Răzvan Theodorescu (n. 22 mai 1939, Bucureşti) este un istoric de artă şi vicepreşedinte al Academiei Române. A fost ministru al culturii, senator al PSD şi preşedinte al Radioteleviziunii Române. De asemenea, este membru al Academiei albaneze şi al Academiei macedonene. În 1993, el a fost laureat al Premiului Herder şi a fost distins cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de comandor.
Printre altele, a publicat peste 15 lucrări de istorie, artă românească şi europeană şi circa 600 de articole în reviste din ţară şi străinătate.România la 100 de ani de la Marea Unire, văzută de un istoric de artă, academicianul Răzvan Theodorescu, care vorbeşte în termeni elogioşi despre bărbaţii de stat de odinioară şi în termeni mai greu digerabili despre cei care conduc ţara în prezent. Un punct de vedere pesimist pentru momentul de faţă, dar un pic mai optimist pentru elitele care ar urma să apară şi în România în cinci – şase ani.
SINTEZA: Domnule academician, v-aş ruga să puneţi un diagnostic României de zi, la 100 de ani de la Marea Unire din 1918.
Răzvan Theodorescu: Voi porni de la realitatea existenţei, în toată istoria noastră modernă, a trei proiecte de ţară: proiectul 1859, proiectul 1877 şi proiectul 1918. Au fost realizate toate trei de două generaţii de oameni de stat. Când spun oameni de stat, mă gândesc la cei care se gândesc, la rândul lor, la generaţiile viitoare. Spre deosebire de oamenii politici, care sunt cei care se gândesc la alegerile viitoare. Avem două generaţii: a fost generaţia lui Bălcescu, Cuza, Kogălniceanu, Ghika, Ion Brătianu cel bătrân şi, a doua generaţie, a lui Iorga, a lui Maniu, Goldiş, Inculeţ şi a celui mai mare om de stat pe care l-a avut România vreodată, care pentru mine este Ion I.C. Brătianu, Ionel Brătianu. Ei au reprezentat elitele. Elitele au făcut toate aceste proiecte de ţară.
În paranteză voi spune doar că nici aderarea la NATO, nici integrarea europeană nu sunt proiecte de ţară, sunt proiecte internaţionale la care noi am aderat şi este bine că am aderat.
Odată cu moartea tragică a lui Iorga, în 1940, şi cu moartea tragică a lui Maniu, la Sighet, s-a încheiat şirul oamenilor de stat ai României. Noi suntem în situaţia în care, din 53, de când a murit Maniu, şi până astăzi, n-am avut un singur om de stat, ceea ce nu este extrem de comod şi e puţin neobişnuit pentru o istorie mare, pentru o istorie modernă.
Diagnosticul nostru acum, fără a fi catastrofici, este acela că România se află într-un impas de personalităţi cum nu a fost niciodată. Aş spune că nici în epoca comunistă; au existat şi atunci câţiva lideri politici, un Pătrăşcanu, un Petru Groza, poate şi alţii. Ceea ce se întâmplă acum…
În întreaga perioadă postdecembristă au existat trei lideri politici cel puţin, Ion Iliescu, Traian Băsescu şi Adrian Năstase. În momentul de faţă, nu numai că nu avem vreun om de stat, dar nu avem nici lideri politici. Evident că şefii de partide, partiduleţe etc, care se vânzolesc la televizor, nu sunt lideri politici. De aceea, la Centenarul acesta este o teribilă secetă. Urmăriţi alte ţări care au şi ele centenarul războiului prim mondial, dar care au oameni politici. Vedeţi ce a fost la Paris. Nu mi-e deloc simpatic Viktor Orban, dar este incontestabil un om politic, care vrea ceva, care are şi el planul lui pentru maghiarime. N-am să duc mai departe exemplele la marile puteri. România este într-o situaţie catastrofală. Acesta este răspunsul meu la întrebarea dumneavoastră la acest bilanţ de Centenar. Dar sunt optimist, aştept, nu acum, nu în 2019, care este ratat, nu mai poate să apară nicio figură; aştept însă cu interes anii 2024, 2025 – eu, probabil, la vârsta mea, n-am să-i mai apuc –, şi, cunoscând tineretul, fiindcă sunt în continuare profesorul unor studenţi, unii remarcabili, mă gândesc că implicarea lor politică va fi de altă natură decât cea a tineretului în care am crezut foarte mult după 2000 mai ales, am crezut mult în lupii tineri, care s-au dovedit nişte hiene la început şi nişte şacali nefericiţi la sfârşit.
– Spuneaţi că sunteţi optimist, dar, din ce mi-aţi spus până acum, răzbate un oarecare pesimism. E un Centenar trist pentru români?
– Pentru momentul actual, incontestabil. Dar am spus că am unele speranţe pentru următoarea jumătate de deceniu, pentru că va veni o generaţie… Nu se poate să existe vidul prezent. Nu se poate! E nevoie de partide şi de democraţie. Bun, e drept, adaug: eu, ca istoric, consider că românii nu iubesc multe partide, n-au nevoie de multe partide; românii au o dragoste specială pentru un partid, de obicei, ăla care reuşeşte să-i capteze, şi poate pentru încă un partid, care se adaugă. Vedeţi, românii nu iubesc democraţia! Asta e convingerea mea ca istoric, românii sunt nişte admirabili negociatori. Teza mea este că românii sunt nişte superbi oportunişti politici, şi-au păstrat statalitatea – acesta este marea lor calitate –, alături de latinitatea lor. Latinitatea şi statalitatea sunt marile noastre bogăţii trecute. Şi cred că, în acest oportunism al lor, vor reuşi, la un moment dat, să îşi dea seama că ţara aceasta bogată, totuşi, poate să aibă şi alt viitor decât să stea la coada Europei.
– Ce ştiţi, dacă ştiţi, sau ce credeţi că au gândit un Iuliu Maniu, un Ionel Brătianu atunci când au înfăptuit politic Marea Unire, cum au proiectat viitorul României? Ce proiect de ţară aveau?
– Aţi dat două exemple, un ardelean şi un regăţean. Eu fac această deosebire. Ardelenii –nu numai Maniu, el e în fruntea lor, mai e Vaida Voevod, de pildă – ştiau că există deosebire între ei, între educaţia lor, între viziunea lor şi educaţia celor de dincolo de munţi şi viziunea lor. Dar nu într-un sens superior şi peiorativ! Nu! Erau mentalităţi diferite cea regăţeană şi cea chezaro-crăiască. Marea realizare a acestor oameni este că au reuşit – şi Maniu în mod special – să încerce, el cu partidul lui de greco-catolici şi de ardeleni, cu partidul lui Mihalache, de învăţători şi preoţi valahi, au reuşit să facă o unificare, cât de cât, a României. Asta, până la 1940. Dacă Brătianu nu murea în 1927, sunt convins că lucrurile ar fi fost şi mai limpezi. Oamenii aceştia, dar şi basarabenii, şi Inculeţ, şi Halipa, dar şi Flondor sau Hurmuzacheştii în Bucovina au încercat să facă, tocmai pentru că erau elite, tocmai pentru că erau cultivaţi, o unificare instituţională, mentală a României. Asta au visat ei şi unii dintre ei au şi reuşit să o facă. Nu uitaţi, domnul meu, că toţi cei pe care i-am enumerat, aproape toţi, au fost membri ai Academiei Române. Aproape toţi, dacă nu toţi, erau universitari. Toţi au trecut prin mari universităţi şi s-au întors la Cernăuţi sau la Chişinău sau la Cluj sau unde s-au întors.
În ceea ce priveşte situaţia de astăzi: 1. cuvântul elită nu poate fi folosit, nu există niciun element de elită în clasa noastră politică. Imediat după 90 au existat, până şi parlamentul acela mult hulit avea totuşi profesori universitari, academicieni. Sunt subiectiv acum şi vorbesc cu o revistă condusă de colegul meu Dâncu – guvernul în care şi eu şi Dâncu am fost, era, totuşi, un guvern de intelectuali. Decăderea după 2005 a fost atât de puternică şi lucrurile se văd cu ochiul liber. Dacă există nişte elite, poate le ştiţi dumneavoastră, eu nu.
– Insist un pic pe întrebare: Maniu, Ionel Brătianu aveau o proiecţie legată de România, ce credeţi că gândeau ei despre România la 100 de ani de la Marea Unire?
– Voiau să facă o Românie europeană.
– Ce credeţi că ar crede ei acum despre România actuală?
– Domnul meu, aproape că nu vă pot răspunde. N-ar crede că suntem în ţara în care au trăit ei.
– Dacă aţi pus la început un diagnostic României, v-aş ruga să faceţi şi o proiecţie pentru viitorul ei. Aţi amintit deja că aveţi speranţa în tineri pentru 2025…
– Am speranţa în perioada aceea, am speranţa în nişte politicieni care vor face şi o politică externă, ceea ce România nu are de 30 de ani. Până şi comuniştii au avut politica lor externă, uneori interesantă. Noi suntem nuli din acest punct de vedere şi suntem nuli tocmai pentru că nu avem elite, pentru că nu avem cultură. Lipsa de cultură duce la acest lucru, lipsa de cultură ne-a făcut să credem că suntem în Europa Centrală, lipsa de cultură geopolitică ne-a făcut să credem că putem să intrăm în Grupul de la Visegrad, până am fost trataţi cu – pardon – sictirul de rigoare. Am uitat că noi avem vocaţia sud-est europeană, a unui leadership sud-est european, am uitat de momentul Titulescu, de momentul Micii înţelegeri al alianţei balcanice, dar am uitat până şi de momentul mai apropiat, comunist, în care, totuşi, Ceauşescu, primitivul Ceauşescu, aşa cum era el, şi Tito aveau, totuşi, ceva de spus împreună în această zonă. Astăzi, nu văd decât o inexistenţă totală, lipsă de mesaj, zâmbete stupide şi convingerea unora care se plimbă prin străinătate că eventual îi bagă în seamă cineva ca lideri regionali.
– Dar viitorul nostru ca ţară depinde aşa de tare de aceste vârfuri politice actuale, nu ţine şi de noi ca popor, de masa populaţiei, de foruri importante, cum ar fi Academia, universităţile?
– Academia şi universităţile nu sunt consultate în niciun fel în momentul de faţă. Au fost consultate pe vremuri. Erau universitari, şi bucureşteni, şi clujeni, şi ieşeni care intrau în guverne. Azi e un singur universitar în guvern, rectorul de la Iaşi, un eminent jurist, şi-şi permite un profesoraş de fizică sau nişte ziarişti de doi bani să-l judece. Sau preşedintele PSD, care e departe de a avea cultura necesară ca să-l judece pe propriul său ministru.
– Insist iarăşi un pic: viitorul ţării ţine doar de aceste vârfuri politice actuale sau ţine şi de noi toţi, ca popor? În fond, aceste vârfuri politice actuale nu s-au pus singure acolo, ci i-am pus noi, sunt emanaţia noastră.
– Sigur că da. Seamănă cu faza în care se află poporul român. Nu uitaţi că poporul român, în aceşti 30 de ani, cu mici excepţii – şi aici îi includ şi pe cei din diaspora – a devenit din popor populaţie. Adică, involuţia este clară, sociologic vorbind suntem în faţa unei populaţii. Nu uitaţi, domnul meu – aici suntem pe domeniul psihologiei istorice – că noi avem o specificitate, suntem singurii latini ai Orientului. Latinitatea ne aduce individualismul, uneori exacerbat, iar Orientul ne aduce starea gregară, ca să fiu politicos, starea de turmă. Suntem o turmă care se manifestă ca turmă uneori şi cu individualităţi care nu sunt creatoare, sunt individualităţi rapace, care caută îmbogăţirea şi aşa mai departe. Faza actuală a poporului român este, în cel mai bun caz, o fază de mahalagizare. Liderii, dacă lideri sunt, sunt, poate cu o singură excepţie, nişte mahalagii, gândesc ca nişte – nu spun mitocani, că mitocanii lui Caragiale erau simpatici – mahalagii. Mahalagiii sunt cei care domină parlamentul, guvernul şi alte locuri importante din România.
