Papa şi Patriarhul deplâng în termeni asemănători disoluţia familiei. Homosexualii militează pentru familie. Angajatorii îi privilegiază pe familişti. În filme, singuraticii sfârşesc happy găsindu-şi jumătatea. Vârstnicii pun presiune pe tineri: lăsaţi copilăriile şi întemeiaţi o familie. Statul ocroteşte familia într-atât încât îi dedică un minister.
În faţa unei asemenea unanimităţi de mai blândă sau violentă coerciţie, care este reacţia unui spirit liber? Fuge, desigur, şi de la Revoluţia Franceză încoace instituţia familiei dă înapoi sub presiunea exercitată de eliberarea pasiunilor şi a ideilor ajungând, spun vocile catastrofice, până în pragul exctincţiei, la fel ca odinioară dinozaurii.
Se apropie aşadar momentul de final al familiei aşa-numite nucleare, un mod de organizare socială care pare că există încă din perioada de vânător-culegător a omului preistoric? Aceasta este una din preocupările secolului, ca să cităm formularea, dramatică desigur, a Papei Francisc, pe care SINTEZA o interoghează în acest număr.
O primă şi poate incompletă observaţie. Asemănător modului cum statutul de ţară de frontieră a Occidentului cu Orientul ne-a păzit de exodul răsăritean spre Vest, inconsecventa noastră modernizare funcţionează ca o barieră de anticorpi în faţa bolii actuale a familiei. Statisticile dezvăluie în România una dintre cele mai mici rate ale divorţurilor comparativ cu celelalte ţări europene. De asemenea, după cum veţi constata din răspunsurile consemnate de operatorii Institutului Român de Evaluare şi Strategie, un număr copleşitor de români valorizează familia, cifră care nu exprimă desigur realitatea comportamentului de tip familial, dar vorbeşte concludent despre mentalităţi.
Destui sunt cei care pun declinul familiei pe seama modernităţii, învinuită pentru descătuşarea moravurilor. Dar, în fapt, familia ca nucleu de organizare socială şi-a schimbat mereu conţinutul în pas cu vremurile, supusă epocilor şi modelându-le la rându-i. Andrew Marr, în „Istoria lumii” ilustrează convingător prefacerea profundă a organizării familiei la trecerea de la civilizaţia vânătorii la cea agricolă. Vânătorii-culegători întreţineau îndeobşte o singură femeie şi puţini copii, pentru că erau mereu în mişcare în căutarea hranei. Trecerea la stilul de viaţă agrar a modificat totul. Un bărbat putea de acum să hrănească o familie mai numeroasă, realitate care a condus la familia poligamă şi a produs înmulţirea rapidă a populaţiei, chiar dacă, spune acelaşi autor, speranţa de viaţă a scăzut în primă fază cu zece ani consecinţă a vieţii chinuitoare de agricultor.
Familia, ca nucleu de organizare socială, şi-a schimbat mereu conţinutul în pas cu vremurile
La peste 5.000 de ani distanţă de vremurile descrie de Andrew Marr, familia este în continuare în relaţie cu contextul istoric, aşa cum consemnează câteva pagini mai jos profesorul Sorin Mitu. Comunismul a eliberat iniţial pasiunea, milioanele de tineri români strămutaţi din lumea închisă a satului în căminele muncitoreşti de la oraş au găsit prilejul să-şi bucure trupurile scăpaţi de supravegherea părinţilor sau a preoţimii. Dar revoluţia sexuală nu a durat. Cuplul ceauşist, format din doi dezmăţaţi convertiţi în fanatici monogami, a invadat viaţa personală, incriminând dezordinea amoroasă şi proclamând familia celulă de bază a societăţii. Piedici legale şi ideologice au făcut aproape prohibite divorţurile, avorturile au fost interzise.
Reglementarea administrativă a familiei n-a îngropat însă securea războiului dintre căsnicie şi dorinţă, război care s-a reluat, fără un câştigător impus de această dată, la moartea celor doi conducători ai ascezei socialiste. Rememorez povestea unei făpturi fermecătoare pe care am cunoscut-o în primii ani după 1989. Istoria ei de viaţă este relevantă pentru cât de dificilă e alegerea între stabilitate şi poftă de viaţă. În preajma vârstei de 40 de ani, locuind într-un oraş ardelean vestit pentru lipsa apei, spre sfârşitul dictaturii comuniste, femeia reuşeşte să se despartă de un soţ abuziv. Ca să obţină divorţul doarme, separat de soţ, în aceeaşi cameră cu copilul ei licean, timp de doi ani. În toţi aceşti ani trăieşte cu spaima că soţul nu va recunoaşte la tribunal absenţa relaţiilor intime şi ca atare divorţul nu se va pronunţa. Eliberarea matrimonială îi este întregită în scurt timp de răsturnarea moralei ceauşiste. În contextul acelor timpuri de exaltare a sentimentelor întâlneşte un băiat cu aproape 20 de ani mai tânăr cu care se şi căsătoreşte. Aceeaşi instituţie care îi fusese temniţă în trecut îi oferă acum fericire. Trăieşte cinci ani de incandescenţă conjugală, cărora le pune capăt diferenţa de vârstă. Urmează divorţul şi, după plecarea copilului, singurătatea. Erau vremurile când se auzeau cuvintele uneia dintre marile familiste ale lumii moderne care spunea: „divorţul este o boală contagioasă ale cărei simptome apar în prima zi de căsătorie”. (Elizabeth Taylor, înţelepţită de cele opt căsnicii pe care le-a consumat).
Apogeul hoinărelii amoroase a fost atins în România în anii de după revoluţie. Ulterior, ceea ce numim azi criza familiei s-a manifestat mai degrabă prin diversitate decât prin absenţă. Familia dă semne că îşi recapătă funcţia de organizator social, asta după ce s-a recompus în chipuri diverse.
Nu toţi preţuiesc însă diversitatea. Cea care doreşte astăzi reglementarea din exterior a vieţii de familie nu mai este statul, ci Biserica. Culte diverse caută să uniformizeze diferitele tipare familiale după modelul virtuţii religioase, în care iubirea este întâi direcţionată spre divinitate. Depun mărturie că poate fi un model viabil. Aproape în fiecare duminică îl însoţesc pe băieţelul meu până la poarta unei biserici din lemn aflate într-un complex studenţesc şi văd chipuri luminoase, familii tinere armonioase, copii veseli. Unii dintre enoriaşi vin îmbrăcaţi în port ţărănesc, astfel că adunarea arată ca o reîncarnare, la modul idilic, a familiei şi colectivităţii tradiţionale (care desigur era departe de o astfel de perfecţiune atunci când se consuma la timpul său).
Cei care aderă cu întreaga sinceritate la cuvintele reinterpretate ale unui profet răstignit acum mai bine de 2.000 de ani par să fie astăzi binecuvântaţi cu o familie senină. După cum veţi constata din interviul pe care ni l-a acordat consultantul ştiinţific al unei populare reviste creştine, dobândirea acestui tip de seninătate este însă condiţionată de un trai care respinge modernitatea. Mulţumirea familiei, spun publiciştii şi predicatorii creştini, se dobândeşte prin reprimare şi supunere, un rigorism contrapus hedonismului de azi care s-ar face vinovat de decăderea morală a lumii occidentale.
Asta e, conservatorii tuturor timpurilor au deplâns vremurile în care trăiesc. În România însă, vocile lor sunt atât de puternice încât prevalează. Suntem printre puţinele ţări europene care nu au legalizat nicio formă de parteneriat civil între persoane de acelaşi sex. Concubinajul homosexual este nedigerat de societate ne istoriseşte un tânăr gay, care îndrazneşte să-l practice la vedere. Când vorbim de familii şi nu de familie putem arunca un ochi în Franţa sau în Statele Unite unde căsniciile homosexuale sau surogatele căsniciilor bisexuale de tipul parteneriatului civil sau concubinajului umplu locurile goale lăsate de numărul mare al divorţurilor.
Familia nu înseamnă doar cuplul, care pare oricum dificil de menţinut fără elementele de constrângere din trecut. Romancieri şi neurologi au impus ideea că dragostea durează doar trei ani, aşa încât căsătorii din dragoste de cursă lungă mai sunt doar acelea în care pasiunea devoratoare de la începuturi a fost înlocuită de alte tipuri de legături. Familiile înseamnă, de cele mai multe ori, copii şi venirea acestora pe lume cheamă la o responsabilitate care nu e obligatorie în cuplu. Pascal Bruckner, un teoretician al caracterului trecător al cuplului, explică de ce aceia care nu au reuşit în căsnicie, „după ce s-au despărţit, trebuie să se înţeleagă îndeajuns pentru a nu-şi rata divorţul. Ei trebuie să-şi împartă educaţia urmaşilor, să ţeasă pentru ei o plasă de securitate…Nerespectarea cuvântului dat este întotdeauna dureroasă, dar ea este de-a dreptul scandaloasă când se raportează la cei mici”, spune Bruckner, care întreabă în titlul unei cărţi publicate în 2010 dacă mai există căsnicia din dragoste?
O incursiune în diversitatea familiei zilelor noastre este ceea ce face şi acest număr din SINTEZA. Interlocutorii noştri, majoritatea, nu preamăresc ordinea conjugală bazată pe constrângeri şi nu exaltă în faţă „libidoului hoinar”, cum îl numeşte Bruckner. În fond, familia este astăzi, la fel cum a fost întotdeauna, celula de bază rezultată din imboldul uman de a construi o lume comună.
