Căutam referinţe pentru acest text pe care, iată, îl încep abrupt. Scriu despre tableţei şi Revoluţia din 1989, la 30 de ani de la Săvârşire. Mai contează pentru ei? Are vreun sens sau, cum ar spune ei, „face vreun sens”? Comunismul, comunismul naţionalist dement, comunismul genocidal, comunismul endemic şi ucigător, acel comunism, mai înseamnă, astăzi, ceva pentru urmaşi? Dar morţii Revoluţiei? Dizidenţa? Europa liberă? Mai ştie cineva, ceva?

Tableţeii sunt generaţia Z, Delta, iGen, post-milenialii, copiii digitali. Îi numesc „tableţei” cu, şi de, drag. Dar mai ales îi numesc tableţei pentru că spun, vorbesc, gândesc, româneşte. Dacă i-am putut numi pe „copiii Decretului” – „decreţei”, lor cum altfel le-am putea spune?

Tableţeii sunt copiii Revoluţiei, copiii „libertăţii câştigată cu sânge”, şi pentru ce? Să se nască, şi să crească, aruncaţi de soartă şi de capitalismul de criză în preajma ecranului tactil, mai degrabă decât la sânul mamei. Căci părinţii sunt plecaţi la muncă, blocaţi prin vreun trafic, vreun metrou, vreo agenţie de plasat munca în străinătate, bunicii sunt prea bătrâni, prea obosiţi, prea depăşiţi de situaţie, societatea e plină cu penali şi mai ales pe funcţii publice. Şi nici şcoala nu mai e ce-a fost odată. Într-o ţară de Stăpâni ai muştelor, tableţeii sunt noua specie, adaptată noului habitat. Despre ei am scris, pe larg, în alt număr al revistei Sinteza.

Tableţeii sunt cohorta târzie a decreţeilor, odraslele tranziţiei şi-ale frământărilor germinale din anii ’90. Între timp s-au făcut mari, viitorul le aparţine. Şi cum căutam eu referinţe, dau peste o formulare a lui Mircea Kivu dintr-un interviu dat Ellei Moroiu (RFI), în februarie 2012[1] care m-a durut, fizic, prin capul pieptului, în simplitatea ei: „Lucrurile li se par limpezi, deşi nu cunosc detalii.”

Lucrurile li se par limpezi.

Deşi, nu cunosc detalii.

***

Intermezzo.

Discut cu un prieten psihiatru, entuziasmat, despre formularea lui Kivu, dar mai ales despre frumuseţea cuvântului „limpede”. Îmi spune că „limpede” a fost furat de jargonul corporatist şi transformat în „clar”. E clar? Să fie clar. Căutăm „claritate” în exprimare. Prin comparaţie, „limpede” dispare, treptat, din vocabular, odată cu gurile care nu-l mai pronunţă, minţile care nu-l mai caută, ca o apă care nu mai are izvor sau curgere. Pentru prietenul meu, pierderea limpezimii e băltire, bălteală, băltit. De acolo începe „tulburarea” pe care şi noi, psihiatrii, o folosim în diagnostic. Ca un fel de moarte dinaintea vieţii. O degradare a minţii. Limpezimea ceva care va atinge poate, cândva, forţă freatică, dată fiind intervenţia potrivită, şi dacă sapi suficient de adânc. Probabil că, fără să fie conştient, Kivu a accesat un altfel de limbaj, în căutarea unei astfel de forţe. Un limbaj psihologic.

***

În aprilie, 2018, Julie Zauzmer publica, în The Washington Post[2], rezultatele unui sondaj de opinie îngrijorător. Două treimi din mileniali nu ştiau ce e acela Holocaust. Aproape jumătate din respondenţi, indiferent de vârstă, nu auziseră de Auschwitz. Cu toate acestea, deîndată ce li s-a explicat de către intervievator semnificaţia termenilor, 58% au fost de părere că aşa ceva s-ar putea întâmpla din nou.

Iar în octombrie 2018, un alt sondaj Gallup observa că peste jumătate dintre americani favorizează socialismul[3]. Într-un comentariu personal, vicepreşedintele Institutului Cato, David Boaz, observă că, paradoxal, tinerii până în 30 de ani, care n-au trăit nici în comunism, nici în socialism, nici Război Rece, nici ameninţarea Uniunii Sovietice, preferă definiţia socialismului ca o societate unde „nimeni nu e sărac”, însă ignoră realitatea că în socialism statul controlează mijloacele de producţie şi decide „cine e mai egal decât celălalt” (parafraza mea). Pentru tableţeii americani, infatuarea socialistă se corelează cu „fiecare fulg de nea e special”, şi drept urmare drepturi şi libertăţi fundamentale, printre care şi libertatea de-a fi prost sau în eroare, contează mai puţin. Ce contează e egalitatea, nivelarea vârfurilor şi-a văilor, încât tot omul să mănânce o pâine (din nou, parafraza mea).

În România, un sondaj IRES din 2013 observă, la rându-i, un curent sinonim. Articolul din Deutsche Welle, semnat de Horaţiu Pepine sub titlul „Generaţia Revoluţiei de la 1989 a fost dezminţită” rezumă rezultatele: „[…] în categoria 18-35 de ani, în categoria copiilor acelei generaţii a dreptei anticomunsite din anii ‘90, descoperim o categorică preferinţă pentru «Egalitate», în detrimentul «Libertăţii». Nu mai puţin de 62,1% declară că se pronunţă pentru instituirea «Egalităţii» ca principiu constituţional de bază şi abia 17,4% preferă „Libertatea”. (n.m. bold adăugit).

Cum, Doamne apără şi păzeşte, am reuşit noi, umanitatea, ca într-un sfert de secol de la căderea Zidului Berlinului, prăbuşirea Cortinei de Fier, eliberarea de sub tirania dictaturii a sute de milioane de oameni ţinute ostatici de comunism, bolşvevism şi totalitarism, să ajungem la atare tendinţe sociale? Să fie oare posibil că, odată practicată libertatea, ne-am bătut joc de ea, de-am făcut-o într-atâta de râs şi într-atâta siluită, încât astăzi „să fii liber” nu mai înseamnă mai nimic?

Nu poţi să obţii minimă limpezime când citeşti astfel de sondaje de opinie decât prin rapel la psihologie, şi psiho-traumatologie. O explicaţie fenomenologică nu poate fi propusă doar prin astfel de mijloace, pentru că asupra omului intervin şi alte forţe, nu doar concupiscenţa minţii.

Aşa cum mintea omului are o structură şi varii funcţii, psihice, interacţiunea dintre ele, recte psiho-dinamica, urmăreşte paliere vizibile, dar şi inferenţe privind spaţii subterane, karstice prin analogie, unde până şi iraţionalul, inexplicabilul, au parte de-un model explicativ. Cuvântul cheie este trauma.

Prima constatare în ce priveşte Revoluţia română din 1989 este că a fost consfinţită prin vărsare de sânge. Ai spune că vorbim de sângele eroilor martiri, victimele violenţelor. Doar că eu nu mă refer la ei. Eu mă refer la execuţia dictatorului Ceauşescu şi a soţiei lui, în ziua de Crăciun. În anii ce-au urmat, întrebaţi fiind despre acest eveniment, protagoniştii preluării puterii şi – apoi – „democratizării” României au insistat că a fost o decizie menită să curme confruntările, şi să oprească, ai zice chirurgical, războiul de stradă. Ion Iliescu afirma, într-o declaraţie luată la 20 de ani de la Revoluţie: „Nu am de ce să regret. El a plătit pe merit, pentru ca era principalul vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat.[…] cu fiecare oră de întârziere, mureau oameni”.

Versiunea lui Iliescu este doar parţial confirmată de cifre. Războiul de stradă, care a făcut, ştim astăzi, 1.166 de morţi şi 3.321 de răniţi (n.m. cifrele sunt aproximative), a culminat în perioada 22-24 decembrie 1989, într-adevăr. Doar că multe decese s-au înregistrat, în ţară, din haos, şi nicidecum la ordinele lui Ceauşescu (apud Historia,[4] „Adevărul dureros al Revoluţiei: sute de morţi din prostie). Potrivit Historia:

• „La Buzău, patru militari s-au automutilat călcând pe minele pe care chiar ei le plantaseră împotriva teroriştilor, cu o zi înainte.
• La Bucureşti, H.T.D. a fost arestat în urma unui denunţ făcut de concubina sa, pe care o părăsise. Pentru a se răzbuna, femeia a spus că H. ar fi tras în populaţie.
• S.G, surdo-mut care, scoţând sunete nearticulate, a fost considerat cetăţean străin şi a fost reţinut ca suspect de terorism.

• B., un ţăran călcat de tanc pe 24 decembrie 1989. A strigat „Armata e cu noi!“, dar Armata n-a fost atentă şi l-a strivit pe şoseaua dintre Galaţi şi Brăila. Raportul întocmit de armată a arătat că victima se afla în stare de ebrietate.
• Tot la Galaţi, un ofiţer a fost omorât de santinelă. Ofiţerul plecase din cazarmă, în timpul Revoluţiei, sa-şi vadă nevasta. La întoarcere, în loc să spună parola, l-a înjurat pe soldatul aflat de pază.

• C.C., bolnavă psihic, prezentată de televiziunea cehoslovacă drept teroristă. Ea susţinea că a văzut-o pe celebra atletă Maricica Puică deghizată în bărbat şi susţinea că are cunoştinţă despre mai multe depozite cu dinamită şi grenade.
• Un militar din Bucureşti a fost arestat pentru că avea în portofel poza unui celebru karateka.

• La Giurgiu au murit oameni la Revoluţie. La 23 decembrie 1989, o maşină care transporta lapte, condusă de un cetăţean beat, a intrat într-un grup de manifestanţi care se bucurau de fuga dictatorului. Vinovatul, pe nume I.Z., băuse toată ziua de tristeţe, întrucât se certase cu nevasta. A ucis şase persoane şi a rănit alte 15. Morţii au devenit eroi-martiri ai Revoluţiei”

***

Haosul a fost atât spontan, dar şi întreţinut prin mijloace hibride de dezinformare, crearea de agitaţie, paranoia, repetarea pe canalele de informare a populaţiei (radio, televiziune) a unor scenarii apocaliptice, de la otrăvirea apei, invaziei ţării de către trupe Spetnaz, încât – cu mic, cu mare – românii să iasă să-şi apere Patria. Psihologic, un atare cataclism n-ar fi putut provoca decât o coagulare psihotică a unor gânduri puţin filtrate, cernute, dar alimentate emoţional de panică, furie şi transformate în comportamente limită, de tip „fight / flight / freeze” (luptă, fugi, sau fă ”pe mortul”). Acesta este de fapt contextul în care s-a întâmplat procesul soţilor Ceauşescu, dar şi execuţia lor rituală, de altfel şi difuzată în zilele Revoluţiei ca mărturie a „victoriei”. Ce puţini sunt cei care ar fi anticipat, mai apoi, că, prin omorârea celor doi, o ţară întreagă a devenit complice la crimă, devreme ce minimul bun-simţ îţi spune că execuţia până şi a unui tiran, fără drept la liber proces ori apărare, este crimă.

Complicitatea ţării a făcut ca, în perioada imediat următoare, supravieţuitorii să se alipească la noul lider providenţial, Ion Iliescu. Sângele de pe mâinile lui era sânge pe mâinile tuturor. Vorbele lui erau mesianic preluate, şi mesianic propagate. Şi când Iliescu a chemat minerii „să facă ordine” în Piaţa Universităţii, ţara complice l-a aplaudat, pentru că oamenii, proaspăt posesori de libertate, nu concepeau altă libertate decât libertatea de-a servi un nou Conducător.

Copiii cui sunt, deci, tableţeii, psihologic vorbind? Sunt copiii celor cu sânge pe mâini, traumatizaţi de ce-au văzut, ce-au auzit, ce-au trăit în zilele acelea şi mai ales dornici să uite, să lase în urmă, şi să-şi raţionalizeze comportamentul ca fiind „ceea ce trebuia făcut”.

Ecuaţia psihologică pe care o contempli vizavi de Revoluţie, şi revoluţionari, am regăsit-o citind despre sfârşitul regimului nazist în Germania, în uimitoarea carte a lui Ian Kershaw. În prefaţă, autorul observă că „în timp ce înfrângerea dezastruoasă bătea la porţi, în 1945, germanii erau auziţi spunând că preferă un sfârşit cu oroare, decât o oroare fără sfârşit”.

Un sfârşit cu oroare.

Oroare fără sfârşit.

Mentorul meu, Vamik Volkan, ar spune despre ethosul german nazist, la buza înfrângerii, că a fost profund freudian. Sfârşit cu onoare, onoare fără sfârşit e ce li s-a promis germanilor. Ce-au primit, în cele din urmă, a fost o parapraxie. Oroare, în loc de onoare, pentru ororile comise.

***

În tratatele lui de psiho-mitologie, Joseph Campbell observă tendinţa preistorică a omului de-a performa sacrificiu prin sânge. Ocrul folosit pe pereţii peşterilor pentru crearea de picturi, scene de luptă şi reprezentări rafinate ale animalului nu e doar pigmentul roşu, cât fluidul dătător de viaţă. Concepţia primitivă este că, de fapt, animalul îşi sacrifică viaţa, carnea, puterea nutritivă şi – deci – prin ritual, prin mit, prin iconografie, prin trimiterea sacră înapoi în pământ, Spiritul animalului va fi îmbunat, încât să perpetueze oferta, prin acceptarea ofrandei. Că e bizon, gazelă, că e somon sau că e porcul de Crăciun, mitul sacrificiului ritual permează conştiinţa umană de la începuturi, până în prezent. Acest ritual, spune Campbell, expiază culpa crimei, şi armonizează mintea corpului, şi corpul minţii. Omul percepe că face parte dintr-un lanţ natural, doar că omul funcţionează în multiple planuri, unul al obiectelor concrete, dar şi altul al nevăzutelor, obiectelor ”abstracte”, ceea ce Vygotsky şi Luria denumesc „artefacte psihice”. Aceste artefacte psihice nu sunt despre gânduri prin care observăm exteriorul, cât gânduri prin care observăm gândurile observaţionale. Artefactul psihic este, prin incepţie, dizarmonic, deci travaliul psihic care urmează este de armonizare. Şi – în viziunea lui Campbell – ascensiunea prin vis, în mit, şi apoi înapoi din mit, în vis, sunt mecanisme de armonizare, de convergenţă, încât să nu o luăm, la propriu, razna. Într-un interviu dat lui Bill Moyers[5], spre sfârşitul vieţii, Campbell remarcă: „Mintea omului poate să o ia pe arătură în feluri foarte ciudate („strange ways”), şi să vrea lucruri pe care corpul nu le vrea. Miturile şi ritualurile sunt mijloace prin care mintea şi corpul se pun de acord, şi felul de-a trăi în acord cu felul dictat de natură” (”the way nature dictates”)

***

Nu era obligatoriu ca soţii Ceauşescu să fie executaţi de Crăciun. În data de 22 decembrie, cuplul a fugit cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central (CC), şi după o călătorie punctată de suspans, dar şi caricatură, cei doi ajung în custodia armatei, la Târgovişte, în seara aceleiaşi zile. Tribunalul Militar Excepţional a fost constituit pe 24 decembrie, 1989, prin semnătura Consiliului Frontului Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu. Procesul Elenei şi al lui Nicolae Ceauşescu a început pe 25 decembrie 1989, la ora 13.20, şi s-a terminat la ora 14.40, preşedintele Completului de Judecată fiind colonelul Gică Popa. La ora 14.45 s-a pronunţat „sentinţa” de condamnare la moarte. La ora 14.50, preşedintele fugar al Republicii Socialiste România, şi soţia acestuia, au fost împuşcaţi de un pluton de execuţie.

La 1 martie, 1990, proaspăt înaintatul în grad de general, Gică Popa, s-a sinucis în biroul său.

***

Să stai la masa de Crăciun, în ziua de Crăciun cu răcituri, salata de boeuf, paharul de pălincă pe masă, ciorba aburindă pe aragaz sau pe sobă, să ai friptura de porc rumenă în cuptor, piureul de cartofi pus la abur, sarmale, cozonac în cămară, cu toată familia împrejur în timp ce te uiţi la TV să vezi „ce s-a mai întâmplat la Revoluţie”, şi pe la desert să afli că tiranul, nemernicul, nenorocitul, a fost ucis. Dictatorul a fost găsit vinovat şi a plătit. Cât de mic să fi fost, îmi aduc aminte că ceva lăuntric mi-a spus şi atunci, şi acum, că asist la un altfel de ritual, un ritual antic, un ritual sângeros. Ceva m-a dus cu gândul la sacrificiul pe care îl facem la marile Sărbători, primăvara miel, iarna porc. La rânduiala folosită pentru sacrificarea acestor animale, încât să existe carne pe masă. Şi, cât eram eu de fraged la minte, mintea mi-a propus în faţa ochilor posibilitatea că Nicolae Ceauşescu, „mult-iubitul conducător”, a fost omorât ca un porc. Gândul s-a plimbat prin spaţiile minţii, şi m-a pufnit râsul. M-a pufnit râsul pentru că ştiam că unii oameni mănâncă precum porcii. Ştiam că unii oameni guiţă precum porcii. Ştiam că unii oameni trăiesc în cocini, precum porcii. Cam atât ştiam la vremea respectivă despre oameni, şi porci. Dar că preşedintele ţării era un porc? Asta nu ştiam. Asta aflam, acum, la masa de Crăciun, în timp ce la televizor se dădeau imagini cu execuţia lui

În lunile care au urmat Revoluţiei a circulat, pe video, varianta needitată (de Sergiu Nicolaescu) a procesului soţilor Ceauşescu. Unchiul meu, când a venit din Franţa cu ajutoare, a adus şi o copie a casetei trimisă în Occident (de Adrian Sârbu). Când ne-am uitat, mamei mele i s-a făcut rău. Nu se mai auzeau împuşcături afară de câteva luni, dispăruse febra străzii. Cu ochi limpezi, ne uitam la doi bătrâni, captivi puterii, aşa cum ei o creaseră, dar care între timp îi abandonase, cum stau la mese scorojite. Frica din ochii lor. Nu frica pe care o ai înainte de-un examen, ori de-un extemporal. Frica pe care o ai când moartea e aproape, te uiţi în ochii ei, şi-ţi curge speranţa c-ai să scapi din tine ca şi cum te-ai exanghina. Ea era mai urâtă de oameni decât el, spuneau bărbaţii. Da, ea merita să moară. El s-a purtat demn, spuneau bărbaţii, şi în ultimul ceas. Nimeni nu îndrăznea să îi compătimească. Ei sunt de vină pentru cei trimişi la Canal. Ei ne-au ţinut în foame, în frig, pe întuneric. Din cauza lor. Meritau să moară. Din cauza lor au murit toţi copiii ăia la Revoluţie. Corpurile goale de la morgi, oamenii dispăruţi, atâta suferinţă, atâtea lacrimi. Din cauza lor. Meritau să moară.

Dar meritul e una, să te uiţi la cum au murit e alta. Să te uiţi cum le-au sucit mâinile la spate. Cum i-au legat cu frânghie. Să auzi icnetele lor, ţipetele lor, panica ultimelor momente, slăbiciunea picioarelor, probabil şi-a sfincterelor. Ce mai rămâne din om când săvârşeşte viaţă de om?

Omul primitiv, după ce omora, se căia, şi se ruga la Spiritul animal să-l ierte că a luat viaţă. A luat ca să mănânce, să-şi hrănească familia şi pruncii. Dar omul primitiv înţelegea că şi animalul avea familia lui. Şi animalul avea pruncii lui. Ca să nu fii bestie, să nu fii animal, trebuia să te ajuţi de ritual.

Am spus, şi-am scris nu o singură dată, ajuns la maturitate că, prin execuţia lui Ceauşescu şi-a soţiei de Crăciun, cei ce i-au decis soarta l-au împins într-o paradoxală mitologie christologică. Iisus s-a născut din nou, metaforic, când dictatorul a murit. Oare nu spunea Mircea Dinescu, în acele zile, că „Dumnezeu şi-a întors faţa spre români”?. Dar dacă Iisus e iertare, bunătate şi pocăinţă, unde au fost aceste simboluri, aceste valori, aceste nuanţe ale omului în tot ce reprezintă El în zilele lui decembrie 1989?

***

Cum să pui Revoluţia în manuale, cum să educi copiii libertăţii despre preţul violent plătit? Cum să le spui povestea pe de-a întregul, încât să priceapă nu doar gulagul comunist, poveştile din tenebre, geografia şi arhitectura unei lumi care sfidează şi anihilează umanitatea din om, dar şi Revenirea la viaţă? Există cu adevărat bine, dacă se înalţă pe morminte şi pe carnagiu? Şi dacă există bine, pot fi şi ucigaşi de om buni, oameni care – cu bună ştiinţă – să fi decis crima, deodată, ca fiind ceva „bun”, sau „răul mai mic dintre două rele”?

Am fi putut avea o şansă, poate, dacă după ce s-a aşternut liniştea, într-o vreme, Ion Iliescu şi grupul lui intim, oameni care au sechestrat şi deturnat aventura Revoluţiei populare de la 1989, ar fi făcut faţă unui alt fel de tribunal, unul care să discearnă – de data asta la umbra legii  – faptele lor. Ne-ar fi adus limpezime. Dar n-a fost să fie aşa. Istoria o scriu învingătorii. Vae victis! ar fi spus Brennus, regele gal, în faţa romanilor. Vai celor învinşi.

O jumătate de secol de comunism naţionalist, similar din multe puncte de vedere nazismului german şi pe alocuri la fel de corupt, homicidar şi cancerigen, nu se putea termina într-un „amurg al zeilor”. Ceauşescu ucis în ziua de Crăciun a însemnat sacramentul „nou-născuţilor” de tranziţie, al căror spirit, hulă şi respiraţie fetidă continuă să ne bântuie.

Aceasta este trauma noastră. Noi, România, ne-am ucis asupritorul. Dar nu cu dreptate, nu cu lege, nu cu scop. L-am ucis mişeleşte, l-am înjunghiat ca pe un porc, l-am desecrat şi l-am arătat lumii, şi apoi ne-am întors capul.

***

Ce le cerem, deci, tableţeilor? Le cerem – dintre toţi – tocmai lor să ştie despre Revoluţie, despre comunism, despre totalitarism şi despre lupta pentru libertate câtă vreme noi suntem primii care, de fapt, n-am dus-o cu adevărat? La alegerile din 1990, 8 din 10 români l-au votat pe Ion Iliescu în Duminica Orbului. Majoritatea zdrobitoare a românilor a perpetuat mitul „tiranului luminat”, al conducătorului ocrotitor, al Stăpânului care-şi face milă de supuşi.

Aceştia suntem, părinţii de copii. Cu aceleaşi minţi, cu aceleaşi metehne, cu aceleaşi probleme educaţionale, aceeaşi ezitare patologică în faţa alegerii, cu adevărat, discriminatorie între bine şi rău. Acolo unde părinţii decreţeilor au permis apariţia unui Ceauşescu, acolo unde o ţară a conspirat la împământenirea comunismului ca simbiot cultural, dar şi genetic, decreţeii născuţi fără voia lor mulţi, aruncaţi în demografie pentru „propăşirea neamului românesc” l-au ucis pe Marele Tată, şi consoarta lui. Şi mai apoi au făcut copii, după care ei, nedoriţii, cu fraţi prin leagăne de copii cum a fost cel de la Sighet, şi-au luat câmpii.

Şi o nouă generaţie, psihologic, s-a trezit fără de părinţi, fără de repere şi fără vreun scop sau direcţie. Ei sunt cei care, anii trecuţi, au fost etichetaţi „tineri, frumoşi şi liberi”, sau tefelişti. Tableţeii. Fulgii de nea. Cei care au ieşit în Piaţa Victoriei după Marţea Neagră, sau după Ordonanţa 13. Ei sunt cei care au aprins Steagul României şi Steagul Uniunii Europene către noaptea fără stele care ne stăpâneşte pe toţi. Fără să aibă mare habar de ce fac asta, alta decât că unele legi nu sunt bune şi nimeni n-ar trebui să scape de Justiţie.

Ce ştiu ei despre taţii lor, care au luptat împotriva fărădelegii fără de lege, la Ora Astrală a României?

Ne învârtim într-un cerc fără sfârşit, pentru că, de fapt, n-are vreun început. Suntem doar invitaţi să creăm un moment cinetic al ieşirii de pe arcul de cerc. Poate că acest moment începe după ce ne vom recăpăta suficientă memorie. Sau poate că începe după ce vom fi uitat suficient de mult. Ce înseamnă, până la urmă, să te desprinzi de Holocaust, de Comunism, de Revoluţie? Ştiu, e o întrebare periculoasă, dar mă uit în istoria umanităţii şi găsesc momente similare. Suntem aici pentru că atâţia oameni au murit, atât de des fără vreo noimă, prea puţini în patul lor, prea puţini de bătrâneţe, prea puţini de sănătate şi de viaţă lungă ce-au trăit. Sânge e sânge peste tot. Sânge şi prostie, fatalitate şi război, molimă şi obscurantism, care culminează cu secolul XX, şi apocalipsa nucleară.

În „Rugăciune pentru Cernobîl”, laureata Nobel Svetlana Alexievici scrie: „nimeni nu ne-a învăţat cum să fim liberi. Tot ce ne-au învăţat e cum să murim pentru libertate”.

Aceasta este lecţia umanităţii de predat mai departe. Poate. Morţii pentru libertate nu pot să te înveţe cum să trăieşti liber. Cum să nu repeţi greşelile trecutului. Cum să eviţi dezastrul şi cataclismul, Holocaustul şi oroarea. Cum să trăieşti cu onoare, pentru onoare infinită, mai degrabă decât să mori cu oroare, în loc de o oroare infinită.

***

Îmi dau seama că s-ar putea să-mi fi sacrificat scopul iniţial, o disecţie tehnică a ce-a mai rămas din Revoluţia română, la 30 de ani, pentru generaţia care vine. Dar toate aceste gânduri, poate ezitarea, pudoarea, confuzia, nevoia compulsivă de-a insista pe anumite momente, anumite imagini, anumite fragmente ale durerii fac parte din trauma mea personală, de martor şi „copil al comunismului”. Mă gândesc că, într-o zi, poate, copilul unei familii de tableţei, deja spălat de ascendenţa lui şi de ororile dintr-însa, se va aşeza la masă, poate, şi întrebat fiind de ce crede despre Revoluţia din 1989 va scrie un altfel de istorie. Una care să consemneze şi momentul pe care îl visez, momentul de mit, când România va fi liberă. Dar va şi trăi liberă, fără să impună moarte pentru cel mai fundamental dintre drepturi, pe care eu încă îl văd drept o gaură, într-un steag, lipsa unui simbol şi nu existenţa unuia. Avem atât de mare nevoie de viitor, măcar cât să închidem ochii mai liniştiţi, noaptea, că nu suntem veniţi din degeaba, şi nu ne întoarcem de unde-am venit.

În cărţile lui despre psihodinamica grupurilor Vamik Volkan vorbeşte despre conceptul de „monument”. Monument, în accepţiunea psihanalitică, nu e totuna cu statuia, obeliscul, marmura plină cu nume, memorialul. Monument, pentru Volkan, este obiectul corectiv, reparativ, acel obiect a cărui sacră proprietate e că oferă pod peste timp, alină suferinţa istorică, adună oamenii şi împrejurul altor valori patogene precum glorie, sau dramă, promite că ”de acum înainte” chiar se întâmplă, reconciliază comunităţi, îmblânzeşte familii, îngăduie pace.

Pace.

Despre pace, latinii spuneau, si vis pacem, para bellum. De vrei pace, pregăteşte-te de război. În forma originală apare în tratatul De Re Militari al lui Publius Flagius Vegetius Renatus. Qui desiderat pacem, praeparet bellum. Câtă ironie, pe undeva, că originea socialismului, a comunismului în formele lui embrionice, a fost retorta francezului Prosper Enfantin care afirma, pe la 1840, că ”si vis pacem, para pacem”. Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru pace.

Să te pregăteşti pentru pace e un deziderat care trebuie să ia în considerare ce-am trăit noi, ce-am ştiut noi, cât ne-am descurcat noi ca ţară, popor, comunitate, în vremurile pe care ni le-am oferit unii altora. Oameni şi vremuri, mituri şi visuri, unele care le-au spulberat pe celelalte până s-a ales praful din noi, şi sunt atâtea momente când pare că n-a mai rămas nimic de zis. Şi acolo unde ei sunt fiecare un fulg de nea, astăzi, fiecare e cineva, fiecare cu individualitatea lui, cu sentimentul lui de auto-împuternicire, poate, doar poate, că merită să le spui: nu e foarte diferit ce faci tu de ce-au făcut ei, doar că extrema era alta. Nu contează dacă eşti tu şi doar tu, sau dacă eşti niciodată tu, sau doar tu. Libertatea nu e despre toţi, sau nimic. Libertatea nu e despre abdicarea Sinelui personal pentru cel colectiv, dar nici despre abdicarea Sinelui colectiv pentru propria-ţi adulaţie. Alege-ţi o cauză. Fii om, dar fii şi umanitate. Uită-te la tine, uită-te şi la vecin. Înainte să ierţi, învaţă să judeci. Înainte să judeci, învaţă. Înainte să înveţi, învaţă fundamentele învăţatului. Pentru că tot ce-am făcut vreodată, noi, OMUL, a fost prin răutatea neştiinţei, atât om cu om, dar şi sat cu sat, graniţă cu graniţă.

Ai să uiţi poate datele. Şi nu, n-ai să ştii detalii. Dar despre lucrurile care „par limpezi” cel mult ar trebui să-ţi ofere pauză şi curiozitate. Pentru că e o părere, o iluzie şi un miraj. O fantasmă. O lume a umbrelor. Şi unde rămâi prizonier umbrei, totul se poate repeta.

[1] https://www.rfi.ro/articol/stiri/societate/sociologul-mircea-kivu-tineri-revolutia-1989-e-un-capitol-inchis

[2] https://www.washingtonpost.com/news/acts-of-faith/wp/2018/04/12/two-thirds-of-millennials-dont-know-what-auschwitz-is-according-to-study-of-fading-holocaust-knowledge/

[3] https://news.gallup.com/poll/240725/democrats-positive-socialism-capitalism.aspx

[4] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/adevarul-dureros-al-revolutiei-sute-de-morti-din-prostie

[5] https://billmoyers.com/content/ep-3-joseph-campbell-and-the-power-of-myth-the-first-storytellers-audio/