Ce se întâmplă cu un emigrant aflat la mii de kilometri depărtare de casă? Cât de acută este teama de eșec sau insucces? Ce te poate determina să pleci dacă nu avantajul material? Aceste întrebări încearcă să le abordeze cel de-al patrulea lungmetraj din cariera de regizor a cineastului Tudor Giurgiu pe care întâlnirea cu romanul Apropierea l-a făcut să înțeleagă mai bine nevoile, apăsările și gândurile poetului Marin Mălaicu Hondrari și ale personajelor sale și să-și dorească, astfel, să le transpună pe ecran. La rândul său, poetul și prozatorul Marin Mălaicu-Hondrari a acceptat și i-a respectat regizorului Tudor Giurgiu viziunea asupra romanului Apropierea, chiar dacă „produsul” rezultat este altceva decât cartea. De când a apărut cartea nu s-a gândit să rescrie destinele personajelor pentru că Apropierea a murit demult pentru el. „Este greu să pătrunzi în mintea lui Marin. Sper ca spectatorii să nu vadă în personajul principal un tip coerent care vrea să schimbe lumea, ci să descopere un martor impasibil la lucrurile care i se întâmplă”, a precizat Tudor Giurgiu în interviul pentru Sinteza, cu referire la Parking, filmul care anul acesta deschide cea de-a 18-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca (31 mai-9 iunie).

După Legături bolnăvicioase în 2006, al cărui scenariu se bazează pe romanul omonim scris de Cecilia Ștefănescu, Despre oameni și melci (2013) și De ce eu? (2015), Tudor Giurgiu propune de data aceasta un film intimist și un discurs diferit față de textul romanului care îl are ca autor pe Marin Mălaicu-Hondrari.

Parking îl are în prim-plan pe Adrian, un poet din Sângeorz-Băi care emigrează ilegal în Spania anului 2002. Ajuns în Córdoba, se angajează paznic de noapte într-un parc auto iar existența lui pendulează între imposibila poveste de dragoste cu o cântăreață spaniolă și dorul de casă, de familie. Călătoria lui în căutarea marii iubiri se va transforma într-o poveste surprinzătoare, sensibilă și plină de provocări. La baza scenariului semnat de Tudor Giurgiu și Marin Mălaicu-Hondrari stă cartea „Apropierea”, publicată în 2010 la editura Cartea Românească,  tradusă în Spania în 2015, cu titlul Cercanías (Ediciones Traspies), dar și precedentele cărți ale autorului, „Cartea tuturor intențiilor” (2008) și „Zborul femeii pe deasupra bărbatului” (2004).

Din distribuție fac parte actori spanioli de talie internațională precum Belén Cuesta, Ariadna Gil, Luis Bermejo, dar și actori români: Carmen Florescu, Valentin Popescu, Emilian Oprea, Fülöp Erzsébet, Paul Cimpoieru. În rolul principal a fost distribuit actorul de teatru și film Mihai Smarandache, care s-a remarcat, printre altele, în lungmetrajul De ce eu? (2015) și în serialul Hacker (2003).

Tudor Giurgiu | Credit foto: Dan Bodea

Sinteza: Când a devenit, în sfârșit, o prioritate pentru tine adaptarea pe marele ecran a cărții Apropierea? Ai intrat în contact cu romanul la puțin timp de la publicare, iar filmul s-a concretizat abia în 2019.

Tudor Giurgiu: Cred că după ce am terminat turneul cu filmul „De ce eu?” am avut o perioadă de decompensare. Eram încărcat social și politic, aflasem tot felul de amănunte din sistemul judiciar și a fost foarte greu să translez pe un subiect foarte diferit, cu o atmosferă atât de intimistă. Ce m-a ajutat mult a fost faptul că am plecat în Spania de mai multe ori în prospecție și am făcut asta chiar cu Marin trecând prin locurile unde s-a întâmplat povestea lui, respectiv în Córdoba și într-un orășel de pescari din nordul Spaniei unde a trăit, de asemenea, întâmplări care l-au marcat. A fost interesant să îi răscolesc toate amintirile, parte existente în carte, parte lucruri nescrise și nespuse. Și ușor am început să mă apropii mai mult de subiect.

Am citit o recenzie despre cartea lui Marin, „Apropirea”, în Observatorul Cultural și mi s-a părut că e un alt tip de scriitură. Am fost foarte curios să citesc romanul și după ce l-am citit intrasem într-o anume atmosferă, mi se treziseră niște senzații. Asta poate și pentru că petrecusem în urmă cu ceva timp o vacanță în sudul Spaniei și am rămas cumva legat de imaginea unor spații și locuri din Sevilla, Córdoba, Granada. Acesta a fost motivul principal pentru care am ajuns să îi dau telefon lui Marin. Mi se părea fascinant să adaptez un astfel de roman, ofertant vizual, dar cu un fir epic destul de dezlânat și partajat de mai mulți naratori. Așa s-a generat provocarea principală și chinul meu și al lui de a încerca să ajungem la o poveste pentru marile ecrane. Aici vor apărea și dezamăgirile celor care au citit cartea și vor vedea filmul, cum se întâmplă de obicei. Primele variante de scenariu, de exemplu, păstrau inclusiv personajul Myriam în jurul căruia am încercat să construiesc un întreg alt plan, inclusiv cu povești care se întâmplau în Buenos Aires, dar care ar fi devenit prea complicat și greu de gestionat. Atunci am hotărât să fim radicali și să tăiem mai mult decât ne-am fi dorit.

 Ce fel de scenariu a rezultat?

Simțind că suntem pe aceeași lungime de undă, scriam cu Marin pe bucăți și pe timpi diferiți, scria el, scriam și eu, ne corectam. Cu Marin a fost foarte ușor de discutat. El este un om incredibil de politicos și nu cred că și-a manifestat vreodată nemulțumirea despre ideile mele cu privire la scenariu. Cel mai amuzant era când eu veneam cu tot felul de idei și el mi le lăuda. Asta m-a surprins în lucrul cu el. Propunerile care vin din partea regizorului de multe ori completează într-un fel neașteptat lucrurile pe care scriitorul le include în poveste. Eu l-am zgândărit pe Marin cu tot felul de „de ce-uri”. Am intrat adânc în biografia lui și filmul, cum arată el acum, este foarte mult inspirat nu doar din Apropierea, ci chiar din viața lui Marin Mălaicu-Hondrari. Util pentru mine a fost să îl văd pe el și pe adevăratul Rafael din carte, fost proprietar al unui parc auto, total diferit de Marin, cu un simț al vieții extraordinar. Cum ar spune spaniolii un „hombre de tierra”. În contrast cu Marin care nu este deloc așa. El trăiește pe o pernă de aer cumva. Tot contrastul a fost foarte interesant între ei.

Rafael Ayuso Escobar, Marin Mălaicu-Hondrari și Tudor Giurgiu

Cum s-au desfășurat filmările în Spania?Ai avut toate condițiile, s-au aliniat toate astrele pentru desfășurarea filmărilor?

Când am ajuns în parcul auto din Córdoba, unde a trebuit să recreăm toată povestea, mi s-a părut că e perfect. De obicei, atunci când filmez într-un loc, îmi place să păstrez toate elementele găsite acolo. Ca într-un film documentar. Deși le-am spus oamenilor care se ocupau de realizarea decorului să lase lucrurile așa cum sunt, ei au vrut să își lase propria amprentă și în acest caz amprenta lor a fost să curețe tot spațiul și să îl pregătească pentru filmări. Țin minte că momentul cel mai cumplit a fost teama că toată poezia acelui loc s-a evaporat. Aveam impresia că filmul este pierdut, dar până la urmă lucrurile s-au rearanjat și, cu ajutorul fotografiilor lui Marin, cumva am recreat acel spațiu.

Colaborarea cu partea spaniolă cum s-a întâmplat?

A intervenit când ne-am dat seama că avem nevoie de un partener acolo. Și trebuia să găsim un partener din sud. Spaniolii sunt foarte regionalizați. Sigur că industria mare e în Madrid și Barcelona, dar au centre puternice și în sud, în Andaluzia. La Berlin, la Festivalul de film, am căutat parteneri producători și am ajuns să îl cunoaștem pe co-producătorul nostru, Olmo Figueredo González-Quevedo, care are o companie puternică în Spania. Spania este o țară cu resurse în producția de film și de obicei își finanțează filmele în interior. Ca urmare, orice propunere de a lucra cu parteneri din afara țării li se pare interesantă. El a aplicat cu proiectul filmului la o finanțare regională din Sevilla și am primit de acolo în jur de 80.000 de euro cu obligația de a forma o echipă cu cât mai mulți actori și tehnicieni din zona Sevilla sau Córdoba. A rezultat o echipă în proporție de 85% spaniolă, foarte profesionistă. Tot atunci mi-am dat seama că meseria noastră este atât de specifică încât ajungi foarte ușor să colaborezi. Stând 30 de zile împreună, ambele părți am ajuns să ne înțelegem admirabil. Din România a venit doar actorul Mihai Smarandache, operatorul Marius Panduru, producătorul Bogdan Crăciun și încă un om sau doi. A fost greu pentru mine să mă înțeleg cu actorii care nu știau engleza și la fel de dificil a fost să mă exprim în spaniolă deși înțelegeam bine limba.

Actorii Belén Cuesta și Mihai Smarandache

Cum ați ales actorii spanioli și români din distribuție? Ați avut cerințe specifice pentru anumite personaje, ați știut de la început că Mihai Smarandache, de exemplu, va fi alegerea cea mai bună pentru rolul Adrian?

La casting nu mă așteptam să vină așa actori mari. În privința actorilor spanioli eu nu puteam să am cerințe și m-am lăsat total pe mâna echipei spaniole. Bugetul nu era mare, în jur de un milion și ceva de euro și chiar nu știam cine va veni la castingul din Madrid. Surpriza a fost să vină inclusiv Emma Suárez care jucase Julieta în filmul lui Pedro Almodóvar. Ne-am cunoscut, am vorbit. De asemenea, am întâlnit o altă actriță din filmele lui Almodóvar, Leonor Watling și cumva eram mirat de disponibilitatea lor. Din aceste întâlniri a reieșit și distribuția. A fost o chimie foarte bună între Mihai Smarandache și Belén Cuesta, o actriță extraordinară pe care am văzut-o mai puțin în roluri dramatice. De asemenea, Ariadna Gil mai face astăzi filme doar dacă își dorește cu adevărat și se pare că și-a dorit să facă parte din echipa acestui film. Cu vreo două săptămâni înainte să începem filmările am făcut nișe repetiții și ne-am dus într-un hotel, fostă mănăstire, într-un sat de lângă Córdoba și acolo am povestit și am citit scenariul și cumva s-au cunoscut și actorii între ei.

În cazul lui Mihai, interpretul personajului Adrian, cooptarea lui a fost un roller coaster emoțional. Aveam alt actor în minte și cu el am și repetat un an de zile, dar la un moment dat lucrurile au luat o altă întorsătură. Cu două luni înainte de începerea filmărilor l-am chemat în distribuție pe Mihai, cunoscându-l deja din „De ce eu?” și din spectacolele de teatru pe care le făcuse cu Geanina Cărbunariu. Observasem că are un talent fantastic pentru limbile străine. S-a cunoscut și cu Marin și cu Rafael și era important să se simtă bine în pielea personajului pe care îl avea de interpretat. Deși, la propriu, este un om mare, în interior este un tip sensibil și fragil. A fost o experiență specială să îl am alături, noi doi români într-o lume străină.

A rămas destulă poezie și destulă iubire în film?

Publicul trebuie să răspundă la întrebarea asta. Se întâmplă atât de multe lucruri la televizor și pe social media și, de fapt, experiența noastră de privitori este rezumată la a judeca, la a da verdicte, dar facem asta din postura celui care stă pe scaun. Cumva, cred că provocarea în film este de a te lăsa dus și de a intra în mintea acestui român, la fel cum se întâmpla în filmul Being John Malkovich, un român care pleacă aparent fără motiv de acasă, din Sângeorz, în căutarea identității. Nu este un film despre un emigrant care a plecat din țară să muncească la căpșuni sau la măsline, pentru bani. Nu avantajul material l-a determinat să plece. Provocarea este să înțelegi că este vorba de un poet. Un poet are alte nevoi, alte apăsări și gânduri. Este greu să pătrunzi în mintea lui. Sper ca spectatorii să nu vadă în Adrian un personaj coerent care vrea să schimbe lumea, ci să descopere un martor impasibil la lucrurile care i se întâmplă.

Ce au presupus filmările în România pentru acest film?

Am avut câteva zile de filmări la București și la Sângeorz-Băi pentru că mi se părea important pentru background-ul personajului. M-am reîntors și eu în Sângeorz și a fost cumva foarte trist să văd cum locul acela care odată era viu, acum stă suspendat parcă în timp. Am recreat acolo mici momente din viața și copilăria lui Marin și implicit a personajului principal din carte.

S-a ajuns greu la titlul filmului? De ce crezi că ar citi cineva o carte cu titlul „Apropierea”, dar nu ar merge la un film cu același titlu, în schimb ar merge la „Parking”?

Întotdeauna am dileme la titluri și recunosc că cel mai bun doctor de titluri este Mihai Chirilov. Cu el am ales și titlul de la De ce eu?, dintr-o discuție, și în acest caz vorbind cu el am văzut că de fapt locul unde se întâmplă acțiunea e un fel de limbo existențial unde personajele filmului își parchează viețile și destinele în spațiul încercuit de garduri de sârmă. Și mi s-a părut un titlu bun pentru conținutul filmului. Aveam un titlu intermediar care venea inițial de la cartea lui Marin, Zborul femeii pe deasupra bărbatului, dar mi s-a spus că este prea poetic.

Cât de greu a fost să gestionezi personajele feminine din carte?

A fost extrem de greu, pentru că atât de puternic a fost în carte personajul Maria, încât a preluat aproape total controlul. Țineam mult la duo-ul Myriam-Vanessa, dar nu am putut să găsesc o soluție pentru ele cum aș fi vrut. A rămas Maria cu exuberanța și misterul ei și mă bucur că Belén a făcut un rol foarte puternic. Sunt scene în film care nu apar în carte dar unde personajul e autentic și foarte aproape, cred, de felul în care a descris-o Marin pe Maria. Am adăugat un personaj despre care se face puțină referire în carte, soția personajului principal, pentru că mi s-a părut important pentru una din temele filmului, respectiv despărțirea de familie. În anii 2000, rana că ești departe de familie, de părinți, rămânea deschisă într-un fel mult mai adânc decât rămâne astăzi. Sunt câteva referiri la anii 2000, prin felul în care arată spațiile, mașinile, personajele, dar oamenii tind să privească și să judece filmul în funcție de realitatea pe care o trăim noi. La vremea aceea erai destul de rupt de țara ta, nu erau telefoane mobile și viața era cu totul alta. Erai mult mai singur într-o țară străină decât ești astăzi.

Prin ce a fost diferit acest lungmetraj față de proiectele tale anterioare? Într-un interviu anterior declarai că doar ego-ul tău te face să continui să regizezi.

Parking este un film foarte intimist. Nu este spumos ca Despre oameni și melci, nu are încărcătura socială și impactul din De ce eu?. Dar întotdeauna am rămas consecvent ideii de a nu mă repeta în ce fac. Nu mă refer la modul cum te exprimi vizual ca regizor, ci la tipul de experiență pe care o ai cu actorii și cu ideea de conținut a unui film. Simțeam nevoia ca după De ce eu? să intru într-un context mult mai senin, deși a fost neașteptat de tensionat și acesta. Dar probabil filmul următor va fi altceva. Pentru mine, cel puțin, dacă nu ar exista tipul acesta de provocări, nu aș putea continua. Nu zic că nu m-aș angaja într-o altă adaptare a unei cărți. Discutam, la un moment dat, cu regizorul Radu Jude că amândoi avem o carte preferată, romanul Matei Iliescu al lui Radu Petrescu, un scriitor fabulos prea puțin cunoscut și un roman atât de greu de ecranizat, cu un fir epic foarte firav și ar fi într-adevăr o provocare pentru mine să transpun cartea pe ecrane. Nu știu care dintre noi o va face primul.

Regizorul Tudor Giurgiu | Foto credit: Dan Bodea

Ce numești tu o adaptare reușită a unei cărți?

Cred că o adaptare reușită trebuie să aibă un unghi personal și marii maeștri ai cinematografiei au reușit asta. Mă gândesc la Portocala Mecanică al lui Stanley Kubrick, mă refer la Fahrenheit 451 al lui François Truffaut, care respectă povestea din cartea lui Bradbury dar își aduce vizibil și contribuția personală. Riscul unei dezamăgiri când vine vorba de o adaptare cinematografică este mare. Dar e foarte relativ. Mircea Cărtărescu spunea la un moment dat că el este convins că va fi imposibil ca cineva să îi ecranizeze cărțile. În urmă cu câțiva ani știu că am încercat cu mai mulți regizori să facem o adaptare după „De ce iubim femeile” însă a fost „trântită” la concursul CNC (Centrul Național al Cinematografiei) și Mircea e convins de atunci că nu va funcționa. Să adaptezi o carte e ca și cum ai merge pe nisipuri mișcătoare și cred că autorul și regizorul trebuie să pactizeze în așa fel încât să realizeze că scenariul cinematografic nu poate să respecte unu la unu opera. Ca autor, trebuie să îi lași o libertate regizorului în a veni cu propria lui interpretare pentru ca la rândul lui să se găsească pe el în text. Trebuie să îi dai spațiul să se desfășoare și, în acest sens, Marin mi-a dat o întreagă autostradă. A fost mult prea generos.

Ce planuri aveți cu acest film după lansarea de la TIFF?

După TIFF vrem să lansăm filmul, în 14 iunie, în toată țara și pe urmă în străinătate. Nu este neapărat un film „de festival”, dar sunt sigur că va avea drumul lui. În zona hispanică sper să călătorească mult și poate să ajungă chiar pe Netflix la un moment dat.