1
2
3
4

 

Radu Albu-Comănescu  a studiat geopolitică, identități și cultură la Universitatea din Paris, este lector la Universitatea Babeș-Bolyai, specializat în istoria Europei, a instituțiilor europene și istoria gândirii politice și religioase. 

În interviul acordat cafeneauacivica.ro explică reînvierea atmosferei din anii de dinaintea celui de-al doilea război mondial, contextul care a dus la războiul Rusia-Ucraina și schițează câteva scenarii post-conflict. „Naționalismul din Est e într-o fază de tranziție, de metamorfoză neterminată”, spune el, „în care prevalează numeric mai puțin un proiect meritoriu de modernizare cât o interpretare etnică a ideii naționale. Ori tocmai această interpretare etnicistă, cu apetențe teritoriale, pe care sondajele publice nu le dezmint nici astăzi în imaginarul politic al unor state din Europa Centrală și de Est, contribuie la tensiunile din zonă, la rivalități care slăbesc din interior coeziunea Uniunii Europene, și la pași de o duritate stupefiantă asemeni celor întreprinși de Rusia în acest moment în Ucraina pe baza unei narațiuni istorice reinterpretate, paseiste, servind beneficiile exclusive ale fostului imperiu răsăritean.”

  Radu Albu-Comănescu

Principalele idei

  • Cu cât un regim nedemocratic oferă un grad mai ridicat de bunăstare, cu atât el are mai multe șanse să se înrădăcineze și să se perpetueze în fața lipsei de vigilenţă a societății, veşnic prinsă pe picior greşit în a-şi apăra libertățile, a căror uzură duce tocmai la degradarea idealizatei bunăstări.
  • Vechile dezbateri între slavofilii izolaționişti și filo-occidentali au continuat, alături de Războiul Rece, în subteran, până să renască alături de acesta şi să servească unui discurs de ruptură, de singularitate, de mesianism extremist.
  •  Dacă Rusia găsește aliați in extremis care să îi susțină apetitul de reașezare a echilibrului geopolitic în Eurasia, s-ar putea ca noi episoade militare să împânzească harta Europei.
  • E puţin probabilă conversia Kremlinului de la rudimentara gândire a expansiunii teritoriale pe care o aplică, la principiul performanței în guvernare care dă nota societăților contemporane.
  • Rusia mai are de ales între a deveni periferia agricolă și minieră a Chinei, sub patronajul ei politic, şi o relație stabilă, fie ea rece, cu un Occident care a devenit singura ei şansă de supravieţuire pe termen lung – inclusiv în acei termeni biogenetici şi demografici care bântuie minţile apocaliptizate ale Kremlinului.

 

 

Domnule Comănescu, vă rog să încercăm împreună să înțelegem contextul în care se manifestă conflictul actual între Rusia și Ucraina. În ce măsură credeți că naționalismul în creștere din estul Europei a influențat tensiunile din zonă?

Cadrul de gândire naționalist nu a părăsit estul Europei după prăbuşirea comunismului în 1989. Revenirea lui la suprafață nu se datorează neapărat unor curente de reactualizare, ci dispariției unor elemente care l-au ținut sub control în al doilea deceniu al secolului XXI, în fața unor beneficii mai importante şi mai imediate decât cultivarea lui: este vorba de creșterea standardului de viață, legat de integrarea europeană. Ca şi Vestul european, Estul Europei se află confruntat în mod natural cu același tip de tensiune care stă la baza construcției europene și care pune în opoziție suveranitatea națională cu o construcție de tip supranațional sau transnațional, unde o parte din prerogativele statelor membre sunt transferate către o administraţie internaţională. Între cele două tabere, ruptura este tot atât de adâncă pe cât e apariția ideii naționale în secolul XVIII și apoi a celei naționaliste în secolul XIX. Diferența între Vestul supus unor asemenea tensiuni încă de la originile creării Europei unite și Estul nostru constă în timpul avut la dispoziție după 1945 de societățile occidentale de a rafina această dispută, de a o revizui, de a reconcilia aspecte de bază din ambele teorii (dovada că astăzi suntem invitați să ne gândim la o suveranitate europeană mai mult decât la una națională), în timp ce estul Europei s-a aflat într-o poziție de îngheț ideologic, cultural și social, cu o dinamică de idei nealimentată de dezbaterile postbelice din Apus. Momentul căderii comunismului a întors societatea, prin firescul memoriei publice, la marile curente de idei care frământau societatea politică înaintea venirii sovieticilor: anii ’30, cu dominanta lor naţionalistă.

Dar cum s-au petrecut lucrurile în spațiul ex-sovietic?

Această fractură – cu poli magnetici care se întrețin unul pe celălalt –, nu se reflectă în dinamica tranziției din spațiul post-sovietic, unde prăbuşirea dublului imperiu rusesc și sovietic nu a generat construcția de instituții care să fi coordonat atractiv pentru societățile post-imperiale legătura cu fostul centru, nici nu au generat societăți stabile, democratice, pluraliste sau cu un sens al națiunii care să fi inclus ambiția de modernizare într-o concepţie europeană, așa cum este cazul societăților din Europa fost comunistă. Din această ultimă perspectivă, statele ex-comuniste trebuie împărțite la rândul lor în societăți care au subsumat mândria națională unui proiect de țară, cu o dezvoltare de amploare, şi cele care au păstrat discursul naționalist într-o formă de protecție exterioară, inclusiv împotriva factorilor de modernizare socio-culturală și de eficientizare a statului.

Altfel spus, spiritul național, chiar și cel naționalist, poate constitui un stimul de ambiție dacă este înțeles ca origine a unei ample regenerări instituționale, economice și culturale, menite să transforme pozitiv naţiunea şi să-i consolideze rolul şi capacitatea de a acţiona ca actor regional sau global. Această transformare variază în funcţie de factorii de rezistență conservatoare specifici fiecărei societăți. Prin conservatorism nu mă refer la ideologie în sine – cu toate că factorii menţionaţi mai sus o îmbrățișează sub pretext ideologic –, ci la procesul de auto-apărare a unor structuri, tipare, tipologii şi reflexe anterioare, care se manifestă în sfera publică printr-o îmbinare a rutinei cu interesul de a păstra un status quo favorabil elitelor dintr-o generaţie politică precedentă.

Toate aceste nuanțări, care se impun, sunt dovada că naționalismul din Est e într-o fază de tranziție, de metamorfoză neterminată, în care prevalează numeric mai puțin un proiect meritoriu de modernizare cât o interpretare etnică a ideii naționale. Ori tocmai această interpretare etnicistă, cu apetențe teritoriale (pe care sondajele publice nu le dezmint nici astăzi în imaginarul politic al unor state din Europa Centrală și de Est), contribuie la tensiunile din zonă, la rivalități care slăbesc din interior coeziunea Uniunii Europene, și la pași de o duritate stupefiantă asemeni celor întreprinși de Rusia în acest moment în Ucraina pe baza unei narațiuni istorice reinterpretate, paseiste, servind beneficiile exclusive ale fostului imperiu răsăritean.

Care este relația dintre acest naționalism în creștere și iliberalismul țărilor din zona ex-comunistă?

Pentru a răspunde la această întrebare ar trebui să putem defini iliberalismul, care are nuanțări sezoniere, contextuale, oportuniste, cu câteva componente de bază și câteva variabile depinzând de relațiile pe care elita politică dintr-o asemenea țară le întreţine cu conceptul de democrație și cu gradul de acceptare a integrării transnaționale europene. Iliberalismul – în forma în care a fost conceput de cel care i-a dat voce – se referă mai puțin la interzicea activităților economic de tip liberal, cât la o interpretare în sens negativ a pluralismului social și democratic, a toleranţei, a complexității societăților moderne. Aceasta şi fără a refuza un control de tip dirijist al economiei prin legături netransparente cu actori economici meniţi a servi interesele partidelor la putere, asigurându-le resursele financiare. Sunt unele economii central- şi est-europene în care preferința de stat pentru corporații naţionale prietene dau pieței un aspect de oligopol, dublat de un control asiduu, prin constituții și legislații restrictive, al societății civile.

În sinteză deci – spre deosebire de secolul XIX când naţionalismul a colaborat activ cu liberalismul –, naționalismul și iliberalismul se întâlnesc pe terenul unei defensive, al unui protecționism ca reflex de control dirijat împotriva unei străinătăţi definite atât etnic, cât și ca influență socio-culturală. Sunt respinse valori născute din transformarea Occidentului de după 1945, care dau tonul în fundamentarea unei societăți europene pluraliste.

Cât de justificată este impresia că această izbucnire de tensiune, războiul din Ucraina, are legătură cu Războiul Rece?

Cred că aceste zile, cele care vor urma, și probabil și alte acțiuni viitoare ale Rusiei în foste republici sovietice, atestă că Războiul Rece a continuat în subteran cu o tenacitate și o psihologie adecvate. În cel mai bun caz, dacă actualul conflict determina prăbușirea regimului Putin în Rusia, putem vorbi de ultimul episod al Războiului Rece, Ucraina fiind un ecou al invaziei Afganistanului din 1979. Dacă Rusia găsește aliați in extremis care să îi susțină apetitul de reașezare a echilibrului geopolitic în Eurasia, s-ar putea ca noi episoade militare să împânzească harta Europei.

Fundamental, psihologia Războiului Rece nu s-a schimbat pentru că interpretările date sfârșitului de imperiu sovieto-rus au fost diferite în Occident și la Moscova, determinând tipuri de conduită și relaționare cu impact asupra atitudinii Kremlinului, mai ales sub direcția lui Vladimir Putin și a virajului dat de el politicii externe ruse după al doilea război din Irak şi după revoluțiile „portocalii” din 2004. Altfel spus, la Kremlin s-a considerat că Moscova – fără a mai fi centrul unui superstat federal care să cuprindă fostele republici sovietice –, este îndreptățită, prin tradiția istorică a imperiului rus și a continuității ei sovietice, să aibă un drept de supraveghere și control a vecinătății apropiate. Acesteia nu i se recunoște statalitatea și suveranitatea. Principiul de bază, exprimat foarte recent, indiferent la substanța etnică şi culturală sau la opțiunea identitară a populațiilor respective, este că aceste republici au fost creații ex nihilo ale regimului comunist, ramuri căzute sau tăiate din milenara arborescenţă a Slavităţii răsăritene. În același timp, incapacitatea Rusiei de a crea un model de integrare regională care să se substituie cu succes stăpânirii sovietice, intrarea noilor națiuni în economia globală, descoperirea modelului de viață și de guvernanţă occidental – cu succese remarcabile în cazul Ţărilor Baltice –, au îndepărtat populațiile ex-sovietice de centrul moscovit, cu atât mai mult cu cât o parte din ele aveau o tradiție statală mai veche, anterior subminată de imperiul rus sau de URSS, deplin reasumată în prezent.

Este și o chestiune legată de modelul pe care l-au adoptat aceste state?  

Da. Pentru lumea democrată, și pentru ceea ce Moscova numește astăzi „Vestul colectiv”, încurajarea independenței și dezvoltării acestor state ca parteneri fiabili în sistemul internațional – așa cum a fost el conceput după 1945 pe principii liberale – era un gest firesc ; pentru Rusia în schimb, accederea acestor națiuni la un rang de suveranitate pronunțată, însoțită și de un grad de dezvoltare care nu se mai servea de Rusia ca model, a însemnat o sfâșiere a țesutului istoric de continuitate pe care Kremlinul îl considera legitim pentru interesele sale și pe care dorea să-l continue.

Competiția nouă născută între cele două sisteme – inițială tacită, apoi tot mai vehementă –, s-a alimentat din vechiul sentiment de rivalitate între Moscova și lumea occidentală, suprapunându-se perfect peste Războiul Rece anterior lui 1991, ceea ce face ca eticheta să poată fi aplicată compatibil situației actuale.

Cum se explică acceptarea unui regim nedemocratic  din partea populațiilor care au avut de-a face cu dictatura comunistă?

Cu regret, dar tranşant, trebuie să spun că populațiile nu gândesc niciodată în termeni de funcţionalitate şi securitate democratică, de guvernanță îmbunătățită, de index de dezvoltare umană în creştere, de analiză critică a sistemului politic și instituțional al propriei țări. Se gândeşte rapid şi simpluţ, aşa cum şade bine mulţimilor, în termeni de beneficii imediate și bunăstare.

Responsabilitatea democratică nu a fost una din virtuțile democrației, interpretată la nivel popular ca un drept de a emite vreo opinie – indiferent de gradul ei de credibilitate –, de a avea poziții contrare față de alte grupuri din societate şi de a se manifesta împotriva guvernului în măsura în care aceasta pare necesar sau oportun. Nedezvoltarea unei analize a rolului cetățeanului într-o democrație subminează gândirea critică în acest domeniu, libertățile fiind înţelese într-o formă simplificată, nepreventivă, reactivă nu proactivă; în măsura în care un grad de bunăstare e dobândit de o națiune, atât timp cât el e bine întreținut, societatea va accepta cu minimă receptivitate alterări ale unor drepturi și libertăți, limitări printr-o legislație sofisticată, țintită pe grupuri, fără să protesteze. Acestei situații i se adăugă oboseala cronică născută din îndelungata tranziție postcomunistă care, comparată cu apele stătute ale unei vieți în regim totalitar, fără responsabilitatea unor alegeri în permanentă mişcare, dă celei din urmă iluzii de auroră şi paradis. Cu cât un regim nedemocratic oferă un grad mai ridicat de bunăstare, cu atât el are mai multe șanse să se înrădăcineze și să se perpetueze în fața lipsei de vigilenţă a societății, veşnic prinsă pe picior greşit în a-şi apăra libertățile, a căror uzură duce tocmai la degradarea idealizatei bunăstări.

Cum credeți că vor evolua aceste țări după războiul din Ucraina? Putem să ne așteptăm la un mai mare atașament față de valorile democrației după experiența teribilă a războiului?

Ar trebui să spun că în fața unei asemenea întrebări sunt un pesimist intelectual și un optimist al energiei, pentru că nu cred că națiunile europene vor învăța pe termen lung din situația de faţă. Ca întotdeauna există momente de dezlănțuire a unor forțe cu inițiativă, vigoare, convingere, ceea ce a fost cazul Uniunii Europene în zilele trecute, prin luarea unor măsuri de extraordinară anvergură punitivă la adresa Rusiei; dar vor exista voci care, ieri ca și astăzi, vor cere revenirea la un realism al vecinătăților sau la o reconsiderare a relației cu Rusia în fața unor posibile noi evoluții în relația cu China, cu concesii aferente… Ele nu se vor manifesta neapărat acum, sau în viitorii doi ani – situația din Ucraina având capacitatea să dureze mult şi dureros –, dar aceste voci vor continua și poate vor miza chiar pe oboseala născută din război pentru a solicita gesturi de „reconciliere istorică” adresate unei Rusiei căreia să i se asigure un „loc în Europa”.

Ceea ce ar însemna tolerarea unui regim care se hrăneşte din abuz, fals și totalitarism, care a demonstrat din Caucaz şi până în văile Siriei sau câmpiile Ucrainei că este capabil de cele mai obscene crime de război de la naziști încoace; ar fi un exemplu monstruos că europenii preferă îngenunchierea, că nu au învățat nici valoarea democrației, nici virtutea pluralismului, nici ce înseamnă libertatea.

Ar trebui schimbat în profunzime modul de educație al europeanului de astăzi; trebuie revăzute principiile de responsabilitate civică; trebuie conștientizată Europa nu doar ca o geografie, serie de instituții sau piață, ci ca o civilizație care-și pune în valoare valorile și crezurile, dezvoltate de-a lungul a două milenii şi jumatate; o civilizaţie care creează un pol de putere rezilientă nu doar prin capacitate economică, reprezentare politică şi potențial militar, ci printr-o înțelegere de sine în termeni valorici și de contribuţie la condiția umană. Nu va fi uşor: sunt exemple de țări din stocul iliberal, care, în numele unei suveranități teatralizate politic, vor pretinde că valorile naționale deja forjate de ei sunt un vârf de înțelepciune al omenirii…

Ce scenarii post-război sunt posibile? În special pentru Rusia, ce scenarii putem avansa în ceea ce o privește?

Rusia nu este o țară căreia să i se poată aplica raționamentul și logica de putere sau de guvernare a spațiului euroatlantic; nu pentru că Rusia nu ar fi capabilă să-şi aproprie modelul, ci pentru că Rusia ţine să se considere îndreptăţită la o perspectivă proprie asupra lumii, abandonându-şi altfel propria moștenire civilizațională. Vechile dezbateri între slavofilii izolaționişti și filo-occidentali au continuat, alături de Războiul Rece, în subteran, până să renască alături de acesta şi să servească unui discurs de ruptură, de singularitate, de mesianism extremist. Rusia nu va deveni niciodată o democrație liberală și pluralistă în formatul care să-i aducă prestigiul exemplarității; convingerea europenităţii care a stat la baza întregii mutaţii politice aduse de Romanovii secolelelor XVIII şi XIX e pierdută. Cu toată arhitectura ei de ostilitate anti-occidentală – deşi termenul ură este mai corect, Moscova fiind un un bulgăre de emotivitate instabilă –, Rusia ar putea să înceteze rolul de pirat al sistemul internațional. Fraza mea e totuşi extrem de generoasă, având în vedere că e puţin probabilă conversia Kremlinului de la rudimentara gândire a expansiunii teritoriale pe care o aplică, la principiul performanței în guvernare care dă nota societăților contemporane.

Citiți interviul integral – semnat de Ruxandra Hurezean – pe CafeneauaCivica.ro!

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR