Rio de Janeiro întâmpină Jocurile Olimpice ca un elev care-şi face temele pentru ultima oră a zilei în pauzele scurte şi înghesuite dinainte. E o senzaţie pregnantă de lucru temeinic început, apoi lăsat în părăsire pentru multă vreme sau chiar abandonat definitiv: porţiuni de spaţiu verde acoperite cu gazon, în apropierea Parcului Olimpic din Barra da Tijuca, n-au mai fost udate cu regularitate. S-au transformat într-un joc de Tetris cu pătrate de iarbă vestejită. E doar un exemplu, cel mai vizibil, poate şi cel mai la îndemână fiindcă ţi se oferă singur, e sub ochii tăi pe oriunde ai merge în zona sălilor.
Echipa de scrimă a României, campioană olimpică
Brazilienii s-au bucurat în urmă cu șapte ani, când au primit organizarea ediţiei de vară 2016. Prima din istorie ce urma să se desfăşoare în America de Sud. Era o perioadă bună, de mai mare stabilitate a economiei autohtone. Între timp însă, lucrurile s-au schimbat aproape dramatic. Criza a lovit tăios, problemele politice s-au adâncit până la suspendarea preşedintelui ales, Dilma Rouseff, voci numeroase au pornit să conteste rostul organizării unui eveniment atât de complex. Un eveniment care, era clar, înghiţise deja fonduri uriaşe, urma să consume altele, dar ce avea să producă pentru înviorarea situaţiei economice?
Nu exista însă cale înapoi. Proteste ale diverselor categorii profesionale aflate în dificultate, poliţişti, pompieri între ele, ameninţarea Zika, poluarea din aer, dar şi din apa lacurilor unde urmau să aibă loc competiţii. Un soi de dezastru anunţat, dar inevitabil. Doar dimensiunile sale puteau fi micşorate.
Spre această destinaţie se îndrepta, în tranşe, delegaţia olimpică a României. Una, la rândul ei, mai fragmentată ca oricând, cuprinzând 97 de sportivi. Cu o federaţie de tradiţie, cea de caiac-canoe, suspendată pe un an pentru dopaj sistematic, fără echipe la gimnastică, feminin sau masculin, cu discipline la care a existat un singur reprezentant şi cu un singur sport colectiv calificat, handbalul feminin. Având, în aceste condiţii, o estimare a medaliilor de șase-opt, după cum declarau oficialii COSR înainte de primele zboruri spre Rio.
La o săptămână de la sosirea primilor sportivi români în Brazilia, adică aproape cu două înaintea festivităţii de deschidere, aşteptarea s-a accentuat, are nuanţe diferite. Pentru unii de nerăbdare pozitivă, pentru alţii de anxietate. Oricât s-ar spune că nu, acele cifre, 6-8, sclipesc undeva, în mintea oricărui sportiv care ştie că are şanse la medalii. Sau care a fost trecut pe o listă virtuală cu distincţii, deocamdată, virtuale şi ele.
Satul Olimpic abia începe să se populeze. Există în Zona Internaţională un dreptunghi generos de nisip, pe care se lăfăie şezlonguri. Încă îţi poţi alege culoarea, peste numai câteva zile va fi bătaie pe ele. Delegaţiile sosesc în valuri, balcoanele blocurilor – ce vor deveni de locuinţe mai târziu – primesc însemnele diverselor naţiuni, steaguri, bannere, culori, simboluri, slogane. E greu să-i distingi pe români printre sportivii care trec pe alei. Caz poate unic, nici pe spate, nici pe piept nu scrie clar, citeţ „ROMÂNIA”, înscrisul e atât de stilizat încât nu are identitate. Doar figurile sunt cunoscute, distincte. Între ele, uriaşul judoka Daniel Natea, reprezentantul nostru la plus 100 de kilograme, e uşor de reperat. Are 2,03 metri şi 170 de kilograme, priveşte lumea de sus, cot la cot cu voleibaliştii şi baschetbaliştii din alte ţări şi îşi aşteaptă zâmbind şansa. Crede că poate câştiga o medalie şi face lucid, sistematic, analiza unui posibil traseu pozitiv.
„Dintre primii zece, i-am bătut pe toți, m-au mai bătut și ei, e cam care pe care, la Olimpiadă totul e deschis și sper să fie bine până la urmă”, spunea Natea, cu chipul destins. „Singurul care e cel mai bun, de opt ani e neînvins, este francezul Teddy Riner”. E ceva bun, molipsitor în felul în care îşi cântăreşte şansele, aproape că îl vezi acolo, în preajma podiumului. Deşi în sportul lui, ca şi în alte câteva în care România speră, e vorba de o zi de concurs. Poate fi bună. Sau poate nu şi atunci totul s-a dus.
Ajunse la Rio şi ele cu primul contingent, spadasinele privesc spre luna întreagă, 31 de zile în cap, pe care urmează s-o petreacă la Rio. Au venit pe 24 iulie. Pleacă tot pe 24. August. Până la începerea oficială a JO, au rezolvat treburi domestice prin Sat, au cumpărat mopuri, detergent şi găleţi, ca să-şi poată face curat, au reparat boilerele, au schimbat becuri. Revenind un pic, şcolarul brazilian generic de la începutul textului e corigent la materia „Gospodărie”.
Pe 12 august, în ziua sa de concurs, Natea se oprea în turul secund, învins prin ippon de uzbekul Abdullo Tangriev şi fără şansă la recalificări. Ar fi trebuit să mai treacă o rundă. Uriaşul a rămas întins pe saltea, cu braţele peste ochi, nevenindu-i să creadă că totul s-a sfârşit atât de repede. Câteva minute mai târziu, trecea trist, copleşit pe la zona mixtă, fără să rostească vreun cuvânt. Îi înţelegi tăcerea. Nu s-a oprit decât mai încolo, sprijinit de o balustradă, cu capul în jos, pentru alte clipe de teribilă solitudine. Primele fuseseră acolo, pe saltea, singurul la pământ sub ochii miilor de privitori. Pentru el, se scursese o zi a şansei. O zi rea, cruntă, îmbufnată. Şi aşa s-a topit o posibilă medalie.
Daniel Natea în luptă cu Ori Sasson
Cu o zi înainte, pe 11 august, totul se petrecuse exact pe dos. Din fericire. Îndârjite de insuccesul de la individual, din prima zi a Jocurilor, spadasinele Ana Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop şi Loredana Dinu ajungeau la aurul olimpic pe echipe. Singurul care le lipsea din palmares. Singurul al României până atunci la Rio. Singurul până la final. După trei confruntări aspre, a venit descătuşarea. Prima a fost crispată, 24-23 cu SUA, la tuşa de aur, purtând parcă asupra ei povara eşecului de la Londra. Atunci când erau marile favorite, dar nu putuseră trece de primul tur. Eliberate de acea povară, au devenit ele însele, după cum spunea apoi antrenorul Dan Podeanu. Şi şi-au oferit, au oferit delegaţiei victoria. Acel prelung suspin de uşurare. Era a 6-a zi de Jocuri fără medalie pentru România. De nicio culoare. Presiunea, anxietatea se adunau. Pentru toată lumea, de la cei mai pesimişti, care nu scoseseră din calcul varianta unui zero pe linie, până la optimiştii care lipeau pe podium orice şansă, cât de palidă.
„Plâng, dar măcar de data asta plâng de fericire, e ca un făcut, să termin Jocurile Olimpice cu ochii în lacrimi. E însă și zâmbet aici”, spunea Ana Maria după finală, cu gândul la promisiunea pentru Londra făcută tatălui plecat în Ceruri. „Îmi iubesc echipa, colegele, mereu am arătat că suntem sudate şi puternice împreună”, adăuga Simona Gherman. „Am trăit, am înviat, aveam flash-uri de la Londra, însă acum suntem fericite!”, spunea, la rândul ei, Loredana Dinu.
În aceeaşi zi, se mai asigura o medalie, cea care avea să rămână unicul argint al delegaţiei, prin dublul masculin de tenis Florin Mergea-Horia Tecău.
Între cele două imagini, bucuria greu de cuprins în ochi şi în cuvinte a spadasinelor şi tristeţea înfrângerii lui Natea, ca simbol, s-a scris istoria României la JO de la Rio. Au intrat acolo argintul tenismanilor, unul conturat prin eforturile lor de jucători profesionişti, căliţi în bătăliile dure din circuitul ATP, din turneele de Mare Şlem. A intrat acolo bronzul poate neaşteptat al halterofilului Gabriel Sâncrăian, care şi-a depăşit în ziua importantă propria performanţă de vârf cu 20 de kilograme! De asemenea, bronzul eroic al canotoarelor din barca de 8 plus 1, singurul echipaj român calificat într-o finală. Au ajuns pe podium după ce erau ultimele cu 500 de metri înainte de finiş!
Şi au mai intrat nereuşitele. Cele pe care mulţi le vedeau deja medalii. Judoka Andreea Chiţu şi Corina Căprioriu şi-au încheiat concursurile în lacrimi, a doua pierzând chiar în meciul pentru bronz. Aşa cum s-a întâmplat şi cu luptătorul Alin Alexuc Ciuraru. Scoaterea din concurs a unicului nostru boxer, Mihai Nistor, învins de arbitri. Eliminarea sabrerului multimedaliat european şi mondial Tiberiu Dolniceanu în faţa campionului olimpic, fost şi viitor. Tiristul Alin Moldoveanu, campion olimpic la Londra, necalificat în finală.
„Naţionala” de handbal, medaliată cu bronz mondial în decembrie 2015, care nu a ieşit din grupe, suferind o înfrângere dureroasă până aproape de ruşine în faţa Angolei. Chiar în meciul inaugural, care trebuia să fie trambulina spre un parcurs consistent.
Şi gimnastica, altădată furnizoare de multe medalii. Marian Drăgulescu, 35 de ani, venit după o răceală puternică, diminuat în forţe, a fost egal cu punctajul de bronz la sărituri, despărţit de el doar de regulament. Cătălina Ponor, 29 de ani, a şaptea în finala la bârnă, după un exerciţiu tremurat, plin de ezitări. Strigătul ei, aruncat printre lacrimi, a fost poate cel mai ascuţit semnal de alarmă: „Mi-a lipsit echipa! Eu sunt campioană olimpică, de trei ori, nu o dată, dar cea mai dragă medalie e cea obţinută cu echipa!”.
Dacă toate aceste şanse s-ar fi transformat în medalii, am fi avut o eficienţă înfricoşătoare. Mai mult, oficialii sperau şi în vreo surpriză. Am fi fost undeva, la 12-14 medalii, un potenţial bilanţ neconform însă cu realitatea sportului de la noi. Un sport care trăieşte din excepţii, din talente şlefuite deseori prin efort propriu, al sportivilor, al unor antrenori pasionaţi. Acea tendinţă care devenise vizibilă încă de la Beijing 2008 şi Londra 2012, dar care la Rio de Janeiro s-a transformat într-o mare realitate.
Tocmai acea estimare a medaliilor într-un context favorabil pe linie a pus presiune imensă pe umerii unor oameni care s-au trezit singuri în faţa succesului sau a eşecului. Singuri şi, cumva, responsabili. Unii au reuşit, alţii nu. Celor care s-au frânt le-a lipsit echipa, dar nu în sensul tradiţional, al sportului colectiv. Le-au lipsit colegii de la alte categorii, de la alte probe, din alte bărci. S-au evaporat ocaziile în care România avea reprezentanţi de sus până jos la box, la lupte, la canotaj, la kaiac-canoe, numeroşi calificaţi în finale la gimnastică, la atletism. Acele prezenţe numeroase ar fi uşurat, probabil, presiunea de pe favoriţi. Şi ar fi mărit competitivitatea. Pare însă o situaţie imposibil de reprodus în peisajul actual al sportului de la noi.
În seara dinaintea ultimei zile a JO, tot cartierul Barra da Tijuca izbucnea în strigăte prelungi de bucurie: Brazilia cucerea titlul olimpic la fotbal, Neymar transformând penalty-ul izbăvitor. Era a 6-a medalie de aur a gazdelor, avea să mai vină una pe 21 august, şi încă una de bronz, pentru un total de 19 şi locul 13 în clasamentul pe naţiuni.
România îşi număra cele 4 medalii, care puneau bilanţul la egalitate perfectă cu cel din 1952, de la Helsinki: 1-1-2. Doar că în ziua de final a apărut parcursul curajos, competent al rusului naturalizat, de origine cecenă, Albert Saritov. La lupte libere, categoria 97 kg, el a cucerit bronzul, fiind învins doar de cel care avea să devină campion olimpic. Sobru, serios şi hotărât, el a spus că venise pentru aur, că regretă că nu l-a putut câştiga pentru România. Albert a aşezat medalia la gâtului peşedintelui FR Lupte, Răzvan Pârcălabu, cel care s-a zbătut pentru naturalizare. Şi care are un discurs interesant: „Saritov a avut în plus faţă de români dorinţa, mentalitatea de învingător. Trebuie să înţelegem că trebuie să fim uniţi ca popor, să ne ajutăm! Vreau să fac din Albert un model”. Din omul care a adus prima medalie olimpică pentru luptele de la noi după 24 de ani.
Aceeaşi idee, a unităţii. A echipei în sensul larg al termenului. Acel spirit care, pentru români, s-a simţit doar pe alocuri la Rio. În primul rând la spadasine, care au învins pentru că s-au sprijinit, încurajat şi completat. La fel ca tenismanii şi canotoarele. Este, dincolo de necesitatea investiţiilor, programelor ample şi, în acelaşi timp, minuţioase, ceea ce ar trebui să regăsească sportul românesc.
Brazilienii speră ca turismul să-i salte, chiar să-i salveze după ce lumea a văzut încă o dată, cu prilejul Jocurilor, ce oraş frumos e Rio de Janeiro! Ministerul de resort aşteaptă o creştere cu 6 la sută a numărului vizitatorilor în următorul an. „S-ar putea chiar să fie mai mulţi”, declara Jun Yamamoto, directorul de planificare şi management strategic din cadrul Ministerului Turismului.
Ce aşteaptă însă România? „Aceasta a fost împlinirea unei generaţii, care şi-a făcut datoria, ce va fi după nu putem şti”, spunea spadasina Ana Maria Popescu. De acum încolo, socotelile nu se mai pot face pe şanse, ci pe un teren solid. Dacă îl vom putea avea.
Anul Locul Aur Argint Bronz Total
1924 23 0 0 1 1
1936 25 0 1 0 1
1952 23 1 1 2 4
1956 9 5 3 5 13
1960 11 3 1 6 10
1964 14 2 4 6 12
1968 12 4 6 5 15
1972 13 3 6 7 16
1976 9 4 9 14 27
1980 7 6 6 13 25
1984 2 20 16 17 53
1988 8 7 11 6 24
1992 14 4 6 8 18
1996 14 4 7 9 20
2000 11 11 6 9 26
2004 14 8 5 6 19
2008 17 4 1 3 8
2012 27 2 5 2 9
2016 47 1 1 3 5
