de Cosmin Popa

În realitate, țara „Președintelui Etern Kim Ir Sen” este scena unui experiment care durează de mai mult de 70 de ani, a cărui miză este apariția unei noi specii umane, clădită cu instrumentele și din materialele celor două variante de comunism, care au bântuit secolul XX, stalinismul și maoismul. RPDC este produsul toxic al ciocnirii celor două centre ale comunismului mondial, fiind și astăzi menținută în viață și chiar consolidată prin contribuția directă a celor doi titani aflați indubitabil pe un traseu de coliziune, China și Rusia. Aproape înfricoșătoare este și participarea coreenilor înșiși la apariția acestui Leviatan. Dinastia Kim și Partidul Muncitorilor din Coreea (PMC) sunt coarhitecții unei forme de supertotalitarism asiatic, a cărui capacitate de a rămâne fundamental neschimbat nu este întrecută decât de inventivitatea actorilor săi în a imagina mecanisme, instituții și teorii menite să țină o populație de 24 milioane de oameni într-o supunere aproape deplină.

Olimpul Juche

Preluarea puterii la Phenian de către cel de-al treilea monarh absolut al dinastiei Kim, după foametea din anii ’90, a readus Republica Democrată Populară Coreeană pe harta politică a lumii. Paradoxal, felul în care Kim Jong Eun acționează, după preluarea puterii în 2011, prin amenințări proferate la adresa SUA și a Republicii Coreea sau prin relansarea programului de înarmare nucleară și balistică, este singura pârghie de influență a Phenianului în relațiile cu Marile Puteri. Românii, mai ales cei care au trăit conștient în comunism, unul despre care se spunea că se îndrepta vertiginos către modelul asiatic, sunt tentați să creadă că această țară nu le poate oferi foarte multe surprize. De fapt, Coreea de Nord este un loc în care ordinea „naturală” a lucrurilor este foarte departe de ceea ce a cunoscut România în cei mai triști ani ai lui Ceaușescu.

Preluarea puterii la Phenian de către cel de-al treilea monarh absolut al dinastiei Kim, după foametea din anii ’90, a readus Republica
Democrată Populară Coreeană pe harta politică a lumii

„Strălucitul tovarăș”

Ridicarea Coreei de Nord la stadiul de amenințare strategică la adresa securității SUA, ca urmare a programului nuclear și balistic al țării, arată că cel de-al treilea Kim, contrar „emoțiilor” inițiale, a trecut cu brio examenul de maturitate politică, după standardele specifice locului. Perfecționarea capacităților nucleare coreene, lansarea unui amplu program de spionaj cibernetic, implicarea crescândă în comerțul ilegal cu arme, dar și în rețelele mondiale de diverse tipuri de trafic, cu scopul de a obține banii necesari pentru modernizarea regimului și menținerea la putere a familiei, arată că Phenianul a înțeles exact că singura modalitate de a evita transformarea într-o „gaură neagră” pe harta lumii este să devină o preocupare constantă a Marilor Puteri. Pentru Kim Jong Eun, miza externă a noii politici nucleare este deopotrivă importantă ca și miza internă.

Preluarea puterii în stat de către cel de-al treilea Kim a fost aproape o surpriză pentru întreaga lume. Lansat cu rapiditate nespecifică pe suprarealistă scenă a puterii, în calitate de moștenitor, de către „Iubitul Conducător, Kim Jong Il”, în ianuarie 2009, după deteriorarea vizibilă a stării sale de sănătate, Kim Jong Eun nu a fost considerat îndeajuns de pregătit să preia puterea. Nesiguranța succesiunii a fost într-atât de mare încât chiar aliații Coreei de Nord, liderii chinezi, au fost asigurați de tatăl său că numirea ca moștenitor al celui de-al treilea fiu nu este altceva decît „o minciună a propagandei occidentale”, menită să discrediteze țara. Moartea neașteptată a lui Kim Jong Il, la sfârșitul anului 2011, a precipitat lucrurile. Pentru a nu destabiliza rafinatul mecanism de represiune și propagandă, gerontocrația nord-coreeană, condusă de cuplul format din sora mai mică a fostului lider, Kim Kyong-hui, și de soțul său, Jang Sung-taek, au decis urcarea pe tron a tânărului prinț sub regența lor. La momentul morții fostului lider, raporturile de putere din interiorul sistemului nord-coreean, o combinație inegală între structurile clasice comuniste, instituții militare și elemente de administrație de stat, dar toate în structura Partidului Muncitoresc Coreean, erau extrem de confuze. Propulsat rapid în ierarhie, Kim Jong Eun fusese deja numit în 2009, conform unor surse sud-coreene, șeful Ministerului Securității Publice, iar în 2010, vicepreședintele în grad de general al uneia dintre instituțiile-cheie din Coreea de Nord, Comisia Militară Centrală a PMC. „Strălucitul Tovarăș”, cum era deja numit Kim Jong Eun de către propaganda oficială, era însă flancat de unchiul său,  Jang Sung-taek, cel care îndeplinea funcția de scretar al Sectorului de Organizare și de Conducere al CC al PCM, celălalt pol de putere al sistemului nord-coreean. Sectorul în cauză este centrul în care se elaborează și aplică politica de cadre din Coreea de Nord, coordonează activitate cotidiană a aparatului de securitate și asigură comunicarea între diversele sectoare ale partidului. În „țara ideilor Juche”, o serie de ministere strategice, așa cum sunt cel de securitate sau de apărare, au fost „dizolvate” în partid, ca departamente speciale, pierzându-și chiar și autonomia decorativă din regimurilor comuniste europene. Un alt post, la fel de important, cel de al doilea vice-președinte al Comisiei Militare Centrale a PCM, un soi de minister de război după tipicul nord-coreean, era deținut de mătușa „Strălucitului Tovarăș”, Kim Kyong-hui. Lupta pentru stabilirea structurii de putere avea să se dea pentru șefia supremă a partidului și pentru cea a organismului care controlează resursele materiale și umane din Coreea de Nord, care ar putea fi folosite pentru apărarea țării, Consiliul Apărării al RPDC. Creat după modelul sovietic al superministerelor de război, așa cum erau Consiliul Muncii și Apărării, până în anii ’30, sau Consiliul de Stat pentru Apărare, care a funcționat în perioada 1941-1946 în URSS, Consiliul Apărării al RPDC este instituția cu drept ultim de decizie în toate sferele de activitate din țară. Deciziile sale devin ordine obligatorii pentru structurile de stat și de partid, pentru întreaga populație, iar neîndeplinirea lor, în foarte multe cazuri, se pedepsește cu ani grei de detenție sau cu moartea.

Aparent, gerontocrația de la Phenian părea să fi găsit soluția pentru o formulă care să valideze sistemul creat de Kim Ir Sen și conservat de Kim Jong Il, dar care să permită, în condiții extraordinare, și numirea unui nou lider. Prin urmare, la Conferința PMC, din aprilie 2012, Kim Jong Eun a primit funcția de prim-secretar al partidului, aceea de președinte al Comisiei Militare Centrale a PCM și prim-președinte al Consiliul Apărării al RPDC. Grupul de la conducerea țării a căutat să respecte cel puțin o parte dintre mecanismele de legitimare create de îndelungatul transfer de putere între Kim Ir Sen și Kim Jong Il. Conferința PMC din aprilie 2012 a înființat pentru Kim Jong Eun funcția de prim-secretar al partidului, cea de „Secretar-General Etern” fiindu-i acordată defunctului său tată, după modelul aceleia de „Președinte Etern al Partidului”, funcție care îi fusese atribuită lui Kim Ir Sen după moarte. Diferența majoră între cele două proceduri constă în ritmul în care s-au petrecut schimbările. În cazul lui Kim Ir Sen, funcția a fost înființată de Kim Jong Il de-abia în 1997, la trei ani după moarte, perioada maximă de doliu prevăzută de confucianism. Lentoarea schimbărilor oficiale arată că, la moartea fondatorului, Kim Jong Il controla deja ferm partidul și armata, situație la care se ajunse după o lungă tranziție, începută în 1974, atunci când tatăl său îl desemnase oficial ca moștenitor. În cazul celui de-al treilea Kim, schimbările, survenite între decembrie 2011 și aprilie 2012, cu o viteză uluitoare, arată echilibrul fragil de putere, fiind simptomul unei curse febrile pentru control, desfășurată între grupul tânărului moștenitor și anturajul intim al lui Kim Jong Il.

Crescut în atmosfera de relativă descompunere a familiei „regale”, cunoscute fiind „necazurile” aduse de cei doi frați mai mari tatălui lor, instruit parțial în afara Coreei de Nord, după toate datele disponibile – în Elveția, dar mai ales extrem de tânăr pentru fundalul gerontocratic de la Phenian, Kim Jong Eun a conștientizat rapid că riscă să devină prizonierul „cercului familial”.   Pentru a prelua adevărata putere, „Strălucitul Tovarăș” trebuia să-și onoreze titulatura oficială.

 „Iubitul Mareșal”

Contrar vârstei sale, fiind născut, potrivit biografiei oficiale, la 8 ianuarie 1984, Kim Jong Eun a dovedit, în scurt timp, că are calitățile necesare pentru a conduce adevărata anticameră a Iadului care este Coreea de Nord. Spre deosebire de tatăl său, ale cărui calități intelectuale și fizice îl dezavantajau, Kim Jong Eun pare că este desprins dintr-una dintre milioanele de scene ale „artei plastice Juche”. Deși aproape supraponderal, al treilea Kim este înalt și seamănă până la uimire cu bunicul său, zeul fondator al Coreei de Nord. Maniera de a vorbi, glasul reținut și modulat, zâmbetul său generos, vioiciunea specifică vârstei i-au făcut pe coreeni să vorbească despre o adevărată întoarcere la viață a lui Kim Ir Sen. Spre deosebire de tatăl său – care, din cauza defectului de vorbire și a manierei greoaie de a construi frazele, nu s-a adresat niciodată maselor și nici nu a fost arătat de propagandă vorbind -, Kim Jong Eun nu se sfiește să vorbească poporului său, coborând la propriu în mijlocul „oamenilor obișnuiți”, dând mâna sau stând la masă cu ei.

În cursul uneia dintre perioadele de lucru în arhivele sovietice, în mod absolut întâmplător, am descoperit un document, pe care oficialii statului nord-coreean l-ar cataloga drept cel puțin o crimă de lesmajestate. Un raport întocmit, în 1944, de un grup de medici pediatrici sovietici, ca urmare a repetatelor semnale de alarmă venite din partea personalului uneia dintre instituțiile de îngrijire a copiilor emigranților coreeni din URSS, conchidea că un anume Iuri Irsenovici Kim (Kim Cen Ir), suferă de evidente „deficiențe cognitive”, fapt care-l împiedică să acumuleze noi cunoștințe, în ritmul impus de procesul de învățământ. Concluzia medicilor sovietici cu privire la Iuri Irsenovici Kim, nimeni altul decât fiul lui Kim Ir Sen, era una deloc liniștitoare. Aceștia recomandau „autorităților competente” din Habarovsk, regiunea în care se afla căminul, ca Iuri Irsenovici Kim să fie mutat într-o instituție destinată „copiilor cu nevoi speciale”. Cum arată în versiunea propagandei nord-coreene copilăria lui Kim Jong Il? Inutil de comparat cu ceea ce ne sugerează această frântură de viață surprinsă din documentele sovietice. Poate merită menționat faptul că, potrivit biografiei oficiale, Kim Jong Il nu s-a născut în URSS ci în tabăra de partizani condusă de tatăl său, aflată pe mitologicul Munte Pekthusan, iar la apariția sa, cerul a fost brăzdat de un curcubeu dublu, galaxia îmbogățindu-se cu o nouă stea. În același stil, în timp ce documentul sovietic îi atribuie micuțului cel puțin deficiențe emoționale, propaganda de la Phenian pretinde că în acest răstimp, adică în jurul vârstei de trei ani, Kim Jong Il învăța de zor tehnica războiului de partizani, „demonstrând un talent extraordinar în chestiunile militare”. Greu de aflat adevărul cu privire la natura calităților intelectuale timpurii ale tatălui lui Kim Jong Eun. Cert este faptul că dorința și capacitatea acestuia de a comunica direct cu supușii era mult sub imensele posibilități create de uzina de propagandă a Coreei de Nord.

Aflat într-un evident deficit de legitimitate, în raport chiar și cu valorile specifice regimului, Kim Jong Eun caută să-l compenseze situându-se într-o descendență simbolică directă cu bunicul său. „Soarele și Părintele Națiunii”, Kim Ir Sen, este asociat cu „epoca de aur ” a Coreei de Nord. Spre deosebire de perioada lui Kim Jong Il, care a stat sub semnul foametei de pe parcursul anilor ’90 și începutul anilor 2000, epoca lui Kim Ir Sen le este prezentată coreenilor ca fiind una de prosperitate și progres.

Apelul direct la Kim Ir Sen este o nouă mostră a abilității politice de care dă dovadă noul lider. Foametea atroce care s-a instaurat în Coreea de Nord, în perioada 1995-2001, efect al unei serii aproape biblice de inundații, secete și alte intemperii, care a urmat morții lui Kim Ir Sen, a reprezentat o adevărată piatră de încercare pentru regim. După datele sud-coreene, populația Coreei de Nord a scăzut cu 2,5 milioane locuitori, aproximativ 90% dintre aceștia murind de inaniție și alte boli asociate cu foametea, restul reprezentând numărul aproximativ al transfugilor din acea perioadă. Acceptarea și chiar solicitarea de către regim a ajutorului internațional, un adevărat afront la gândirea Juche, care propovăduieșe autarhia și respingerea oricărei forme de imixtiune internă, a reprezentat o lovitură personală pentru Kim Jong Il. Colapsul sistemului de raționalizare a alimentelor și produselor, pe care se bazează economia demonetarizată a Coreei de Nord, a făcut ca regimul să piardă temporar un dintre cele mai importante pârghii de control asupra populației. Proliferarea „fenomenelor nesocialiste”, așa cum propaganda oficială numea specula, furtul de la locul de muncă, prostituția și contrabanda, a zdruncinat serios încrederea coreenilor în infailibilitatea regimului. Penuria generalizată, de care a suferit în principal populația civilă, a afectat chiar și armata, în pofida politicii Songun (Întâi Armata), adoptată de Kim Jong Il în 1995, tocmai pe fondul începutului crizei. Folosită în locul structurilor de partid pe post de forță de securitate internă, dar afectată și ea de foamete, Armata Revoluționară s-a transformat într-un soi de ocupant intern. Lipsiți de banalele rații zilnice, nu de puține ori, soldații nord-coreeni își îmbunătățeau singuri situația, jefuindu-i pe cei pe care trebuia să-i păzească și de puținele bunuri și alimente rămase. Decizia lui Kim Jong Il de a iniția un masiv program atomic și balistic, anunțat oficial lumii în 2005, mai mult ca sigur a avut la bază nu doar intenția de a proteja astfel regimul, dar și prioritatea de a schimba structura aparatului militar al țării, în sensul reducerii numărului de soldați.

Kim Ir Sen (stânga) – Kim Jong Il (dreapta)

Stabilirea unei legături directe între Kim Jong Eun și bunicul său este facilitată și de un alt factor, cu o puternică miză simbolică pentru nord-coreeni. Ca și „Soarele Națiunii” (Kim Ir Sen), care și-a clădit imaginea de tată al orfanilor din războiul cu japonezii și din cel cu americanii, Kim Jong Eun se confruntă și el cu un mare număr de orfani, ca urmare a foametei din timpul tatălui său.  Protecția orfanilor, readucerea „prosperității” în Coreea de Nord, implicarea directă în viața oamenilor, evident doar cu urmări benefice, toate sunt teme de forță al propagandei lui Kim Jong Eun. În acest proces laborios de construcție a unei noi legitimități, tânărul lider este „asistat” copios de imaginea lu Kim Ir Sen, pe care Kim Jong Eun îl copiază în toate manifestările sale exterioare. Evident, un asemenea comportament politic nu înseamnă că „moștenirea” lui Kim Jong Il este contestată sau ocultată. „Nu există Patrie fără Tine”, unul dintre hiturile muzicii Juche, asigură auditoriul că oamenii reînvață cu greu să trăiască, după moartea lui Kim Jong Il, iar „directivele” acestuia sunt numite „ordine de dincolo de moarte”.

Un alt pilon al noului regim îl constituie relația specială cu armata. Lăsând  neatinse, ba chiar consolidând fundamentele politicii Songun, încă din primele luni de domnie, Kim Jong Eun a căutat să fie extrem de activ în relația cu armata și generalii ei. De altfel, semnalul pentru adevăratul asalt pentru preluarea totală a puterii l-a constituit momentul din iulie 2012, când „Strălucitul Tovarăș” a primit gradul de mareșal al RPDK, cel mai înalt grad în armata nord-coreeană. Cel de „generalissim”, un grad special inventat pentru Stalin, era indisponibil, dat fiind faptul că fusese deja acordat lui Kim Ir Sen. Din acel moment, Kim Jong Eun a început să poarte titlul oficial de „Iubit Mareșal”, ceea ce reprezintă un real progres față de tatăl său, care dobândise „doar” gradul de general. Evenimentul nu a fost un simplu tablou propagandistic, el fiind urmat de o relansare în forță a programului nuclear nord-coreean, care a culminat cu un nou test, anunțat lumii în februarie 2013. Odată reafirmată în vorbă și faptă politica Songun, fapt care-l situează în perfectă continuare cu tatăl său, Kim Jong Eun a început procesul de epurare a nomenclaturii nord-coreene, proces care certifică, totuși, începutul unei noi ere.

Zorile „Epocii Iubitului Tovarăș, Kim Jong Eun”

Rapiditatea și duritatea cu care Kim Jong Eun  a preluat controlul total în statul nord-coreean arată că mecanismul de control și represiune pus în operă de Kim Ir Sen a rămas intact. „Cumplitul Martie”, așa cum numește propaganda oficială foametea, inspirându-se după numele unei perioade din timpul gherilei antijaponeze, deși a zdruncinat credința poporului în lider și regim, nu a schimbat esențialmente nimic în sistemul nord-coreean.

Totuși, dacă lui Kim Ir Sen i-au trebuit șase ani să devină stăpân absolut al țării, din 1953 până în 1959, Kim Jong Eun, în doar patru ani, a reușit să epureze mai mult de trei sferturi din nomenclatura de la Phenian. Un raport al guvernului de la Seul, „Schimbările la vârf din epoca Kim Jong Eun”, dat publicității la începutul anului 2016, arată că de la venirea sa la putere, noul lider i-a înlăturat pe 79 din cei 109 titulari ai posturilor de conducere strategică din stat, partid și armată.  „Regenerarea” elitei nord-coreene într-un procent de 72,5% a dus la scăderea vârstei medii a cadrelor superioare de conducere, de la 68,6 ani la 61,1. Înlăturarea printre primii a unchiului său prin alianță, Jang Sung-taek, șeful Sectorului de Organizare și de Conducere al PMC, executarea sa, urmată de înlăturarea mătușii sale, arătat că „Iubitul Mareșal” este pus pe fapte mari.

Stilul dinamic de comunicare al noului lider este și mai energic în acțiunea politică. Arestarea lui Jang Sung-taek în timpul ședinței Biroului Politic lărgit al CC al PMC, convocată cu scopul condamnării sale, a arătat că nimeni nu este ferit de „schimbări”. Coreea de Nord nu a dezvoltat gustul stalinist pentru procese politice publice, răfuielile având loc, de obicei, în spatele ușilor închise și cu relativ rare urmări letale. La aceasta contribuie și o altă specificitate a sistemului represiv nord-corean, în care crimele politice nu beneficiază de un proces, ele fiind „deja condamnate” prin legile satului.

Parlamentul Coreei de Nord, împrospătat şi el de epurările lui Kin Jong Eun

De cele mai multe ori, odată căzut în dizgrația liderului suprem, cel în cauză este înlăturat din funcții ca apoi să dispară, pentru diverse perioade de timp. După modelul maiorist, celor mai mulți le sunt „prescrise” diverse locuri și perioade de „reeducare”, menite să le împrospăteze temeinic pregătirea politică teoretică, în paralel cu acumularea de noi experiențe, în diverse locuri de muncă, în uzinele din provincie sau în exploatările agricole rurale. Nu puține au fost cazurile în care, cel puțin în timpul lui Kim Ir Sen, s-au înregistrat adevărate „reîntoarceri din neființă”. Notoriu este cazul fostului șef al Statului Major, Choi Gwang, care în 1969 a fost învinuit de „subminarea autorității partidului” și a dispărut în neant. A „înviat” după zece ani, mai întâi pentru a ocupa posturi minore de conducere și a revenit la șefia Statului Major în 1982. Kim Jong Eun continuă și el practica, din moment ce Choe Ryong Hae, fost secretar al CC al PCM, a dispărut subit la începutul anului 2015, pentru ca spre sfârșitul acestuia să reapară, la fel de inopinat, pentru a prelua îndatoriri legate de politica externă. Cele mai răspândite versiuni cu privire la motivele absenței sale susțin că acesta a fost trimis într-o mică pauză de „reeducare”, la o cooperativă agricolă, sau că a fost arestat la domiciliu.

Cazul lui Jang Sung-taek și al soției sale, Kim Kyong-hui, care la sfârșitul anului 2015 a dispărut din lista oficială a posturilor de conducere, a fost doar începutul. Ce-i drept, unul grandios –  cei doi nu-i erau doar rude apropiate, Kim Ir Sen trimițându-și și el un frate în exil, dar erau considerați unii dintre cei mai puternici susținători ai „liniei chinezești” din PMC. De altfel, contrar rolului esențial pe care îl are China în supraviețuirea regimului, Jang Sung-taek a fost învinuit și de tentativă de înstrăinare a resurselor naționale către o „țară străină”, a se citi China, singura țara cu care Phenianul are companii mixte de exploatare a resurselor naturale, în special cărbune. Contrar vârstei sale, Jang Sung-taek, responsabil nu doar cu organizarea, dar și cu o bună parte a afacerilor partidului, era perceput ca unul dintre partizanii reformelor limitate, prin preluarea unei părți a experienței chineze. Nu întâmplător, printre acuzațiile formulate la adresa sa, pe lângă „fracționism” și „degenerare”, trimitere evidentă la multiplele sale amante, Jang Sung-taek  a fost învinuit și de „corupție”.

Armata se „bucură”, în continuare, de „atenția” specială a lui Kim Jong Eun. Șeful Statului Major, Ri Jong-ho, a fost primul înlăturat dintre înalții oficiali militari , în vara anului 2012, cu câteva luni înainte de Jang Sung-taek. Circumstanțele cu privire la înlăturarea lui Ri Jong-ho sunt foarte tulburi.  O serie de relatări sud-coreene au lansat versiunea unei adevărate ciocniri armate între trupele de securitate trimise să-l aresteze și fidelii acestuia, în cursul căreia generalul ar fi fost omorât. Absența unei explicații oficiale și succesiunea evenimentelor ne fac să credem că înlăturarea  lui Jang Sung-taek a fost precedată de cea a fidelilor săi de la vârful armatei. Faptul că Jang Sung-taek era șeful „economiei Palatului”, așa cum sunt numite activitățile și afacerile aflate în directa competență a liderului, arată că „regentul” era omul cu cea mai mare putere informală din Coreea de Nord. Relația între senior și vasal în sistemul politico-militar nord-coreean, semn al persistenței mentalităților feudale asiatice, în mod oficial, este dublată de practica darurilor. Ca recompensă pentru loialitatea dovedită, seniorul, de obicei liderul, este obligat ca în anumite momente aniversare să facă vasalului o serie de cadouri, în concordanță cu rangul acestuia și serviciile prestate. Deși extinsă la nivelul întregii societăți, practica darurilor este strict adecvată cu importanța palierelor pe care se desfășoară. Dacă în cazul unui activist obișnuit, ofițer sau muncitor, cadoul poate fi un ceas, o armă de paradă sau un costum, în cazul membrilor nomenclaturii sau al generalilor, ea devine un adevărat trafic de prestigiu. Fidelilor le sunt oferite autoturisme, bijuterii, haine de firmă, blănuri sau alte bunuri inexistente pentru toți ceilalți. Într-o economie ineficientă și blocată de sancțiuni, importanța persoanei care conduce afacerile partidului, una dintre puținele surse de valută și bunuri în Coreea de Nord, este strategică. Ocupând această funcție încă de la începuturile perioadei Kim Jong Il,  mai mult ca sigur, Jang Sung-taek și-a construit o bază proprie de putere, în partid, guvern și armată, care i-a permis să se situeze în postura de „regent” la moartea cumnatului său. „Discreția” oficială cu privire la motivele înlăturării șefului Satului Major poate fi explicată prin dorința lui Kim Jong Eun de a nu amesteca public armata în combaterea „acțiunii fracționiste”, fapt care, odată petrecut, ar ridica o serie de semne de întrebare cu privire la loialitatea sa față de liderul suprem. Cert este că între 2012 și 2016, dintre cei 15 șefi ai armatei, 12 au fost schimbați. Spre exemplu, pe parcursul celor patru ani, Coreea de Nord a schimbat șase comandanți ai Armatei RPDC, post care îndeplinește rolul miniștrilor apărării în alte state. Intervalul mediu în care s-a aflat la post un comandant al Armatei RPDC a fost de 8 luni, ceea ce demonstrează că „Iubitul Mareșal”, deși desfășoară ample „jocuri de război”, se află încă în faza de căutare unei soluții stabile la șefia Armatei Revoluționare. Ultimul dintre comandanți, Hyon Yong-Chol, înlăturat în mai 2015, se pare că fost executat brutal, în urma unor acuzații de nesubordonare. Dilema pare că privește doar structura operațională a armatei, căci șeful Direcției Politice a Armatei, Huang Ben So, pare să fi devenit un fel de „Numărul 2” în ierarhia Coreei de Nord. Pe fondul instabilității liniei de comandă, el fost numit membru plin al Biroului Politic al CC al PMC, vice-președinte al Comisiei Militare Centrale a CC al PMC și vice-președinte al Consiliului Apărării al RPDC. Judecând după frecvența cu care un personaj sau altul îl însoțește pe liderul suprem în vizitele de „conducere la fața locului”, așa cum se numesc în jargonul coreean, binecunoscutele pentru noi „vizite de lucru”, în acest moment, cel mai apropiat de Kim Jong Eun este Huang Ben So, care în 2015 l-a însoțit de 75 de ori pe „Iubitul Mareșal”. Locul al doilea era ocupat de Jo Yong Won, secretarul-adjunct al Sectorului de Organizare și Conducere (39 apariții), iar Kim Yang Gon, secretarul CC al PMC pentru problemele reunificării Coreei și sfetnic de încredere al lui Kim Jong Eun, îl ocupa pe al treilea (30 apariții). Relativa armonie din Olimpul nord-coreean a fost din nou zdruncinată în decembrie 2015, când un comunicat laconic anunța că Kim Yang Gon, „cel mai apropiat prieten al Iubitului Tovarăș, Kim Jong Eun”, a murit într-un accident de mașină, „petrecut la ora 06.15, în data de 29 decembrie 2015”. Știute fiind adevăratele declarații de dragoste, făcute de Stalin la catafalcul lui Frunze, Kirov sau Ordjonikidze, de a căror moarte nu era străin, un asemenea comunicat, lipsit de orice alte amănunte, a pus foarte multă lume pe gânduri.

Rapiditatea și maniera violentă în care Kim Jon Eun a preluat adevărata putere în Coreea de Nord nu arată doar că acesta este stăpânit de mania controlului că este sau nesigur pe puterea sa. Educat și inteligent, „Iubitul Mareșal” știe că nu are foarte mult timp la dispoziție pentru a salva moștenirea bunicului său. Transformarea țării în putere nucleară a dus la schimbarea atitudinii SUA și a Chinei față de regimul de la Phenian. Prioritatea asumată de Washington, în consens tacit cu Beijingul, nu este atât aceea de a înăspri regimul sancțiunilor, care îi afectează oricum doar pe coreeni. Importantă este anihilarea surselor de finanțare a „economiei Palatului”, fapt care explică loviturile primite de companiile nord-coreene care acționează în Regiunea Administrativă Specială Macao, veritabilul centru al operațiunilor comerciale internaționale ale Phenianului. Kim Jong Eun știe că timpul și resursele pe care le are la dispoziție pentru a consolida supertotalitarismul dinastic sunt limitate. Adevărata încercare prin care îi este dat să treacă este păstrarea  intactă a sistemului, în paralel cu revitalizarea economiei și aducerea standardelor de viață la un nivel suportabil. Altfel, chiar și în absența unor revolte, Coreea de Nord tinde să se dizolve în acidul propriului absurd. Un prim pas a fost făcut. Aparatul de represiune a fost întărit, iar plutoanele de execuție și-au reluat activitatea, atât în rândul elitei, dar mai ales al supușilor de rând. În dosul reflectoarelor, în Coreea de Nord se petrec evenimente importante, ale căror efecte sunt încă greu de evaluat. Pentru a vedea care sunt șansele veritabilului salt în necunoscut al lui Kim Jong Eun, o incursiune în straturile inferioare ale sistemului nord-coreean este indispensabilă. Coridoarele puterii de la Phenian ne oferă poate una dintre cele mai inteligibile imagini ale „țării dimineților proaspete”, însă de abia dacă ne avertizează cu privire la realitatea de dincolo de ceea ce regimul dorește să arate lumii.