Trăim o perioadă de repliere pe un proiect economic naţionalist. Nu e o noutate. Există o corelare a perioadelor de criză cu recrudescenţa populismului şi xenofobiei. Florin Poenaru notează că ideile protecţioniste reapar în societatea românească la intervale delimitate de obicei de crize globale. Celebra doctrină liberală „Prin noi înşine” ar fi fost răspunsul românesc la lunga depresie din 1873-1896. Ceauşescu a luat decizia independenţei faţă de capitalul internaţional după criza petrolului din 1979. Acum trăim un nou ciclu.
Partidele guvernamentale şi nu numai au ales să promoveze o retorică de căutare a suveranităţii pierdute. Este încurajat declarativ capitalul autohton (faptic, este incomodat prin birocraţie şi fiscalizare, nimic nou după cum vom vedea mai jos) şi blamat capitalul extern. Este o răsturnare de paradigmă după ce mitul salvatorului străin a dominat mentalul colectiv şi ideologic în mai toţi anii tranziţiei. Dar la fel ca modelul globalist precedent pe care şi-a întemeiat Traian Băsescu lupta împotriva capitalismului local, teza izolaţionistă se pliază şi ea unor interese politice clare. Tocmai pentru a depăşi aceste aserţiuni politice natural motivate electoral încercăm o discuţie despre starea de fapt a capitalismului românesc.
Ce se mai produce astăzi în România şi ce pondere are capitalul românesc în producţia industrială şi agricolă? În primul rând, împotriva percepţiei publice, se produce destul de mult, oricum peste perioada nostalgică a industrializării comuniste. Statistica bate lozincile. Producţia industrială este peste cea din perioada comunistă cu toate că angrenează un sfert din forţa de muncă de atunci. Productivitatea muncii rămâne scăzută după standarde occidentale, suntem pe penultimul loc în UE după Bulgaria, dar este la un nivel incomparabil celui din 1990. ( Ca să vă faceţi o idee despre creşterile de productivitate generate de trecerea la un management modern citiţi confesiunile unui antreprenor român din industria alimentară – în mai puţin de 10 ani, după preluarea de către Transavia, Avicola Braşov şi-a majorat producţia de carne de la 7000 de tone pe an la 25.000 de tone, cu aceleaşi capacităţi şi cu jumătate din personal). În schimb, contribuţia agriculturii la crearea valorii adăugate s-a diminuat în perioada 1990-2016 de 5,5 ori (de la 23,7 la sută la 4,3 la sută) chiar dacă ponderea populaţiei ocupate în agricultură a rămas la un nivel apropiat de cel din 1990 şi, totodată, sensibil egală cu ponderea populaţiei ocupate în industrie. Exporturile României în 2016 s-au ridicat la 63,6 miliarde de dolari, semnificativ mai mult- chiar ţinând cont de inflaţie- comparativ cu exporturile din perioada comunistă care în ani de vârf oscilau în jurul valorii de 10 miliarde de dolari. E la fel de adevărat că, în aceeaşi perioadă, importurile au crescut semnificativ , deficitul balanţei comerciale s-a accentuat devenind îngrijorător anul acesta în absenţa intrărilor de capital care să-l acopere.
Tranziţia spre capitalism a adus aşadar creşterea producţiei româneşti. Ceea ce se poate spune că nu s-a reuşit decât parţial în aceşti 25 de ani a fost crearea şi consolidarea unei noi burghezii naţionale, o clasă consistentă de capitalişti autohtoni. Capitalul străin în România înregistra în 2015 o cifră de afaceri mai mare decât cel românesc şi însuma jumătate din economie. Cifra de afaceri consolidată a celor 37.000 de companii străine, cu un număr total de salariaţi reprezentând 30 la sută din forţa de muncă angajată, era de 580 de miliarde de lei. Capitalul privat românesc înregistra 550 de miliarde cifră de afaceri, 434.000 de companii şi 60 la sută din salariaţi. Dincolo de aceste cifre şi ceea ce stimulează retorica naţionalistă este profitabilitatea foarte scăzută a companiilor străine suspectate din acest motiv că exportă „acasă” profitul. Deşi productivitatea lor este la mai puţin de jumătate faţă de cea a multinaţionalelor, firmele româneşti adaugă o valoare brută în economie de circa trei ori mai mare. O vreme, inechitatea aceasta a fost trecută cu vederea întrucât investiţiile străine sunt indispensabile acoperirii deficitului şi balanţei de plăţi. Când investiţiile au scăzut (şi din considerente imputabile proastei administraţii româneşti, incapabile, între altele, să ridice infrastructur), concomitent cu o creştere nesustenabilă a cheltuielilor guvernamentale, politicienii caută acum să le ia banii industriaşilor străini cu forţa dacă ei nu mai pot fi atraşi cu promisiuni.
Cum s-a ajuns însă aici şi de ce „suntem captivi în toate felurile faţă de Uniune şi probabil ţara cu cel mai mare abandon de suveranitate economică dintre toate cele 27 de membre”? Cristian Grosu invocă „jocul dublu al politicienilor faţă de capitalul extern şi cel autohton prin care aceştia întâi au alocat ajutoare de stat şi apoi au asigurat protecţie marilor jucători. Deşi criteriile de alocare a ajutoare sunt transparente ele au dezavantajat companiile româneşti fiind accesibile doar celor care aveau şi banii şi pârgiile de finanţare şi tehnologia”.
Spre deosebire de capitalul românesc, „România a avut pentru un deceniu ( 1991-2000) o politică coerentă pentru investitorii străini şi aceasta explică evoluţia spectaculoasă a investiţiilor străine în România şi preponderenţa capitalului străin”. Capitalul românesc, format în primii ani din mici întreprinzători cu afaceri particulare de producţie sau servicii şi din îmbogăţiţii tranziţiei, nu a făcut obiectul unor politici publice coerente şi consecvente. Ba mai mult, când a prins să se întremeze, i s-a dat în cap.
Guvernul Năstase a încurajat consolidarea unei burghezii autohtone, cocomitent cu „tainul” privatizărilor oferite companiilor străine în schimbul susţinerii politice a României în drumul spre UE. Năstase intuia că beneficiile aderării îi vor reveni în următorul mandat, dar nu a fost să fie. Imediat după preluarea puterii, principalii inamici ai noului preşedinte, Traian Băsescu, au fost capitaliştii autohtoni. După ce în discursul prezidenţial, „baronii locali” au fost făcuţi vinovaţi pentru starea proastă a lucrurilor, Traian Băsescu a angajat lupta anticorupţie împotriva capitaliştilor români şi a persoanelor relaţionate acestora din politică şi administraţie. Destructurarea clasei capitaliştilor autohtoni şi reducerea influenţelor acestora în economie şi politică, sub mandatele preşedintelui Băsescu, a avut două consecinţe, poate neintenţionate. Întâi, a lăsat cale liberă capitalului mondial să intre în România. În al doilea rând, cu efect şi astăzi, s-a format o clasă birocratică care în bună măsură s-a substituit jocului politic în care până atunci erau implicaţi politicieni şi oameni de afaceri, categorii desconsiderate de opinia publică dar care puteau articula o viziune de dezvoltare. Funcţionarea statutului a fost monopolizată de segmente din instituţiile de forţă şi de supraveghere, pe de o parte şi de birocaţi apatici de cealaltă parte. Ori, greutatea birocraţiei şi incompetenţa guvernamentală are o influenţă nefastă asupra mediului de afaceri. „Incoerenţa administraţiei a devenit un jucător economic, unul care subminează orice tentativă a capitalurilor de a se articula într-o stategie a locului, potrivit oportunităţilor pe care acesta le oferă”. Antreprenorii serioşi s-au dezvoltat mai degrabă în ciuda implicaţiei negative a politicului în economie. De aceea o punere în discuţie a mediului antreprenorial românesc trebuie să pornească de la modul cum politicul se poate retrage inteligent din relaţia cu economicul şi cu funcţionarea pieţelor. „Antreprenorul merită să fie privit ca una din valorile societăţii, ca un motor care creează mediul prielnic pentru progres, care asigură evoluţia şi care contribuie la bunăstare”, mai ales că în ultimii ani, „capitalismul românesc a cunoscut un nou val, mai inovativ, mai profesionist şi mai modern”. Tot mai multe afaceri de familie se dezvoltă şi antreprenorii români par să fie tot mai mult înclinaţi spre profesionalizarea lor. Ei sunt mai hotărâţi decât confraţii lor la nivel global să păstreze afacerea în familie. Tendinţa de profesionalizare şi credibilitate a capitalului authton poate fi încurajată prin investiţii publice din fonduri europene şi guvernamentale şi prin încurajarea antreprenoriatului productiv. „Nimic din toate acestea nu se întâmplă într-un stat abandonat capriciilor păturii birocraţilor”.
Redarea demnităţii sociale şi a accesului la decizii clasei marilor proprietari este în acord cu susţinătorii idealişti ai democraţiei burgheze. Dar „cel mai prost sistem politic cu excepţia tuturor celorlalte” (Winston Churchill) este astăzi contestat chiar în ţările în care s-a născut. Macron şi Trump au câştigat alegerile denunţând fundamentele sistemului social bazat pe acumularea de capital şi exploatarea forţei de muncă. Sintagma ultimă nu e exagerată în România, care este între statele din UE unde ponderea veniturilor din muncă în raport cu cele ale capitalului s-a deteriorat cel mai mult, asimetrie în accentuare în toată lumea industrializată. Valul contestatar e efectul crizei economice, dar cauza mai profundă constă în mutaţiile sociale provocate de noua revoluţie tehnologică, cea a computerului personal şi Internetului. Patronul Transavia este probabil îndreptăţit să fie nemulţumit de generaţia tânără care „habar nu are ce vrea să facă în viaţă, fiecare vânează posturi cu timp de lucru scurt, cu maşină la scară”. Şi totuşi, ceva îi scapă.
Tinerii însufleţiţi de Internet refuză să se înregimenteze în muncă nu doar din lene, ci fiindcă mulţi vor să dea un sens vieţii pe cont propriu şi simt că pot face asta. Un lucrător de la Clujana lasă siguranţa locului de muncă şi porneşte o afacere cu pantofi personalizaţi. Altul confecţionează opinci. Şi-au transformat hobby-ul în afacere pentru că acum e mai uşor ca niciodată să faci asta. Marx îşi imagina o societate în care „munca- forţată, lipsită de viziune şi plătită- va fi depăşită de activitatea pe cont propriu”. Iată că democratizarea mijloacelor de producţie – accesibilitatea lor – democratizarea distribuţiei- gratuitatea marketului online pe reţelele de socializarea şi listarea comodă pe site-urile de vânzări-, simplifică metamorfozarea muncitorilor în producători, aproape ca în viziunea „următorului mare gânditor” cum îl numeşte New Yorker.
Poate inevitabil, pentru că orice tranziţie este populată şi de personaje dubioase îmbogăţite prin rapt, statul român a ratat construcţia unui capitalism burghezo-moşieresc autohton în sensul curat al termenului. Primeşte în schimb o nouă şansă să participe la făurirea capitalismului micilor întreprinzători. Un nou tip de economie se naşte, una în care ponderea marelului capital şi al marilor producători se diminuează în beneficiul micilor producători. O economie în care o multitudine de produse de nişă vor concura succesele comerciale. Să interpretăm implementarea programului Start Up Nation drept un semn că guvernanţii români intuiesc acest tip de mutaţie economică? Dacă da, atunci să meargă mai departe. Ajutorul financiar de start este limitat. Ceea ce poate face statul , în schimb, pentru toţi acei oameni cu viziune şi spirit antreprenorial este să-i elibereze de povara impenetrabilă a birocraţilor.
„Întreaga maşinărie birocratică, de la deschiderea firmei, la procedurile de angajare, contribuţii, vizite la finanţe, la ITM, dosare, declaraţii, aprobări, autorizaţii, tipizate, ştampile, timbre, complică inutil activitatea cotidiană, în special acum când tehnologia permite progrese uriaşe”. Contribuţia statului la succesul noii economii a micilor producători este să nu îi încurce. Pentru că aceştia vor defini sensul viitor al sintagmei „Fabricat în România”.
