992, România beneficia de un asemenea tratament în Congresul SUA. Câteva răspunsuri oferă Harrington şi Karns în studiul lor din 1995. Se constată însă că dacă Washingtonul îşi menţinea reţinerile faţă de Bucureşti, uşile de la Bruxelles începeau să se deschidă. La 3 februarie 1993, România a semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, iar negocierile de aderare la Consiliul Europei au avansat spre o decizie pozitivă, anunţată în 28 septembrie 1993.
Sensibili la drumul României către „casa europeană”, în 1993, şi congresmenii americani au reînceput să constate o îmbunătăţire a imaginii României. Între timp, la Casa Albă s-a instalat preşedintele Clinton, iar noul Congres şi-a propus o altă abordare fata de România. În 6 ianuarie 1993, congresmenul Wolf a introdus o rezoluţie comună în Camera Reprezentanţilor pentru reacordarea clauzei României.
În 1993, câteva grupuri de congresmeni au vizitat România, iar parlamentari români au călătorit în SUA. Inclusiv Tom Lantos a fost invitat, conform spuselor ambasadorului Davis, pentru a vedea direct realităţile din România şi nu doar pe baza imaginii create de reporteri şi lobbişti. Interesul faţă de clauza pentru România se menţinea la cote ridicate în Congres, iar unii membri ai Legislativului american nu se mărgineau la observaţiile şi evaluările la adresa Bucureştiului, căci transmiteau mesaje şi către Beijing atunci când avertizau că este mai uşor pentru o ţară să primească clauza decât să o piardă şi apoi să fie restaurată. În acest context, a doua zi după ce România a devenit membru al Consiliului Europei, Departamentul de Stat a solicitat Congresului să urgenteze reacordarea clauzei României.
În aceste condiţii, Rezoluţia comună 228 a fost pusă în discuţia Camerei Reprezentanţilor, în 12 octombrie 1993. După ce numai cu un an în urmă se prezentau în Camera Reprezentanţilor evaluări grave privitoare la dezvoltarea democraţiei, economiei de piaţă şi respectarea drepturilor omului în România, de această dată congresmenii percep o evoluţie pozitivă a ţării, adăugând că se menţin încă unele probleme, atât în ceea ce priveşte sistemul politic şi economic cât şi în domeniul drepturilor minorităţilor şi al copiilor abandonaţi. Dialogul despre clauza pentru România a fost demarat de congresmenii Rostenkowski (Illinois) şi Thomas (California). Ca şi în 1992, Rostenkowski a susţinut fără rezerve reacordarea clauzei României. Reprezentantul de California s-a exprimat însă pentru o reacordare condiţionată a clauzei, deci cu revizuire anuală. Ceilalţi congresmeni au argumentat cele două opinii. Tom Lantos a declarat că „nu se va opune clauzei naţiunii cele mai favorizate pentru România pentru un an”, deşi a adăugat că o face cu reţinere şi că doreşte o monitorizare atentă şi permanentă a evoluţiei scenei româneşti. Iar una dintre condiţionalităţile lui Tom Lantos era pe cale a se realiza: anume propunerea ca Departamentul de Stat să deschidă la Cluj un oficiu diplomatic (Birou de Informare al Ambasadei SUA în România), care să observe în mod direct felul în care se respectă drepturile omului, îndeosebi ale minorităţilor etnice, cu ţintă directă viaţa culturală a etnicilor maghiari.
Întrucât votul din Camera Reprezentanţilor a fost favorabil reacordării clauzei României (peste două treimi), în 21 octombrie 1993 a fost rândul Senatului să dezbată şi să voteze asupra aceluiaşi subiect. Senatorii au avut ca lideri de dialog pe Moynihan (New York) şi Lautenberg (New Jersey). Cunoscând că preşedintele Comitetului de Finanţe, senatorul Moynihan, susţinea politica externă a preşedintelui Clinton şi simţind pulsul evenimentului, senatorul Lautenberg a deschis dezbaterea prin provocarea colegului său la un „colocviu” despre drepturile omului în România. În fapt, lobby-ul maghiar nefiind la fel de virulent, ca în 1992, în Camera Reprezentanţilor, s-a manifestat intens în Senat, iar Lautenberg a solicitat că în stenograma de şedinţă a Senatului să fie inserate mai multe documente care exprimau punctul de vedere al aceluiaşi lobby despre drepturile minorităţii maghiare în România. Aşa cum recunoştea şi senatorul Moynihan, Lautenberg susţinea mesajul reacordării clauzei României în mod condiţionat deşi chiar senatorul de New Jersey ţinea să precizeze că toate partidele politice din România, inclusiv UDMR, susţineau reacordarea clauzei României. Votul în Senat nu a creat probleme şi, în felul acesta, Rezoluţia comună de aprobare a acordului comercial americano-român şi de reacordare a clauzei României a putut să fie trimisă Preşedintelui Clinton. În 2 noiembrie, Legea Nr. 103-133 a fost formalizată, iar României i-a fost reacordată clauza naţiunii celei mai favorizate, începând cu data de 8 noiembrie 1993, cu condiţia reînnoirii anuale.
Reacordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, la sfârşitul anului 1993, „a adus României credibilitate şi credite”, notează Harrington şi Karns. Fără a insista pe larg, de această dată, asupra semnificaţiei momentului politic la care ne referim, trebuie să constatăm că decizia Washingtonului însemna o încetare a statutului de diferenţiere a României în comparaţie cu celelalte state central-est europene. Totodată, se transmitea clar mesajul acceptabilităţii politice din partea Occidentului. Iar relaţiile româno-americane nu mai întâlneau, juridic şi politic, impedimente în calea dezvoltării.
Prezentul text rezumă cartea profesorului Vasile Puşcaş „Bastoane şi Morcovi”, Reacordarea Clauzei Naţiunii Celei Mai Favorizate pentru România (Congresul SUA, 1990-1996), apărută la editura clujeană Eikon