S-a născut într-o zi de 13 şi, prin tot ce a făcut, a întărit regula conform căreia „norocul ţi-l faci cu mâna ta”. În drumul spre succes, atitudinea contează în aceeaşi proporţie în care contează perseverenţa, strategia şi, da, e nevoie şi de o doză de noroc. Adunate la un loc, toate aceste calităţi ilustrează personalitatea lui Florin Bercean. Este cel mai titrat antrenor român de judo din toate timpurile şi unul dintre puţinii oameni în lume care se pot mândri că a participat la cinci ediţii consecutive ale Jocurilor Olimpice de vară, indiscutabil momentul intrării de „nemurire” pentru orice sportiv sau antrenor.
Florin Bercean este unul dintre acei pământeni pentru care simbolistica celor cinci cercuri olimpice se transpune perfect în fapte, rezultate şi trăiri. Migălos precum un bijutier, Florin Bercean a şlefuit talentul a sute de sportivi, pentru o seară de vis, la Beijing. În îndepărtata Asie, antrenorul şi-a împlinit visul de a cuceri aurul olimpic. Ironia sorţii face ca Bercean să nu fi câştigat nici măcar o medalie ca sportiv. Astăzi, palmaresul lui este impresionant. Să se fi tot adunat vreo 800 de medalii naţionale, europene, mondiale şi olimpice.
O poveste de succes, ce s-a născut la ţară
Fostul sportiv, antrenorul de astăzi, Florin Bercean este responsabil pentru cele mai mari reuşite ale României în judoul feminin. Sub îndrumarea lui s-a cucerit prima medalie olimpică la judo şi tot el e singurul care a adus vreodată aurul olimpic în România, în această disciplină sportivă. Are 53 de ani şi o viaţă împlinită. O spune chiar el.
„N-aş schimba prea multe lucruri, din viaţa mea, nici dacă aş putea”, îşi începe povestea Florin Bercean. Drumul spre culmile succesului a început în 1963, în satul Suceag din Cluj. Obişnuit cu premierile în cele mai luxoase saloane, Florin Bercean îşi aminteşte mereu cu drag de primii an de viaţă. „Am avut o copilărie frumoasă. Nu cred că exagerez când spun că am fost un fel de Nică, din «Amintiri din copilărie” a lui Ion Creangă. Umblam desculţ, în chiloţi şi maieu, toată vara, îmi plăcea viaţa la ţară. Şi azi îmi place să mă refugiez din când în când la ţară. E multă linişte acolo”, spune Bercean.
Nu a apucat să se familiarizeze prea mult cu îndeletnicirile rurale. S-a mutat cu familia în Cluj-Napoca pe când abia intrase în clasa a III-a. Nu i-a plăcut la oraş, dar s-a acomodat până la urmă. La şcoală şi-a făcut un prieten, Lucian Pop, cel care avea să-l convingă la un moment dat să se înscrie la judo. „A venit într-o zi la mine Lucian şi m-a întrebat dacă am văzut filmul «Istoria judoului» şi i-a venit lui idea să ne înscriem la judo, la Palatul Copiilor. Ideea mi-a plăcut, dar nu ştiam cum să le spun părinţilor. Ştiam că nu mă vor lăsa, aşa că m-am dus pe ascuns. Mai întâi l-am uşurat pe tata de nişte bani, mi-am luat un trening şi am început să merg la antrenamente. Nu am fost un sportiv foarte talentat, însă am reuşit să mă impun prin muncă. Trei ani nu am obţinut nicio victorie şi primul om pe care l-am învins a fost chiar prietenul meu Lucian”, îşi aminteşte amuzat Bercean.
Mai întâi a fost bătaia
Tot din anii copilăriei, Florin Bercean îşi aminteşte momentul în care au aflat părinţii lui că frecventează sala de antrenamente. „Mi-a găsit mama treningul. Cred că erau deja trei, sau patru luni de când mergeam la judo. Nu puteam să-l spăl fără să nu mă vadă, aşa că ţineam treningul ascuns într-o pungă. Îţi imaginezi că mirosea îngrozitor. A urmat bătaia de rigoare din partea mamei, apoi a venit rândul lui tata. Am crezut că s-a terminat cu judoul, dar până la urmă părinţii chiar m-au forţat să continui. După bătăile încasate, am vrut să mă las. Până la urmă, lucrurile s-au aşezat şi am continuat să fac sport”, punctează Bercean.
„Când ai un sportiv pe podium, e ca şi cum ţi-ai vedea soţia care ţi-a născut un copil. E un gol fenomenal şi abia atunci simţi cum îţi circulă sângele, iar inima îţi bate ori prea repede, ori nu mai bate deloc”
Fără rezultate deosebite pe tatami, adolescentul Florin Bercean visa deja la momentul în care se va apuca de antrenorat. A început să se pregătească pentru admiterea la Academia de Educaţie Fizică de la Bucureşti şi a învăţat pe de rost cartea de biologie.
„Evident că tata nu a fost de-a cord. Ar fi vrut să rămân acasă, pentru că la ţară era mult de lucru, dar mama a fost cea care a avut ultimul cuvânt şi am mers la Bucureşti”, spune Bercean. A intrat la facultate din primul an, iar după terminarea facultăţii, în 1987, a mai făcut un an de perfecţionare în judo, după care s-a întors la Cluj. La data de 1 octombrie 1988, Florin Bercean conducea primul antrenament de judo. „Au venit zece copii în beciul în care amenajasem sala de antrenamente. Strângeam bani de la copii şi-i predam la club, iar de la club primeam treninguri pentru copii. Din vorbă-n vorbă s-a aflat de noua secţie de judo şi la un moment dat aveam vreo 200 de copii la antrenamente. Primele rezultate au început să apară peste trei ani, când Crina Cheţa a obţinut prima medalie la senioare. În anii ce au urmat am început să avem rezultate tot mai bune. Am cucerit trei medalii în 1991, 7 un an mai târziu şi un număr dublu, 14, în 1993 şi tot aşa. Dacă nu am cucerit nicio medalie ca sportiv, mi-am propus să iau cât mai multe ca antrenor”, povesteşte zâmbind Florin Bercean.
Recunoaşte că nu e deloc uşor să lucrezi cu viitorii campioni, dar atunci când reuşeşti să-i struneşti şi rezultatele sunt pe măsură.
„E greu să munceşti cu campionii. Sunt nişte oameni cu o personalitate specială, însă alături de ei ai parte de cele mai mari satisfacţii. Iar eu chiar le-am trăit pe toate. Când ai un sportiv pe podium, e ca şi cum ţi-ai vedea soţia care ţi-a născut un copil. E un gol fenomenal şi abia atunci simţi cum îţi circulă sângele, iar inima îţi bate ori prea repede, ori nu mai bate deloc”, povesteşte Bercean. Ca o încununare a unei vieţi zbuciumate şi a unei cariere impresionante, Florin Bercean a fost declarat, de Federaţia Internaţională de Judo, „Cel mai bun antrenor din lume”, în 2008. A fost de asemenea, desemnat de două ori „Antrenorul european al anului”, în 2008 şi 2010. „Când munceşti conştiincios, nu au cum să nu vină şi astfel de aprecieri. Sună foarte bine pentru un antrenor român sau din Estul Europei, mai ales pentru că Occidentul nu ne prea doreşte. Aceste premii mai amintesc că existăm şi noi în Europa. Din păcate, suntem mai apreciaţi în străinătate decât la noi în ţară. Am fost onorant să primesc toate aceste premii. Când am aflat, simţeam că plutesc în al 9-lea cer. Însă, trebuie să precizez că toate aceste premii se datorează şi celor care sunt în jurul meu, colegele mele Simona Richter, Geanina Andreica şi Laura Moricz”, adaugă Bercean.
Cinci capitole olimpice
Din 2000 încoace Florin Bercean nu a ratat nicio ediţie a Jocurilor Olimpice. Cum e şi firesc, amintirile s-au adunat şi toate momentele cheie vor fi transpuse într-o carte, pe care antrenorul clujean are de gând să o scrie în anii ce vor veni. Până atunci însă, Florin Bercean a sintetizat pe scurt cele cinci capitole olimpice din viaţa lui.
„Prima ediţie, în 2000, la Sydney, a fost una specială. Nu prea ştiam eu mare lucru despre Jocurile Olimpice, despre importanţa evenimentului, sau despre impactul pe care îl are această competiţie asupra lumii şi asupra sportivilor. La Sydney eram după aproape trei ani de antrenorat la lotul naţional. Aveam nişte sportive foarte valoroase, de fapt prima mea grupă. Le aveam pe Laura Moricz, Diana Aluaş Dinea şi pe Simona Richter. Practic am concentrat la Cluj, atunci, pentru prima dată spuma judo-ului feminin românesc. Drumul spre Jocurile Olimpice de la Sydeny a început cu mult timp înainte şi am fost aproape de un mare dezastru. În 1999, cu doar un an înainte, niciuna dintre sportivele amintite nu a obţinut calificarea, după Campionatul Mondial. Moricz, pe atunci Moise, încă nu se căsătorise, luase argint la Campionatele Europene, dar n-am reuşit să o calific pentru Sydney. Ca să ne calificăm trebuia să fim în primele cinci poziţii ale clasamentului mondial. Pe vremea aceea era un pic mai ciudat modul în care se întocmea clasamentul mondial. Dar am reuşit să conving lumea să facem un lot olimpic, la Cluj, şi am mers la Wroclaw (Polonia) la Campionatele Europene, acolo unde am obţinut prima medalie de aur pentru judo-ul feminin românesc, prin Laura Moise Moricz (48 kg). Ioana Dinea Aluaş a luat medalia de bronz, iar Simona Richeter a terminat pe locul 5, dar Richter stătea foarte bine în clasamentul mondial şi aşa am ajuns la Jocurile Olimpice de la Sydney. În Australia a fost o competiţie fenomenal de bine organizată. Spun asta comparativ cu Atena, care nu a fost aşa de bine organizată, pentru că greci sunt ca şi noi, mai dezordonaţi. Am ajuns la Atena şi oamenii încă mai aranjau spaţiile verzi din Satul Olimpic şi mi-am amintit de o vizită a lui Nicolae Ceauşescu, prin anii ’80, la CUG. Vopseau oamenii terenul ca să vadă Ceauşescu că este iarbă pe teren. Revenind la Jocurile Olimpice de la Sydney a fost un impact impresionant pentru noi, din toate punctele de vedere şi o participare reuşită dacă ne gândim că Simona Richter a luat medalia de bronz la 78 de kilograme, dar eu zic că dacă arbitrajul era mai corect puteam să ne întoarcem cu medalia de aur. Spre surprinderea mea, Laura Moise Moricz, care era cea mai titrată sportivă a noastră, a avut un meci fenomenal cu o cubaneză, iar pe atacul Laurei, arbitrii au dat o penalizare că nu atacă. Asta aşa ca să înţeleagă lumea cum erau atunci arbitrajele. Ioana Dinea Aluaş a luptat pentru medalia de bronz, a făcut nişte aruncări deosebit de frumoase, dar aşa a fost treaba. A pierdut în faţa unei sportive din Koreea de Nord, care la trei ediţii de Jocuri Olimpice a luat trei medalii la trei categorii diferite”, îşi aminteşte Bercean.
Atena, o ediţie „balcanică”
„A urmat ediţia de la Atena, unde am abordat competiţia cu două sportive. Alina Dumitru era foarte tânără, iar Ioana Dinea Aluaş nu era în cea mai bună condiţie fizică, de fapt nici nu era în forma sportivă corespunzătoare unui asemenea eveniment. A terminat totuşi pe locul 7. Alina Dumitru a fost însă, foarte aproape de medalia de bronz, la şapte secunde de o performanţă extraordinară pentru ea, dat fiind faptul că era încă lipsită de experienţă. A condus tot meciul în finala pentru bronz, dar a făcut o greşeală în ultimele momente ale luptei, nu a avut maturitatea necesară să ţină de timp şi de adversar. A luptat cu o sportivă din China pe care a dominat-o de la un capăt la altul, cam ca şi cum o echipă de handbal ar conduce cu 18-0 şi în ultimele secunde adversarul câştigă cu 19-18. Aşa a fost meciul Alinei. Am rămas cu un gust amar, am fost foarte necăjit, cred că un an de zile am visat urât. Nu mi-a plăcut, nici organizarea, nici faptul că nu am reuşit ceea ce-mi propusesem, să ne întoarcem cu o medalie. La Atena nu mi-a plăcut nimic de fapt, dar m-a mobilizat foarte tare acea ediţie a Jocurilor Olimpice”.
„La Beijing mi-am jucat viaţa, ca la poker”
„Jocurile Olimpice de la Beijing vor rămâne multă vreme în memoria oamenilor de sport, pentru că acolo a triumfat Alina Dumitru, aducând României prima medalie de aur din istoria judoului feminin. Asta trebuie să-şi amintească lumea. Drumul spre Beijing însă, nu a fost deloc uşor. Ioana Dinea Aluaş a ratat calificarea, deşi a luat medalia de bronz la Campionatele Europene. Ca să meargă la Beijing, trebuia să se califice în finală, dar jocurile au fost făcute pentru o sportivă din Belgia. Am mers la Beijing doar cu Alina Dumitru. Nimeni nu poate să-şi imagineze ce era în sufletul meu. Intram în concurs încă din prima zi şi aveam doar un sportiv. Era cam ca şi cum mi-aş fi jucat la pocker întreaga mea viaţă, pe un joc, pe-o carte. Un pocker în care eu jucam tot. Sigur că la final se uită tot. Despre Beijing aş putea să vorbesc zile întregi, dar am lungi povestea. Sunt lucruri, momente, despre care trebuie să vorbeşti scurt şi la obiect. Am luat primul aur olimpic la judo feminin, am plâns, sincer. Ştii cum e. Când ţi se naşte un copil, plângi de bucurie. La Beijing, eu am plâns pentru că am realizat că s-a născut o campioană. Atunci mi s-a împlinit un vis. Din păcate nu s-a simţit mai deloc în strategia de dezvoltare a acestui sport. Departe de mine gândul că nu aş fi fost ajutat, dar nu s-a făcut o strategie de dezvoltare. Hai să vă dau un exemplu. Mongolia a luat o medalie de aur la Beijing, prima din istoria statului mongol. La ora actuală, Mongolia au unul dintre cele mai puternice sporturi din ţara lor, judo-ul, şi unul dintre cele mai bune din lume. Au una dintre cele mai mari baze de selecţie. Asta este diferenţa dintre cum au ştiut ei să dezvolte acest sport şi ce am făcut noi”.
Povestea neştiută, de la Londra
„La Londra am mers cu trei sportive. Alina Dumitru care era deja un nume consacrat şi o personalitate în lumea judoului, era la a treia participare, trebuia să-şi apere titlul, a luptat cu dureri extraordinare. A avut o problemă la un deget la picior. Ea nu putea să facă pivotare, a avut probleme la biceps, o microfractură fibrilară şi altele. Dacă Dumitru era din punct de vedere fizic, în stare perfectă, nu avea adversar la acea oră, în lume. În plus îşi pierdu-se motivaţia de a mai lupta. Nu-mi amintesc să mai fi spus asta cuiva dar, deşi era calificată în finală, Alina a spus: «Stop!». M-a întrebat dacă nu pot să anulez lupta din finală. Am rămas uimit. Nu-mi venea să cred că a putut să rostească acele cuvinte. I-am spus: «Nu se poate aşa ceva. Este o finală olimpică, te duci, lupţi şi dacă la final te scot medici pe targă de pe tatami, atunci s-a terminat meciul nostru. Înseamnă că ţi-ai făcut datoria, dar nu poţi să nu lupţi». Din păcate, ea fizic nu mai putea. O durea umărul, o durea braţul, pe picior abia călca. Argintul ei de la Londra e ca un aur. De acasă, din faţa televizorului judo-ul se vede altfel. Pe tatami, Alina a dus în primul rând o luptă cu ea însăşi. A pierdut acea finală, dar rămâne una dintre cele mai valoroase sportive pe care le-a avut România vreodată. În ultima zi de concurs pentru noi, Corina Căprioriu a adus a doua medalie, tot argint. A avut un meci teribil în finala cu japoneza Kaori Matsumoto, una dintre cele mai titrate judoka din lume. După trei minute, niciuna dintre sportive nu punctase, iar tensiunea creştea treptat. Iniţiativa i-a aparţinut niponei mai de fiecare dată, dar Corina a ştiut să o stopeze. Matsumoto a fost la un pas de un yuko, neacordat, timpul s-a scurs, 25 secunde, 10 secunde şi final. A urmat Golden Score.
Corina a avut medalia de aur la gât, dar a făcut o infracţiune foarte gravă şi a fost descalificată. După 17 secunde din prelungiri, Corina a fost penalizată decisiv, fiind acuzată că a călcat în afara covorului. Aşa a fost tranşată finala. Cu Andrea Chiţu a fost iarăşi o poveste. A luat bronz la mondiale în 2011, i-am schimbat categoria, a ieşit campioană europeană în 2012 şi s-a calificat, dar nu avea experienţă. A făcut o greşeală în ultimele trei secunde ale meciului cu o sportivă din Belgia şi a pierdut practic medalia de bronz în acel meci”.
Rio, capăt de drum?
Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro va lăsa în urmă regretul de a fi fost, probabil, ultima ediţie pentru Florin Bercean. Antrenorul a mărturisit că s-au adunat prea multe, în toţi aceşti ani, de când conduce destinele lotului olimpic feminin de judo. Ratarea câştigării unei medalii l-au afectat pe tehnicianul clujean.
„Rio 2016 a fost ceva diferit de tot ce am întâlnit la precedentele ediţii ale Jocurilor Olimpice. Există o evoluţie în tot sportul mondial, s-au schimbat metodele de antrenament, de abordare a fiecărei lupte, s-a schimbat regulamentul. Toate schimbările de regulament au dus inevitabil la modificarea sistemului de pregătire. Judoul la ora actuală este un sport foarte dinamic şi atunci trebuie să te adaptezi. Concurenţa e fenomenală, cineva trebuie să câştige, cineva să piardă. Din păcate, de data asta am pierdut noi. E dureros, dar trebuie să ne ridicăm, să strângem rândurile și să mergem mai departe. Acum după Rio, în primul rând trebuie să ne liniştim. Sunt patru ani de muncă şi sacrificii, care se încheie, din păcate, fără satisfacţia unei medalii. În perioada următoare mă voi gândi foarte bine ce vreau să fac şi pe ce drum voi continua. Sigur că voi rămâne în judo, dar nu trebuie să fiu eu antrenorul principal. Pot să rămân doar antrenor coordonator. Un lucru e clar. Mi-a ajuns şi mie, nu mai vreau deplasări, cantonamente, aceeaşi cameră de hotel, aceeaşi mâncare. Sunt sătul de împachetat bagajul, de despachetat, de stat între avioane, e un stres fenomenal”, spune cu un regret evident în glas Florin Bercean.
„Se vorbeşte foarte mult despre doping. Eu nu încurajez astfel de practici. Pe lângă că suntem săraci, să mai şi riscăm să fim suspendaţi? Pentru noi, cel mai important doping au fost munca şi seriozitatea cu care am abordat lucrurile. La un sportiv poţi să-i dai orice, dacă nu ştii să-l antrenezi. În Rusia a fost politică de stat, problema cu dopajul. Asta o ştim şi noi din spusele lor. Nu a ieşit o atletă care a demascat politica asta? Care a filmat şi a făcut publică toată treaba asta. Eu cred că Jocurile Olimpice nu trebuie să stea în umbra dopajului. Sportivii care s-au dopat trebuie prinşi şi eliminaţi”, Florin Bercean, coordonatorul Centrului Olimpic de Judo.
Antrenorul care a creionat destine, este pregătit să facă un pas în spate, să scrie.
„Sunt oameni care ar trebui să mă ajute, dar de fapt ei abia aşteaptă să o iau la vale. Lumea nu înţelege ce se întâmplă, dar sporturile sunt distruse din interior. Credeţi că în cazul meu va fi altfel? Sunt mulţi care aşteaptă să-mi rup gâtul, iar acesta poate fi un moment prielnic pentru acei oameni, să iasă la atac. Dar am ceva pregătit. O să am timp să scriu, şi am să scriu nişte lucruri, cu nume, cu fapte. Probabil va avea un impact şi mai mare decât cartea scrisă de fosta gimnastă, Maria Olaru. Fata asta a scris o carte care nu ar fi trebuit să deranjeze pe nimeni, dar au fost persoane care au direcţionat cuprinsul cărţii, împotriva unor antrenori, Mariana Bitang şi Octavian Belu, probabil cei mai mari antrenori din istoria mondială a gimnasticii. Nu trebuia să deranjeze pe nimeni, dar au vrut alţii să facă valuri”, încheie Florin Bercean.