„Păsările care se nasc în cușcă au impresia că a zbura este o boală„  Alejandro Jodorowski

Simona Măierean s-a născut la Comănești în județul Suceava. La patru ani a rămas fără mama și a crescut-o bunica. Copil fiind, își dorea să devină învățătoare, medic sau cosmonaut. A ajuns să fie prima și, până în prezent, singura femeie care a pilotat o aeronavă supersonică în Armata Română. Simona mărturisește acum că visul său de o viață a fost să zboare. Primul pas spre realizarea acestui vis a fost admiterea ei în Academia Forțelor Aeriene, în Brașov, în 2003. După aceea, în vara anului 2004, a zburat pentru prima dată pe un Yak-52, la Școala de Piloti Bobocu. În 2007 a absolvit și a primit licența de pilot de la Romanian Air Force Application School „Aurel Vlaicu”, în Bobocu, pe un o aeronava standard IAR-99 (Hawk). În anul 2009, după terminarea studiilor teoretice, a început să zboare cu „bătrânul” MIG 21 Lancer, însoțită de instructorul său, comandantul Ion David. După numeroase ore de zbor pe MIG 21 Lancer, a decis că era momentul să își ducă cariera spre un nivel superior și să lase pe cei mai tineri să aibă parte de aceleași oportunități pe care le-a avut și ea. După ultimul ei zbor pe MIG 21, în martie 2012, tânăra a început să se antreneze pentru pilotarea lui C-27J Spartan, un avion de transport al Armatei Române, sperând să devină pilot-comandant. Una dintre cele mai recente misiuni ale Simonei a fost „Zbor pentru viață”, sprijinind transferul pacienților răniți în tragedia de la Colectiv către spitalele europene.

În cadrul ceremoniei din 2015 a premiilor oferite de Aspen Institute România, Vasile Iuga, unul dintre cei mai respectaţi consultanţi din România, împreună cu soţia i-au acordat Simonei Măierean premiul „George Pomuț”. George Pomuț a fost român, s-a născut la Gyula, în 1818, în Imperiul Austriac și a murit în 1882 la St. Petersburg, în Imperiul Rus. A ajuns general american și s-a remarcat în Războiul civil american. Anterior a luptat în Revoluția de la 1848 de partea revoluționarilor maghiari, ocazie cu care a primit gradul de căpitan. La sfârșitul vieții a fost diplomat american la curtea imperială rusă de la St. Petersburg. De numele său este legat procesul de cumpărare a provinciei Alaska de către SUA de la Rusia țaristă.

Premiul este o recunoaștere a valorii personale a curajului și a contribuției semnificative a unor astfel de tineri la progresul general al societății. Premiul își propune să atragă atenția asupra unor modele și Simona a fost aleasă tocmai pentru că ambiția, efortul și valoarea sa profesională ieșite din comun fac din ea un adevărat model.

Simona Măierean, prima femeie din România care a pilotat un avion supersonic

SINTEZA: Cei care vă cunosc biografia pot presupune că nu v-a fost ușor în copilărie. Ne puteți povesti ce a însemnat să fii copil fără mamă și să ai vise mari într-un sat din România?

Simona Măierean: Nu ştiu dacă mi-a fost uşor sau greu în copilărie, n-am un etalon cum ‘trebuie’ să fie o copilărie ca să pot s-o trec pe a mea într-o categorie sau în alta. Cert este ca am fost un copil norocos pentru că, pe lângă faptul ca am fost foarte sănătoasă, am avut pe lângă mine oameni care m-au iubit. Ceea ce cred că ştiu e faptul că nu trebuie sa provenim dintr-o familie perfectă, nu trebuie ca părintii noştrii să aiba cea mai performantă maşină, nu trebuie să avem ultimul tip de telefon ieşit pe piaţă sau ultima versiune a nu ştiu cărui joc ca să îndrăznim să visăm pur și simplu și să credem în noi. Eu am fost un copil care a visat mult, foarte mult cu ochii deschişi. Poate nu cu aceeaşi intensitate, dar încă mai fac acest lucru.

S: Ați mai vizitat școala din Comănești de curând? Ce le-ați spune copiilor?

SM: Nu am mai fost de foarte mult timp la şcoala din Comăneşti, de fapt, dacă stau bine să ma gândesc, singura dată când am mai intrat într-o şcoală a fost la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. ….dar văd aproape zilnic copiii și adolescenții ieșind de la școală și îmi dau seama că ori peste mine au trecut anii și noțiunea mea despre decență e învechită, ori lucrurile s-au cam schimbat. Copiilor le-aș spune că orice imagine vrem s-o afișăm și oricât de „tari/cool” am vrea să părem/fim, trebuie să construim această imagine pe ceva real nu pe ceva închipuit, dar în același timp să aibă curajul să privească dincolo de limitele pe care uneori le impun adulții din jur. Limite care vin din îngrijorare sau din frica de necunoscut.

S: Ce părere aveți de sistemul de educație din România, este el bine orientat, oferă toate oportunitățile de pregătire pentru viață? Ce ați schimba dacă v-ar sta în putere?

SM: „La vremea mea” am avut parte atât de niște învățători și profesori dedicați, cat și de un mediu în familie în care s-a pus foarte mare accent pe școală. Ai mei îmi repetau obsesiv să citesc, să învăț, să fac ceva cu viața mea…să nu aștept să-mi cadă ceva din cer. Nu am avut smartphone, nici tabletă, nici haine de firmă, dar dacă le ceream să-mi cumpere 100 de cărţi pe lună nici nu se punea problema să n-o facă. Nu minimalizez importanţa gadgeturilor din ziua de azi sau importanţa faptului de a avea grija de imaginea ta….dar degeaba avem toate aceste lucruri și în găoace nu e nimic. Cred că e vital ca profesorii și cei din familie, în egala măsură, să-ți cultive dorinţa de cunoaştere, dorinţa de a fi mai bun. Deşi am avut aceiaşi profesori, am avut colegi de clasă care s-au pierdut pe drum pentru ca cei din familie nu i-au susţinut.

Pe de altă parte, nu am încă un copil, dar discut cu persoanele din jurul meu care sunt părinţi și se confruntă cu diferite probleme ale acestui sistem: schimbarea programelor foarte des, lucru care debusolează elevii; multe manuale scrise parca cu piciorul după trezirea dintr-o beţie, iar dacă apare unul mai răsărit nu e ales pentru ca editura sau autorii nu se învârt în cercurile care trebuie și exemplele pot continua.

Cred că un sistem prin care copilul să fie evaluat și astfel sfătuit/ dirijat în direcția în care are aptitudini, fără însă a fi obligat să o facă, ar funcţiona. Astfel, măcar o parte din adulţi de mâine ar face ceva ce le place trecând mai ușor peste toate obstacolele care inevitabil ies în orice cale.

S: Considerați că în acest moment se investește suficient în educația pentru zbor în România? Avem o istorie a zborului care ne onorează, pioneri în domeniu, eroi. Dar niciun curs destinat acestui domeniu în învățământul preuniversitar din România.

SM: Urmărind întrebarea dumneavoastră încercam să-mi reamintesc dacă eu am auzit despre pionierii în domeniul aviaţiei atunci când eram copil sau adolescent și mi-am dat seama că aveţi dreptate. Nu e nimic menţionat nici despre Henri Coandă, nici despre Vlaicu în învăţământul preuniversitar. Eu personal citisem despre ei la vremea respectiva doar în treacăt, nu aprofundasem subiectul. Cred ca e redundanta discuţia cu investitul insuficient fie ca e vorba despre sistemul de educaţie în general, fie că e vorba de educaţia pentru zbor. Răspunsul este evident că nu.

Ce putem sa facem noi la nivel de fiecare individ în parte este să deschidem nişte orizonturi de aşteptare oamenilor din jurul nostru și în special copiilor care ‘înregistrează’ tot ce aud, vad, citesc și nu se ştie când acea informaţie poate produce un declic.

S: Am facut un documentar despre Herman Oberth în Transilvania și am fost surprinsa să constat că nici locatarii casei în care a trăit nu știau cine a fost acest om, deși în fața casei are un bust. La fel, nici copii de scoala din orașul lui nu știau nimic despre el, iar acesta este doar un exemplu. Credeţi că ar fi important să le dăm copiilor puterea unor astfel de exemple?

SM: Este trist ce aud, dar ce este și mai trist este faptul ca aceasta nu este excepţia de la regula. Copiii au nevoie de exemple. Cred ca puterea exemplului e baza pentru lansarea în ‚viitor’. Ca și copil, plecam de la un om despre care aflam, de la o carte pe care o citeam sau de la o situaţie despre care auzeam sau trăiam și îmi cream în minte diverse variante, ma visam pur și simplu cu ochii deschişi făcând tot felul de lucruri și experimente. Citeam foarte mult și îmi imaginam toate acele lumi din cărţi. Nimic nu mi se părea imposibil. Cred ca acest lucru a contribuit la alegerile pe care le-a făcut de-a lungul timpului și contribuie în continuare.

S: Cum este viața la mii de metri deasupra Pământului, la viteze de peste 1000 de kilometri pe oră?

SM: Este o altitudine la care nu ai prea multe repere și astfel senzaţia de viteza e diminuata. Pe de alta parte zborul în regim supersonic se desfăşoară în anumite condiţii și cu anumite restricții, astfel ca ești foarte preocupat de toate aceste aspecte într-un timp care parcă se comprimă, minutele parcă trec mai repede.

S: Cum a fost Școala de Aviaţie și cariera dumneavoastră printre bărbați? Spuneți la un moment dat ca „unii de abia așteptau să vadă ce greșesc”. Să înțelegem că era o competiție fără scrupule, că există dorința bărbaților de a păstra această meserie drept apanaj al lor?

SM: Pentru mine aviaţia a fost un domeniu necunoscut, iar faptul ca nu mi-am pus problema că sunt fată într-o astfel de „lume” a fost un atuu. Nu era o competiţie fără scrupule. Era însă ceva nou pentru toată lumea și în general oamenii au o predispoziţie spre fatalism gândindu-se la ce e mai rău. Plecând tot de la elementul de noutate, la început eşti privită ca un intrus în aceasta lume, asta până când ambele părţi încep să se obişnuiască cu ideea. Nu este uşor pentru oamenii care trăiesc într-un anumit mediu și după anumite „reguli nescrise” să schimbe brusc felul de a privi lucrurile. Trebuie sa ne acordăm timp, răbdare și mai ales încredere. Cât despre carieră încă nu putem vorbi. Întreaga viaţă încercăm să construim pe toate planurile și cred că de abia spre sfârşit putem aprecia ce și cum am reuşit. După părerea mea, ne minţim pe noi dacă încercăm sa “ne realizam” doar profesional sau doar personal. Adevărata artă este să poţi sa găseşti un echilibru între cele două, căutare pe care o experimentez pe propria-mi piele.

S: Ce ne puteți spune despre reacția, în general, a barbaților aflați în competiție cu femei puternice? Se simt intimidați sau motivați?

SM: Nu aş putea sa generalizez un tip de reacţie. Acestea sunt foarte diferite de la persoană la persoană. Un om puternic în general, fie bărbat, fie femeie, este în primul rând în competiţie cu sine, iar competiţia cu cei din jur e un bun prilej de evoluţie și nicidecum de intimidare. Un om care îşi ştie valoarea și mai ales bazele acesteia, nu-şi simte poziţia ameninţată indiferent dacă este vorba de viata profesională sau dacă vorbim de viata personală. După cum ştim cu toţii, promovarea nonvalorii pe criterii obscure este prezentă peste tot, indiferent de sex și de domeniu. Acest lucru poate fi demoralizator, dar cum ziceam trebuie sa rămânem conştienţi de propria valoare și să încercăm să ne păstrăm standardele.  Eu personal nu plec de la conceptul egalităţii dintre bărbaţi și femei, dar cred cu tărie și încerc să aplic cât de mult pot în ceea ce mă priveşte, ideea de a face ceea ce ma pasionează și să încerc să-mi construiesc viaţa în locurile în care ma simt bine și să gravitez în jurul oamenilor care ma inspiră, de la care am lucruri de învăţat, lângă care simt ca progresez. Atât timp cât fac ceva ce-mi place, îmi canalizez energia asupra acelui lucru și mă autoevaluez cât pot eu de obiectiv, nu are cum sa nu-mi iasă.

S: Cine sunt eroii vieții dumneavoastră? Cum este România dumneavoastră? Ce iubiți mai mult la România și la români? Ce nu vă place?

SM: România mea este cu oameni care își asumă responsabilitatea, care ştiu sa zica da sau nu fără să se întindă preș, pentru care a face ceea ce le place nu e o slăbiciune sau un moft, iar viaţa în sine e un motiv de bucurie nu un şir nesfârşit de plângeri… sună utopic?! Iubesc ţinuturile mai puţin umblate și energia pe care mi-o dau, felul în care mi se umple inima când ma întorc în locurile în care m-am născut. Îmi place adaptabilitatea românilor și umorul lor. Ce nu-mi place: setea de can-can, bârfa și pițiponceală, grija de capra vecinului… dacă ar putea să moară și vecinul cu tot cu capra ar fi perfect.

S: Vă gândiți că ați putea fi într-un teatru de război, vă ingrijorează situația?

SM: Situaţia unui război este îngrijorătoare, fie că eşti direct sau indirect implicat. Mai mult decât atât este o stare pe care orice muritor de rând nu şi-o doreşte….şi piloţii se încadrează în categoria muritorilor de rând, dacă cumva mai încapea îndoiala. Aşadar e o stare care ne îngrijorează, pe care nu ni-o dorim, dar pentru care ne pregătim fiind cât se poate de verosimilă.

S: Când vă întoarceți dintr-un zbor, cui dați primul telefon?

SM: Am încercat să-i „obișnuiesc” pe cei dragi să nu-și facă griji pentru mine. De obicei îl sun pe iubitul meu.