Se împlinesc 100 de ani de când anual se acordă premiile Pulitzer, pentru cele mai bune producții jurnalistice și literare. Joseph s-a născut la Macău (Mako), la 17 ani a emigrat în Statele Unite, acolo a revoluționat jurnalismul, a luptat pentru adevăr, pentru democrație, a înființat prima școală de jurnalism din lume, este considerat fondatorul presei moderne. Dar cum arată azi lumea din care el a plecat? Ce a rămas în picioare în afară de Statuia Libertății pe soclul ridicat cu contribuția ziarelor lui?
În piața Korona adie un vânt de primăvară care aduce miros de pământ reavăn. Se lasă seara peste Mako și oamenii se risipesc încet, pe biciclete, trec ca niște umbre spre case. Cu spatele la stradă, Joseph Pulitzer din bronz privește, prin ochelarii lui de sârmă, spre ferestrele clădirii unde bunicul lui făcea comerț cu cereale. Parcă auzi huruitul căruțelor, mirosul grâului copt, simți căldura verii care-l înfierbântă. Lui Joseph îi place să se joace în piața care cuprinde, ca o curte mai mare, primăria cu ceas, comercialul bunicului și casa părintească. Aici se strâng duminica bărbații, discută politică și afaceri. Afacerile lor sunt cu grâne, cu ceapă, cu carne, cai și unelte. Joseph are o sănătate șubredă și oricât de cald ar fi la Mako, trupul lui parcă nu crește și nu se coace cum trebuie. Ar vrea să fie mai voinic, dar dacă e firav parcă se strecoară mai ușor printre pulpanele bărbaților și, nevăzut, ascultă ce vorbesc duminică în piață. Joseph învață. Să cântărească, să negocieze, să vândă și să cumpere la momentul potrivit, află ce este o lege, ce legătură are ea cu viața lui și a bunicului, care e valoarea cuvântului și valoarea unei vești. Acasă e pus să joace șah, ia lecții de muzică. Din când în când, pe înserat, aleargă spre Mureș cu caii, să vadă apele cum se întind în umbra nopții. Nu știe încă ce va face în viață. Dar știe că, în orășelul de pe malul Mureșului, în piața Korona, deocamdată, este toată lumea lui.
Statuia lui Joseph Pulitzer, din orașul natal, Máko (Macău)
Auzise discuții despre asta, dar anunțul că vor pleca la Pesta tot l-a tulburat. Avea să cutreiere străzile unui oraș mai mare, să vadă și să audă mai multe. Probabil că ai lui vor să ducă afacerile mai departe, să fie mai aproape de politică, de veștile importante. Acolo va urma școli private, va învăța franceza și germana, cu profesori buni. Dar în orașul de pe Dunăre, când va avea 11 ani își va pierde tatăl, bolnav de tuberculoză. Louise Berger, mama lui, se va recăsători doi ani mai târziu cu Max Blau. Asta nu va fi deloc pe placul lui Joseph, așa că hotărăște să-și ia lumea în cap, să plece. Are doar 17 ani când încearcă să se înroleze în armată. Dar pentru că e slab și poartă ochelari este respins de armata austriacă, de legiunea străină franceză și de armata britanică. Abia la Hamburg reușește să se înroleze pentru Uniune în Războiul Civil American, în armata lui Lincoln, alături de alți germani.
Era luna august 1864. Pulitzer nu vorbea deloc engleza când a sosit în portul Boston. A mers spre New York City și s-a înrolat într-o unitate de cavalerie. Lui Joseph îi plăcea să călărească cai, avea un unchi husar, chiar și după ce își va pierde vederea va continua să călărească. N-a stat mult în armată, scurta carieră militară i s-a încheiat la 5 iunie 1865, cu „o descărcare de gestiune onorabilă”.
Hamal, gropar, chelner, reporter…
După ce a părăsit armata, s-a întors la New York, să-și caute de lucru. Era mare concurența, mulți veterani de război își doreau un loc de muncă. Joseph va rămâne mai mult șomer, uneori fără adăpost. Sătul de atâtea încercări pleacă mai departe, se urcă într-un tren spre St Louise, Missouri. Măcar acolo va fi mai cald, ca la Mako. Ajunge în Est la 10 octombrie 1865. Nu avea niciun ban, nici cu ce să plătească traversarea fluviului Mississippi. Se învoiește să bage cărbune cu lopata pe feribot ca să treacă peste râu.
În St. Louis, Pulitzer are, pe rând, mai multe locuri de muncă. Este matelot, gropar în cimitir în timpul holerei din 1866 și pentru scurt timp, chelner la restaurantul lui Tony Faust. Cea mai proastă meserie a sa, după cum va povesti mai târziu, a fost atunci când a avut grijă de catâri la cazarma Jefferson. Dar o perioadă de răgaz a avut când s-a angajat să înregistreze drepturile funciare pentru căile ferate de la Atlantic și Pacific, atunci a ajuns să străbată cu calul de-a latul, statul Missouri. Acest loc de muncă l-a determinat să studieze legea. A devenit cetățean naturalizat pe 6 martie 1867. Știa deja bine engleza, terminase dreptul și a fost admis la barou în 1868.
Norocul îi surâde când îl angajează Carl Schurz, ca reporter la ziarul de limbă germană „Westliche Post“. Se cunoscuseră în biblioteca Mercantile din St Louis, unde Pulitzer mergea des să studieze. Când pleacă de la redacția ziarului, Pulitzer va fi deja editor și coproprietar al ziarului. În 1878 se căsătorește cu Kate Devis, o doamnă din înalta societate a Whashingtonului. Are și o tentativă de a intra în politică. Pulitzer iubea politica, dar adevărata sa pasiune era jurnalismul. S-a întors la Westliche Post în 1872, ca manager și editor, patru ani mai târziu își va vinde partea lui la ziar și-și ia un răgaz să călătorească acasă, în Ungaria. Când revine la St. Louis, în 1878, cumpără cotidianul „St. Louis Evening Dispatch” și fuzionează în 1881 cu „Evening Post” luând naștere ziarul „St. Louis Post-Dispatch”. În 1883 va cumpăra ziarul „New York World”, aflat în pragul falimentului, dar care, sub conducerea lui, devine unul dintre ziarele cele mai importante din țară, cu un tiraj de peste 600.000 de exemplare.
Dincolo de cunoaștere, de știri, de inteligență, inima și sufletul unui ziar rezidă în sensul lui moral, în curajul și în integritatea lui, în umanitatea lui, în empatia pentru cei oprimați, în independența și devotamentul pentru binele public
Joseph Pulitzer „Plănuind o școală de jurnalism-conceptul de bază 1904” în The Nord American Review
Piaţa Korona din Makó (Macău) în secolul al XIX-lea. Localitatea se află la graniţa Ungariei cu România, iar între 1919–1920 a fost
administrată de România
A văzut viitorul, nu și Tricoul galben
În ziarul lui apar articole concepute profesionist, reportaje despre corupția regimului și afaceri dubioase, articole anti-trust, dezvăluiri. Iar, printr-o campanie de presă reușită, Pulitzer va obține fondurile necesare pentru construirea soclului Statuii Libertății.
În anul 1895 apare tiparul color, el va publica prima imagine tipărită color pe care va fi un băiat cu tricoul galben „The Yellow Kid”. Așa va rămâne în istoria presei.
În anul 1895, viitorul magnat al presei americane și principalul său concurrent, William Randolph Hearst cumpără ziarul „New York Morning Journal“ dar va urma stilul mentorului său Pulitzer de redactare a articolelor. Între anii 1896 – 1898 va fi o campanie fără precedent între jurnalelele „World“ a lui Pulitzer și „Journal“, tema fiind lupta de independență a Cubei împotriva regimului colonial spaniol. În anul 1909, ziarul va dezvălui scandalul în legătură cu corupția regimului Theodor Roosevelt în cazul canalului Panama, care era construit de compania „French Panama Canal Company”. Pulitzer va fi acuzat de defăimare de către președintele Roosevelt. Procesul este câștigat de Pulitzer, care a devenit și mai popular. Demonstrase libertatea și puterea presei.
Din punct de vedere politic, Pulitzer era republican, iar în 1885 el va face parte din Camera Reprezentanților, va fi primul congresman de origine maghiară.
În anul 1892 Pulitzer face o tentative de a dona bani pentru fondarea unei școli de jurnalistică, dar gestul nu i-a fost acceptat. El lasă prin testament suma de două milioane de dolari pentru fondarea unei școli de jurnalism, „School of Journalism” și unui premiu pentru jurnaliști. Abia în anul 1912, la un an după moartea sa, a fost înființată facultatea de jurnalistică de la Columbia University și, din anul 1917, s-a decernat anual premiile Pulitzer.
Înapoi la Mako
Orașul e tot mai frumos, după primul proiect în stilul organic al arhitectului Makovecz, o casă de cultură, Casa Cepei, s-au mai făcut încă 11 construcții în același stil. Acum, guvernul anunță că vrea să extindă conceptul la întreaga Ungarie.
„Yellow Kid”, 1895 – 1896. Ziarele lui Pulitzer au introdus pentru prima dată benzile desenate
Băile termale arată ca o oază răcoroasă în mijlocul orașului de câmpie. Acoperișurile lor, amprenta Makovecz, se ridică negre și țuguiate ca vârfurile iurtelor din îndepărtata Mongolie. Poate că amintesc de „acasă”.
Oamenii lui merg aproape toți cu biciclete, poate că Pulitzer ar zâmbi să-i vadă cârduri pe două roți alunecând pe lângă ziduri. Lui îi plăceau caii, dar sigur că ar aprecia noua modă. Continuă să cultive ceapă, cum făceau încă din secolul al XVI-lea. În 1873 ceapa de Macău a câștigat trofeul de cea mai bună ceapă la târgul de la Viena și în 1888 trofeul de la Bruxelles. Cepei i-au făcut și o statuie în mijlocul străzii. Numai că, spun ei, acum e tot mai greu s-o cultive în stil tradițional. „Poate că suntem ultima generație de cepari”, spune doamna Maria Gruber în piața de vineri, de pe strada Deac Ferencz. „Copiii noștri nu mai vor să lucreze pământul, să muncească cu mâinile. Iar ceapa la noi se cultivă cu multă răbdare: în primul an se pune în pământ o sămânță mică și neagră, abia o vezi. Aștepți până când se face cepușoară. O scoți și o lași să se usuce încă un an, altfel nu va avea gustul acela special al cepei de Mako. În primăvara următoare sădești cepușoara uscată și aștepți să se facă mare. Le scoți pe pe cele mai mari, iar pe altele le lași să facă tuleie și-n vârful lor o capsulă cu semințe mici și negre și cu ele o iei de la capăt. Cine să mai aibă răbdare să aștepte după ceapa noastră când cele industriale vin repede în supermaketuri?”
În secolul al XVIII-lea, la Mako era o puternică comunitate de evrei. La 1900 erau înregistrați oficial peste 1.600 de evrei. În al doilea război mondial, după holocaust, orașul aproape că a dispărut. Acum are 23 de mii de locuitori, 200 dintre ei români, iar piețele și străzile sunt pline de copii.
Șahul
În sala umbroasă a muzeului „Joszef Attila” din Mako, doamna Szikszai Zsuzsanna povestește însuflețită despre eroul lor, Pulitzer. I-au făcut o vitrină specială, cu fotografii și plachete, tot ce au mai putut aduna despre el prin Mako. Ne arată chipul apărat de sticlă și-i spune povestea, așa cum e ea știută de oamenii de pe malul Mureșului: „Era un neînfricat, a plecat în armată deși nu avea forța fizică necesară, a ajuns în America deși nu știa o boabă engleză, a făcut o carieră de succes deși a fost singur și n-a avut un ban. Dar a avut ceva foarte important: o minte extraordinară și asta l-a ajutat să depășească obstacolele și să gândească mai departe, să schimbe lumea de atunci și pe cea de după el”. „Îi plăcea șahul – știați? –, iar asta i-a fost de folos”, povestește directoarea muzeului, „și în general când lua decizii dar și în anumite momente din viață. De exemplu, când era în armată, a făcut ceva nepermis și comandantul a vrut să-l pedepsească, iar el l-a provocat la o partidă de șah, a câștigat și a fost iertat. Vedeți cum mintea te ajută în orice situație? Noi, în 10 aprilie, de ziua lui, îl sărbătorim în fiecare an, din ’90 încoace. Până atunci nu s-a putut. Tot la începutul anilor 90 a venit aici Joseph Pulitzer al III-lea, nepotul lui, și Mako i-a oferit titlul de cetățean de onoare.”
Clădirea Pulitzer – New York, NY – ca. 1905
Orașul a conceput și un fel de premii Pulitzer locale, pe care le-a oferit pentru realizări speciale în domeniul fotografiei și desenului, ceva simbolic și onorant. Doar între 2003 și 2013 a funcționat Pulitzer de Mako, „pentru ca, din 2013, odată cu schimbările politice să se sisteze și acordarea de premii Pulitzer în Ungaria”, explică doamna Szikszai.
S-a decis ca anul acesta, în jur de 10 aprilie, când se împlinesc 170 de ani de la nașterea lui și 100 de ani de când se dau premiile în SUA, la Mako să fie reluată acordarea premiilor locale. E drept, doar pentru fotografie și benzi desenate (Pulitzer este cel care a introdus benzile desenate în presă ca element de atractivitate) nu și pentru articole sau documentare. Nimeni de aici nu și-ar asuma riscul vreunei interpretări politice premiind jurnalismul. În plus, în cele trei zile de festivități destinate aniversării lui Pulitzer va avea loc un concurs de șah, în memoria pasiunii lui, cu 25 de participanți și un maestru șahist care va juca la un moment dat cu toți 25 de concurenți deodată.
În anii de libertate, în Estul Europei, s-au scris și cărți despre biografia și cariera lui Pulitzer, una dintre ele va fi lansată tot în 10 aprilie,„Amintiri despre Pulitzer”, în ediție bilingvă maghiară-engleză, scrisă de Csillag Andras și Halmagyi Pal. Dacă ar fi să-i spună unui tânăr ceva ce să nu uite ușor, despre Pulitzer, coautorul cărții, muzeograful Halmagyi Pal i-ar spune: „Un om firav, cu vederea slabă, singur, ajuns într-o lume nouă în care nu-l cunoștea nimeni, dar cu o voință și cu multă muncă a putut să devină un om așa de mare!” Cuvintele lui Pulitzer care i s-au întipărit în minte: „Știința este sfântă și părerea liberă!”
Muzeul a tipărit pliante de prezentare a lui Pulitzer ca și a altui erou local ajuns să facă o carieră strălucită în America, Joseph Galamb (Porumbel), cel care a conceput designul automobilului Ford T și-i invită pe turiști să nu facă doar o baie de apă în Mako, ci și una de cultură. Iar ei își fac poze cu bustul lui Pulitzer și Fordul lui Galamb.
Cultul și cultura
Orașul natal al lui Pulitzer i-a dat numele său unui colegiu care s-a format prin unirea a patru școli liceale. I se spune „Joszef Pulitzer Kollegium”. Elevii care urmează cursurile lui pot deveni aproape orice, liniile de pregătire fiind atât de variate, de la economie la masaj de relaxare și terapeutic.
Peter Annamaria urmează astfel de cursuri de masaj postliceale, după ce a absolvit tot aici, si a fost o vreme în armată. Știe despre Pulitzer că a fost un mare jurnalist, că a contribuit cu fonduri la soclul Statuii Libertății și a fost în armată, în războiul american. În timpul valului de imigranți la granița Ungariei în 2015, Annamaria era în exercițiu militar și a fost chiar acolo. Spune că presa a relatat „și ceva adevărat și unele lucruri mai puțin adevărate”. „Eu, personal, cred că migrația este și pozitivă, și negativă, depinde ce fac cei care vin după ce vin. Pot să facă și bine și rău.”
Clădire în stil Makovecz
Nu citește niciun ziar, în clasa a noua ține minte că a ținut ultima dată în mână un ziar tipărit. Singurele evenimente ilustrate de presă care s-au discutat în grupul lor de prieteni au fost despre migrație, în zilele acelea fierbinți și despre un accident de autoturism, cu maghiari, la Bologna. N-ar vrea să ajungă în America, nu o ispitește.
Janos are 16 ani și vrea să se facă șofer pe ambulanță. Nu vrea să plece vreodată din Mako. Dacă ar face vreodată presă sau politică ar cere egalizarea salariilor, să nu mai fie diferențe așa de mari între salarii.
Molnar Gitta lucrează la Mako Varosi Televizio, este reporter. Despre Pulitzer știe că a existat, dar despre viața lui nu știe mai multe. Face presă de zece ani pentru că i-a plăcut să scrie. Din asta trăiește. Nu crede că acum există cenzură în presă, „se poate spune orice, se poate afla orice de pe canalele media”. Despre sistarea recentă a apariției celui mai important cotidian maghiar de opoziție crede că a avut cauze economice, pentru că „nu e suficient să ai talent la scris ci și talent la aspectele economice, comerciale ca să te menții pe piață”, spune ea.
Criza
Acum, nu mai există niciun ziar local tipărit care să apară în Mako. Singura publicație cotidiană care ajunge în oraș este regionalul Delmagyarorszag. Se editează la Szeged și conține știri despre Mako, atunci când se întâmplă ceva. Ziarele se vând la supermarket, iar acest regional costă 199 de forinți (echivalentul a trei lei) exemplarul. Nu mai este nici postul de radio local, s-a desființat și el acum câțiva ani, a rămas unul regional cu sediul în același Szeged. În ziua când am ajuns la Mako, în ediția cotidianului regional, știrile despre orășelul lui Pulitzer erau vreo trei: Se anunța finanțarea unui proiect de filtrarea a apei potabile, înființarea unui sens giratoriu într-o intersecție unde în ultimii zece ani avuseseră loc 35 de accidente și patru morți și anunțul că se vor schimba steagurile decolorate din localitate.
În Muzeul Jozsef Attila, în expoziția destinată zilei de târg, se păstrează o tarabă cu ziare din secolul trecut. Erau foarte multe. „Niciodată până acum”, precizează Szikszai Zsuzsanna, directoarea muzeului, „n-a fost ca Mako să aibă mai puțin de două ziare proprii în același timp. Iar de-a lungul vremii au fost foarte multe. ”
În Makó erau simultan mai mult de două ziare locale, tipărite, acum nu mai este niciunul
Eva Șimon este jurnalistă de 25 de ani. Din 2000 conduce publicația săptămânală „Foaia românească”. Publicația are 65 de ani de când apare și se ocupă de comunitatea românească din Ungaria. Dacă angajații televiziunii maghiare de stat au refuzat să ne acorde interviuri invocând o prevedere din contractul de muncă ce le interzice să-și exprime liber opiniile, Eva Șimon a acceptat.
Ea spune că în ultimii ani a observat cum prestigiul presei a scăzut peste tot în lume, dar în estul Europei parcă și mai mult. Constrângerile financiare și politice, dar și o diluare a exigenței profesionale au redus substanțial credibilitatea și puterea presei. „Prestigiul presei a scăzut foarte mult, foarte mulți jurnaliști nu au pregătirea necesară. Pulitzer a înființat școala de jurnalism tocmai pentru a crea o profeție aparte, una specială așa cum e aceasta. În ultima sută de ani s-a creat o diferență foarte mare între jurnalistul bun, bine pregătit care scrie numai în publicațiile bune, de nișă, cu puțini cititori și jurnaliștii slabi care scriu în ziarele populare cu tiraje mari, citite de tot mai mulți. Și atunci, diferența aceasta se vede și în societate. Ori Pulitzer asta a încercat să facă, ziare bune, scrise de profesioniști care să fie și atractive pentru a fi citite de cât mai mulți. Numai așa ridici și nivelul de înțelegere și informare al populației. Pe de altă parte intervine politica și banul, pentru că banul conduce presa. Dacă mă uit la televiziunea de stat proguvernamentală și la cea de opoziție parcă văd două lumi complet diferite, atât de mult diferă felul în care ni se prezintă realitatea. Dacă mă uit la Duna Tv, sistemul de manipulare e atât de subtil, practic îți spală creierul fără să știi, prezintă știri confortabile, iar omul se uită la ce e mai comod, unde se arată cât mai puține probleme. Iar în rândul jurnaliștilor s-a încetățenit autocenzura. Frica din comunism no s-o scoatem ușor din oameni. Dacă e să mă uit comparativ, mi se pare că presa din România păcătuiește invers, prin prea mult scandal, stilul deranjant al incendiilor permanente, ori și asta îl năucește pe om și-l face imun la orice. Dar nu pot să spun că e mai liberă prin asta.”
„Foaia românească”, publicația destinată diasporei istorice românești, trece prin dificultăți financiare tocmai pentru că a dorit să rămână independentă față de politic, chiar și față de cei care reprezintă Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, după cum mărturisește Eva Șimon. Dacă face apel pentru fonduri, spune ea, Ungaria ridică din umeri, iar România tace. Deși spațiul de emisie la tv și radio sau numărul de publicații prevăzute de lege au rămas neschimbate, s-a modificat însă numărul de angajați, numărul de salariați. „Ceea ce făceau altă dată cinci oameni, acum trebuie să facă doi. Dar dacă nu te poți scula într-o dimineață din pat, rămâne emisia în aer? Plus faptul că așa scade calitatea produsului și crește teama de concediere. Și asta e o formă de constrângere și reducere a libertății presei. Închiderea cotidianului Nepszabadsag a fost un semnal mult mai serios decât a fost tratat”, spune ziarista.
Agricultura a fost şi a rămas o importantă ocupaţie în Makó
În 8 octombrie 2016, cotidianul Nepszabadsag, de orientare centru-stânga, care apărea în Ungaria din 1956 neîntrerupt, s-a închis. Era cotidianul care susținuse ideea Uniunii Europene și politicile SUA. Au existat voci care au spus că ziarul a fost închis prin manevre de culise ale partidului de guvernământ Fidesz. Alții au susținut că adevărata cauză a fost falimentul financiar.
Cotidianul american New York Times relata în octombrie 2016 că, în acea vineri, jurnaliștii de la Nepszabadsag au început să se mute din vechiul sediu, urmând ca duminică să înceapă lucrul în cel nou. Redactorul șef le-a promis tuturor pizza pentru a sărbători mutarea. Sâmbătă, însă, jurnaliștii nu au putut accesa nici mailurile de serviciu, nici arhiva de pe serverul ziarului, mai mult, chiar site-ul publicației dispăruse cu totul.
Roland Baksa, jurnalist de investigații la Nepszabadsag, spune referindu-se la anchetele publicate că a fost „conștient că aceste povești s-ar putea să nu fie pe placul guvernului lui Viktor Orban”, dar el nu se aștepta la o măsura atât de drastică a „închiderii redacției noastre”.
Cu toții au văzut în acest eveniment o măsură de represalii a guvernului maghiar, pe care l-au perceput tot mai puțin tolerant la critici și dezvăluiri neplăcute. Reprezentantul guvernului, purtătorul de cuvânt Bence Tuzson, a respins aceste acuzații. „Adevărata încălcare a libertății presei ar fi fost în cazul în care guvernul ar fi intervenit în decizia unui proprietar de mass-media”, a declarat el într-un interviu în care a negat orice rol al Guvernului Orban în această poveste.”
Jurnalistul nu trebuie să citească statisticile orbește ci să fie capabil să le testeze cu logică și bun simț
Joseph Pulitzer „Plănuind o școală de jurnalism-conceptul de bază 1904” în The Nord American Review
Mai la Est de Est și chiar la Vest
În România, în ultimii zece ani, presa a suferit importante schimbări. Multe publicații au încetat să mai apară în ediții print, altele au dispărut cu totul. Aici situația a ajuns critică nu doar din cauze economice cum ar fi criza financiară mondială, dar și din cauze interne: ceea ce ar fi trebuit să fie un patronat luminat care să militeze pentru respectarea adevărului, legii și a statului de drept, s-a dovedit a fi format din oameni culpabili, declarați vinovați în fața justiției de fraude, abuzuri, furturi și înșelătorii. „Mogulii” presei românești au intrat rând pe rând în pușcării: Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Sârbu, Dan Adamescu, Dan Diaconescu, Marcel Păcuraru, și ultimul, Sebastian Ghiță, patronul unei televiziuni, este dat în urmărire internațională.
Presa atașată acestor „moguli” fie continuă să fie tributară intereselor lor fie încearcă să se spele de trecut și să recâștige încrederea publicului. În același timp, o parte mica a presei independente luptă pentru a câștiga un public pervertit de presa interesată, deturnată de la misiunea ei. Va reuși?
În Statele Unite ale Americii după câștigarea alegerilor și curând după instalarea la Casa Albă, președintele Donald Trump a interzis accesul la conferințele de presă al mai multor televiziuni și publicații: BBC, CNN, The New York Times și BUZZfeed. Pe Statuia Libertății se afișează mesaje care amintesc de America de altădată.
Szikszai Zsuzsanna, directoarea muzeului „József Attila” în faţa vitrinei destinate lui Joseph Pulitzer
Premiile Pulitzer și presa de azi
La 100 de ani de la apariția Premiilor Pulitzer, Joyce Dehli crede că jurnalismul zilelor noastre „trebuie să fie reconstruit ca o forță democratică esențială”.
Joyce Dehli (membru prestigios al comitetului Pulitzer) notează faptul că la un moment dat ziarele locale și cele regionale alimentează cu informații pe cele naționale. Pot oare noile parteneriate și strategii să revitalizeze jurnalismul local și să restabilească legăturile?
Acesta observă, spre exemplu, cum publicațiile locale au trecut cu vederea multe dintre poveștile nespuse și împăcările de viață ale oamenilor din mediul rural al Americii și susținerea lor latentă pentru Donald Trump, nereușind astfel să preconizeze viitoarea victorie a acestuia. Astfel, chiar dacă asistăm și astăzi la indiscutabile mostre de jurnalism veritabil, până și cele mai apreciate publicații din ziua de astăzi se chinuiesc în mod inadmisibil de mult să acopere subiectele și problemele reale ale comunităților locale pe care le reprezintă.
Și aceasta, pentru că demersul necesită multă atenție față de diversele surse, examinarea temeinică a informației și atenta observare a guvernului în acțiune. Cere timp și abilitate și interes și sprijin din partea editorilor sau altor lideri de presă ai comunității, cărora să le și pese.
Odată, marii jurnaliști ai țării își luau cu regularitate informațiile și se hrăneau cu munca jurnaliștilor locali, în special din cea a celei regionale. Adevărul este că niciodată jurnaliștii marilor publicații de pe Coastă nu s-au descurcat în a acoperi satisfăcător aria de informații preluate de la oamenii din toată țara.
Dacă aceste ziare locale se descurcau mai bine în a identifica problemele americanului de rând din zona rurală, ele ar fi putut determina o mai bună înțelegere a rezultatului alegerilor sau chiar ar fi putut să le influențeze.
Cei trei Pulitzer, bunicul, fiul şi nepotul. Cel din urmă desemnat cetăţean de onoare al oraşului Makó când a vizitat oraşul
Niciun artist nu aspiră la faimă fără să știe despre culori și forme sau fără să știe să deseneze. Dar, dacă citim articole apărute în presă dăm peste oameni care și-au început deja cariera fără să aibă idee să scrie. În nicio profesie nu e arta scrisului mai importantă pentru că deși efemeră, este literatura celor mulți.
Joseph Pulitzer „Plănuind o școală de jurnalism-conceptul de bază 1904” în The Nord American Review
