Schimbarea antrenează, de regulă, o scădere a tensiunilor din societate şi aduce un plus de credibilitate publică, traductibilă prin creşterea indicatorilor de optimism. De pildă, la sfârşitul anului 2014, proporţia celor care considerau că direcţia spre care se îndreaptă ţara este greşită era de 73%, pentru ca, imediat după alegerea lui Klaus Iohhanis ca preşedinte, ponderea acestora să scadă la 34%. Sociologii ştiu că a fost una dintre puţinele situaţii în care optimismul a urcat nesperat de mult, 55% dintre români fiind convinşi atunci că ţara se îndrepta într-o direcţie bună. După nici un an, în pragul demisiei lui Victor Ponta după tragedia de la Colectiv, ponderea pesimismului a ajuns la 67%, pentru ca, după învestirea guvernului Cioloş, să scadă din nou spre 50%.
Creditul politic dobândit prin schimbare (mai ales prin relegitimare electorală) le permite politicienilor să ia măsuri uneori impopulare, planificate, de obicei, în prima parte a ciclului de guvernare, partea a doua fiind rezervată unor măsuri mai populiste, cu iz electoral. Sau cel puţin aşa au stat lucrurile până acum.
PSD a câştigat alegerile în 2016 cu aproape 46%, după o campanie electorală bine articulată, axată pe două coordonate de comunicare: cea negativă, cu un mesaj uşor naţionalist, avându-i drept ţapi ispăşitori pe Cioloş şi adepţii lui Soroş şi cea pozitivă, cu un program de guvernare ambiţios prin reducerea de taxe, dar populist şi discutabil ca posibilitate economică. A fost probabil cel mai mare scor pe care PSD l-a înregistrat vreodată. Având majoritatea împreună cu ALDE, PSD şi-a câştigat dreptul constituţional de a guverna ţara până la următorul ciclu electoral. Şi totuşi, în luna decembrie 2017, după nici un an de guvernare, 75% dintre români considerau că direcţia spre care se îndreaptă lucrurile în România este greşită.
Aritmetica parlamentară şi stilul original al democraţiei româneşti au făcut ca PSD să îşi schimbe doi premieri în decurs de un an, motivând îndepărtarea de programul politic cu care au fost câştigate alegerile. Mecanismul de recredibilizare publică şi de reducere a tensiunilor din societate prin schimbare nu pare să funcţioneze în acest caz. La nici o lună de la învestirea guvernului Dăncilă, în februarie 2018, 81% dintre români consideră că direcţia spre care se îndreaptă ţara este una greşită. Niciodată, în ultimii ani, percepţia privind viitorul apropiat al ţării nu a fost atât de jos, o cotă similară înregistrându-se numai în aprilie 2011 (80%), după aproape un an de aplicare a regimului de tăiere a salariilor bugetarilor cu 25%, propus de către Traian Băsescu în mai 2010.
Ce se întâmplă de fapt cu guvernarea PSD în percepţia publică?
Creditul politic dobândit de PSD după alegeri a fost consumat relativ rapid într-o luptă de uzură privind impunerea schimbării legilor justiţiei. Indiferent de motivele reale care au stat în spatele acestor schimbări (vezi conformarea cu deciziile Curţii Constituţionale), guvernarea PSD a pierdut bătălia de imagine. Sondajele ne arată că oamenii cred, în mare măsură, că schimbarea legilor justiţiei a fost şi este percepută ca o intenţie de abatere de la exigenţele de integritate ale luptei anticorupţie sau, mai mult, ca o încercare de salvare a politicienilor condamnaţi sau cu dosare penale. Metafora statului paralel, care oprimă politicienii PSD, a funcţionat doar parţial. PSD şi-a conservat relativ bine imaginea în propriul electorat în prima parte a anului 2017, când intenţiile de vot au rămas aproximativ la aceleaşi cote ca la alegerile parlamentare. Dar luptele intestine, contestările din partid şi presiunea străzii au erodat imaginea partidului şi situaţia s-a schimbat. În plus, intervenţiile liderilor europeni privind păstrarea stabilităţii şi a parcursului prooccidental al României au atras şi mai mult atenţia asupra toxicităţii acestui stil de a face politică.
Pe scurt, lupta împotriva unui presupus stat paralel şi decapitarea politică a premierilor PSD din ultimul an nu au detensionat societatea românească pentru că nu au convins. Ele nu au fost percepute ca fiind spre beneficiul public, ci spre folosul liderului PSD. Bătăliile lui Dragnea nu par să fie pe placul românilor, ba dimpotrivă. Schimbarea politică mult prea frecventă a şefilor Executivului a alimentat percepţia de instabilitate şi incertitudine politică.
Instabilitatea legislativă a devenit o problemă şi pentru mediul economic.
E drept că economia a crescut cu peste 7% în 2017, dar creşterea a fost una bazată exclusiv pe stimularea consumului şi nu pe investiţii. Şi situaţia e pe cale să se repete şi în 2018. De altfel, guvernatorul BNR a anunţat pentru primul trimestru al 2018 o inflaţie de 5%, ceea ce face ca efectele unei prezumtive creşteri economice să fie anulate. În ciuda creşterii economice şi a măririi nominale a salariilor din sectorul bugetar, devalorizarea monedei naţionale şi stimularea consumului atrag creşterea semnificativă preţurilor. Reforma fiscală a bulversat societatea românească, reuşind să ostilizeze deopotrivă bugetari, patroni şi angajaţi din mediul privat. Trecerea contribuţiilor de la angajator la angajat nu garantează păstrarea veniturilor nete pentru mediul privat. Pentru unii bugetari, creşterea de salariu a fost compensată de revoluţia fiscală. Bâlbele de comunicare , absenţa unui studiu minimal de impact şi repetatele improvizaţii pentru repararea efectelor secundare ale unor măsuri asupra diverselor categorii sociale (cum e în cazul celor cu contracte parţiale de lucru) trădează mai degrabă lipsă de profesionalism şi pun sub semnul întrebării atingerea obiectivelor din campania electorală.
Lipsa de predictibilitate, incertitudinea fac ca pesimismul privind viitorul apropiat să fie resimţit şi în sondaje. 56% dintre români consideră că anul 2018 va fi mai prost faţă de 2017, în timp ce numai 25% consideră că va fi mai bun. România este asociată preponderent cu îngrijorarea (82%) şi furia (52%). Optimism există numai în ceea ce priveşte salariile bugetarilor (40% cred că va fi mai bine şi 28% cred că va fi mai rău). În rest, predomină pesimismul, bilanţul fiind unul negativ. Principala îngrijorare o reprezintă creşterea preţurilor (84% va fi mai rău, 6% va fi mai bine) şi situaţia economică (55% mai rău, 22% mai bine). Al doilea palier de îngrijorare este cel privind stabilitatea legislativă (48% mai rău, 20% mai bine), sistemul de sănătate (49% mai rău, 21% mai bine), educaţia (42% mai rău, 21% mai bine) şi respectarea drepturilor omului (46% mai rău, 23% mai bine).
2018 este şi anul centenarului, anul în care ar trebui să celebrăm un secol de existenţă a românităţii în graniţele actuale. 72% dintre români se aşteaptă să existe evenimente şi manifestări privind celebrarea a 100 de ani de la formarea României mari. Dar pesimismul indus de performanţa mediocră a guvernărilor recente face ca numai 59% dintre cetăţeni să asocieze România cu mândria şi 42%, cu entuziasmul. IRES a atras mereu atenţia asupra unei cifre: 50% dintre cei care au până în 25 de ani vor să emigreze. E o cifră constantă în ultimii ani, un indicator de alertă, care ne arată că viitorul ţării şi al naţiunii este pus sub semnul întrebării atât timp cât tinerii cresc cu convingerea că speranţele li se pot împlini numai pe alte meleaguri.
La 100 de ani la de la Marea Unire, instituţiile statului român cunosc o criză accentuată de încredere publică. Executivul român se bucură în 2018 de numai 18% încredere, în timp ce media la nivel european este de 40%. Neîncrederea este aproape dominantă, 82% dintre românii neavând încredere în guvern. Ori o guvernare este cu adevărat eficace atât timp cât are suportul public pentru măsurile pe care le ia. În absenţa acestui suport este aproape imposibil să reuşeşti, pentru că orice măsură ai lua, ea va fi contestată.
Românii sunt sceptici cu privire la actuala guvernare
Schimbarea mult prea frecventă a premierilor de către PSD a creat un efect de decredibilizare a actului de guvernare şi de perpetuare a instabilităţii. 62% dintre români cred că guvernul Vasilica Viorica Dăncilă nu va rezista până la finalul mandatului. Membrii guvernului Dăncilă sunt percepuţi de presă mai degrabă ca marionete ale liderului PSD, decât profesionişti în domeniu. Primordialitatea loialităţii faţă de partid şi abandonarea criteriului meritocratic în selecţia demnitarilor creează probleme de credibilitate privind respectarea programului de guvernare. Demagogia a devenit asociată inerent guvernării, 71% dintre români nu mai cred că promisiunile vor fi respectate, în timp ce numai 27% dintre ei sunt optimişti în această privinţă. 62% dintre români nu cred că guvernul actual îşi va respecta programul de creştere a salariilor şi pensiilor în 2018.
În 2018, la aproape trei decenii de la căderea comunismului, Parlamentul este într-o criză de încredere cvasi generalizată, 88% dintre respondenţi neavând încredere în această instituţie-cheie a democraţiei. E drept că nu există încă o cultură a dezbaterii publice în România, iar Parlamentul a fost mereu demonizat de presă şi de către fostul preşedinte al României, Traian Băsescu, dar la fel de adevărat e că politicienii au făcut din instituţia imunităţii parlamentare un scut în faţa justiţiei, un instrument de impunitate pentru corupţie. Ori asta a decredibilizat şi mai mult oamenii politici din România, neîncrederea în aceştia depăşind 90%.
Instituţiile de forţă ale statului se bucură încă de încredere, dar le aşteaptă o criză de percepţie. Încrederea în DNA atinge 39%, mult mai puţin faţă de anii anteriori, când era peste 50%. În schimb, a crescut numărul celor care nu au încredere în DNA la 59%, ceea ne indică faptul că metafora statului paralel şi repetatele scandaluri asociate cu Laura Codruţa Kovesi au produs efecte în percepţia publică. După episodul Coldea, situaţia este similară şi în cazul SRI, care se bucură de 35% încredere, în timp ce 65% declară că nu au încredere în această instituţie.
Preşedintele rămâne actorul politic cu gradul cel mai ridicat de încredere – 34%, dar în scădere semnificativă faţă de anul 2017 cu aproape 5%. Creditarea repetată a guvernării PSD prin acceptarea ca premier a Vasilicăi Dăncilă a fost interpretată de către mulţi dintre susţinători ca fiind un gest de slăbiciune, o cedare în faţa lui Liviu Dragnea. Echilibrul actualului preşedinte prin asumarea rolului constituţional vine mult prea mult în contrapunct cu rolul de jucător indus funcţiei prezidenţiale, prin prototipicalitate, de către Traian Băsescu.
Justiţia în 2018 nu pare a fi deloc privită ca o putere independentă, capabilă să garanteze împărţirea dreptăţii, din moment ce 72% îşi exprimă neîncrederea în ea, în timp ce numai 27% au încredere. La nivel european, încrederea în justiţie este 52%. Schimbarea legilor justiţiei a scos pentru prima dată în stradă şi magistraţii, motivând că o astfel de schimbare ar limita şi mai mult independenţa justiţiei.
2018 pare un an al disperării, al pesimismului generalizat faţă de politică. Pentru prima dată pe lista temerilor cetăţenilor apare felul în care este condusă ţara (58% cred că va fi mai rău, 22% cred că va fi mai bine).
În esenţă, România trece printr-o criză de leadership
Politica a devenit o afacere de clan, de loialităţi de gaşcă. Profesionalismul în funcţiile publice este din ce în ce mai puţin prezent. Oamenii valoroşi nu se implică în politică pentru că nu sunt atraşi sau costurile loialităţii faţă de partid sunt poate prea greu de suportat. Impostorii ocupă acum funcţii de conducere. Ministrul „Genunche” a fost schimbat cu ministrul „Pamblică”, susţinut de o coaliţie a rectorilor înregimentaţi în susţinerea mediocrităţii. Până şi partidul comunist îşi trimitea oamenii la şcoala de partid pentru a-i învăţa cum să conducă sau cum să vorbească corect. Dar azi nu mai e nevoie de selecţie sau de formare în viaţa politică. Valoarea profesională, inteligenţa pot deveni chiar o ameninţare pentru unii lideri politici. Dezbaterea internă de partid, pluralismul de opinii au fost substituite cu excluderile.
Spre ce ne îndreptăm?
Lumea se schimbă într-un ritm alert, iar noi suntem încremeniţi în lupte sterile. Ţara devine din ce în ce mai puţin predictibilă. Investiţiile reale în infrastructură întârzie să apară. Provinciile româneşti nu sunt nici acum conectate prin autostrăzi la 100 de ani de la Marea Unire. Transilvania se îndepărtează economic şi mai mult de restul ţării şi se conectează din ce în ce mai mult cu Europa Centrală, nu cu Bucureştiul. Ne plângem că străinii sunt de vină, că suntem victima unor conspiraţii, când de fapt problema suntem noi.
Impostura nu poate să genereze decât mediocritate. Fără excelenţă şi integritate nu poţi să ai coloana dreaptă în politica externă. Mediocritatea în guvernare înseamnă sărăcie, nu prosperitate. Prosperitatea nu poate fi generată prin redistribuire, prin cultivarea dependenţei faţă de stat, descurajarea muncii şi a iniţiativei. Prosperitatea nu poate fi sustenabilă în prezenţa corupţiei. 68% dintre români se consideră personal afectaţi de corupţie. România intră în rândul ţărilor centrale şi est-europene ca nivel de corupţie şi profil politic. Lupta anticorupţie deranjează liderii politici şi nu e de mirare că şi mişcările iliberale se dezvoltă în această parte de lume. Fără o justiţie independentă, corupţia nu poate fi controlată şi redusă ca fenomen. Iar justiţia nu poate fi independentă atât timp cât legile justiţiei sunt propuse de lideri politici fără credibilitate, cu serioase probleme penale sau suspectaţi de fapte de corupţie.
Este evident că 2018 e un an de cotitură. Vrem un parcurs european, prooccidental şi democratic sau o lume în care regulile statului de drept vor fi înlocuite de bunul plac al liderilor politici? Pentru că, deocamdată, spre asta ne îndreptăm. Spre o lume în care vom fi la discreţia celor care cred că a face politică nu are legătură cu interesul public, ci cu „facem ce vrem pentru că putem” (Codrin Ştefănescu) sau „ce fac eu e treaba mea” (vicepremierul Stănescu). Cu astfel de personaje, nu statul paralel va aduce actualul partid de guvernare la 20% (aşa cum sugerau unii lideri PSD), ci propria lor aroganţă şi autosuficienţă.
