Pentru a spune povestea pandemiei trebuie să încercăm să stabilim un punct de pornire, dar acest lucru nu e posibil. Cu toate că primul caz de infecţie a fost înregistrat în România în 26 februarie 2020, suntem destul de siguri că acesta este doar începutul cunoscut al pandemiei. Putem fi încrezători că vom ajunge şi la sfârşitul ei, dar, din nou, nu ştim când. În intervalul dintre aceste incertitudini, se adună datele care ne arată cât am fost şi suntem de fragili şi cum am evoluat ca să ne învingem vulnerabilităţile pe parcursul unui an sălbatic şi provocator. Să vedem cum se scrie povestea pandemiei, aşa cum se aliniază ea înţelegerii de până acum.

Foto: CNN.com

Pandemia COVID-19 în luptă cu predictibilitatea demografică. Ce s-a întâmplat neobișnuit în România

Dinamica demografică a unui stat este influențată de un număr uriaș de variabile. Migrația, îmbătrânirea populației pe cale naturală, scăderea natalității, situațiile periculoase din punct de vedere politic, diplomatic, pe care statele le tranzitează, toate pot duce la schimbarea piramidei vârstelor și a specificului populației. Factorii economici: principalii declanșatori ai migrației; politicile guvernamentale care, de cele mai multe ori, creează contexte fertile pentru apariția altor factori de influență demografică sunt la fel de importanți în evoluția cantitativă a populațiilor. Pe lângă aceștia, putem enumera motivele sociale sau social-economice precum reuniunea familiilor, întemeierea căsătoriilor, infrastructura necesară asigurării educației copiilor, pensionarea și chiar elemente de calitate a vieții, ce stai la baza schimbării demografice a statelor.

În România, cu ocazia bilanțului de pandemie, la un an de la declanșarea acesteia, ne-a atras atenția un fenomen oarecum bizar prin mecanica sa: datele studiilor europene și ale Institutului Național de Statistică indică o inversare a exodului de creiere și deci o reîntoarcere a populației pierdute, cel puțin temporar.

Rata medie anuală de scădere a populației României în ultimii 10 ani a fost de 0,5%. Contribuțiile fiecăreia dintre componentele modificării populației au variat ușor în această perioadă. Nașterile au fost puțin peste 200.000 anual, cu ceva mai multe în anii 2013 și 2017. Decesele au crescut ușor în număr anual. Emigrările au crescut și ele constant, cu plecări de peste 200.000 de români anual, compensându-le aproape integral cu imigrări.

Conform datelor Institutului Național de Statistică (2020), se poate observa impactul crizei sanitare asupra demografiei, în special în cazul bolilor rare.

În ceea ce privește mișcarea naturală, de exemplu, cu excepția lunii ianuarie, sporul natural în fiecare lună din 2020 a fost mai mic decât cel din 2019, ieșind în evidență valoarea din noiembrie 2020, de aproape trei ori mai mare decât cea înregistrată cu un an înainte (-21.015, respectiv -7.374), fiind un rezultat al deceselor consemnate în aceste luni (34.769, respectiv 22.433). În cazul morbidității infantile, iarăși s-au consemnat valori de cinci ori mai mari în noiembrie 2020 față de noiembrie 2019. În mod așteptat, numărul căsătoriilor în noiembrie 2020 a fost cu 1916 mai mic decât în perioada similară a lui 2019.

După cum relatează și The Economist (2021), pandemia de COVID-19 a generat o inversare consistentă a fenomenului “brain drain”. Estimarea centrală fiind că 1,3 milioane de români s-au întors în țară, un trend observat, de asemenea, în țările vecine României, în special în Bulgaria, unde au revenit circa 500.000 de rezidenți (fapt care a dus la o creștere cu aproape 10% a populației). Impactul unui astfel de val pune foarte multă presiune pe politicile de stat, pe instituțiile de guvernare și pe încercarea de a asigura un trai decent și, mai ales, ne-discriminatoriu, locuitorilor țării. Dacă ar fi să facem un exercițiu de imaginație, haideți să proiectăm o eventuală anexare a Moldovei, statului Român. În ce măsură pensiile, asigurările sociale, procedurile de colectare a taxelor și standardele din spatele acestora vor fi non-discriminatorii și vor fi percepute relativ similar de toate categoriile de persoane din acest nou stat fictiv?

În Lituania, țară în care s-a raportat pentru prima dată, în ultimii ani, o balanță migratorie pozitivă, astfel de probleme au dus la crearea grupurilor de lucru la nivel guvernamental, în încercarea de a stabilii cele mai bune soluții de protecție a cetățenilor. La noi și, în general în tot estul Europei, concomitent cu izbucnirea pandemiei, emigranții se întorc acasă, ca urmare a instabilității economice și a programelor de lucru aflate într-o continuă schimbare. Până acum, am vorbit de factori economici, de factori sociali, chiar politici, dar fiecare dintre aceștia se contopesc într-un construct social pe care îl etichetăm cu denumirea de predictibilitate socio-economică. La fel ca în orice tip de relaționare, încrederea reprezintă locomotiva parteneriatului.

Când aceastră garanție se șubrezește, apar tensiuni, se dezvoltă frici sociale, iar efectele nu mai sunt la fel de ușor de anticipat. În 2020, am avut exemplul industriei HoReCa, angajații și-au pierdut rând pe rând locurile de muncă și, oricât de atașați sau profesionalizați erau în cadrul industriei, ceilalți declanșatori ai schimbării au pășit în peisaj. Libera circulație a persoanelor în interiorul Uniunii Europene este cel mai mult prețuită de către fostele țări comuniste, din cauza restricțiilor la care care au fost supuse în trecut, dar politicienii din aceste țări tind să deplângă pierderile datorate migrației forței de muncă. Dacă Lituania a pierdut un milion de locuitori în ultimii 30 de ani, iar aproximativ 5% dintre polonezi (adesea cei mai calificați) sunt răspândiți în Europa, România este recunoscută pentru exodul personalului medical (The Economist, 2021). Conform unui raport al Băncii Mondiale (2019), 18,2% din populația României trăia peste hotare în 2017, rata de emigrare crescând cu 287% între anii 1990 și 2017, în timp ce 27% din totalul lucrătorilor români cu înaltă calificare și aproape 40% dintre românii cu studii superioare se regăseau în afara țării în 2017. Ca fenomen, migrația în masă de tip “brain drain” s-a manifestat, în România, în special după aderarea la Uniunea Europeană în 2007.

Fenomenul de inversare a „exodului de creiere” s-a făcut simțit în unele state chiar înaintea pandemiei de coronavirus, în special în țările baltice și Polonia, acolo unde s-au implementat programe diverse menite să vină în sprijinul diasporei, acestea variind de la materiale promoționale până la cursuri în limba maternă. Însă este vorba și de o tendință de echilibrare a diferențelor salariale între vestul și estul Europei: dacă în 2010, un român stabilit în Italia s-ar fi așteptat să câștige de cinci ori mai mulți bani decât acasă, în 2019, acest ecart ar fi redus la o sumă de trei ori mai mare. Calitatea vieții a devenit comparabilă iar, beneficiile secundare celor financiare au început să urce pe scara priorităților: nevoia de a fi alături de familie, da a asigura o educație în limba maternă, celor mici, posibilitatea de a investi într-un mediu cultural cunoscut ș.a. Desigur, aceste fluctuații sunt simțite mai mult la slujbele slab plătite, deoarece la celălalt capăt, diferențele se manifestă în continuare. Totuși, și discrepanțele de la acest nivel pot fi atenuate dacă ne gândim la scutirea de taxe de care beneficiază angajații din domeniul IT din România (The Economist, 2021).

The Economist (2021) remarcă, de asemenea, și o economie „gri” în interiorul Uniunii Europene, cauzată de introducerea telemuncii și a evaziunii fiscale, care rezultă din practicarea muncii în țări diferite. Cu toate că amploarea fenomenului de inversare a „exodului de creiere” din Europa de Est este semnificativă, aceasta încă nu se poate compara cu numărul total al celor are au plecat inițial. Mai mult, este de așteptat ca forța de muncă revenită acasă să plece din nou în străinătate când se va renunța în totalitate la măsurile restrictive impuse de pandemie, după cum este și cazul a două treimi dintre bulgarii care s-au întors în 2020 (The Economist, 2021).
Toate aceste mișcări ale populației lasă urme adânci asupra piramidei vârstelor, o analiză MAD Intelligence a acestui instrument de interpretare a trendurilor demografice, la care au contribuit sociologii Ștefan Dogaru și Teodor Dumitrache, evidențiază un trend de îmbătrânire a populației și o populație activă care, deși reîntoarsă, este puternic influențată de alte variabile în decizia de a rămâne definitiv.

Aceste aspecte, combinate cu mobilitatea crescută a populației globului, care are potențial de a-și reveni după ridicarea restricțiilor, ne plasează într-o lume fluidă, a schimbărilor continue și a vânătorii unui trai mai bun. Datele existente astăzi sugerează că segmentul de vârstă care va scădea cel mai puternic este cel al tinerilor între 25 și 40 ani. Aceasta concluzie este susținută în principal de faptul că cei care azi s-au întors au și cea mai mare probabilitate să revină în țările în care au fost plecați. Intenția de a pleca în străinătate ar putea să scadă pe viitor, pentru cei de peste 40 ani, însă după terminarea studiilor, tinerii vor fi în continuare atrași de salariile și nivelul ridicat de trai din vest. Desigur, o normalizare a salariilor va elimina acest declanșator din peisajul decizional, dar calitatea vieții, respectul reciproc și elementele culturale vor putea să preia rolul influenței sociale.

Plecările continue din România ultimilor ani au afectat economia țării, șubrezind potențialul antreprenorial, limitând capacitatea de dezvoltare de bunuri și servicii, de creare a locurilor de muncă și limitând creșterea economică.

Plecarea personalului medical a făcut ca speranța de viață să crească uniform, unul din posibilele motive fiind evoluției tratamentelor. Cauzele deceselor au rămas constante în ultimii 10 ani, fapt ce sugerează că nu au existat soluționări ale maladiilor sau alte forme de corecții politice ale principalelor cauze.

Speranța de viață a femeilor și bărbaților în România era în anul 2019 de 72,5 pentru bărbați și 79,5 pentru femei. În ultimul deceniu, speranța de viață a crescut de la 70,3 pentru bărbați și 77,6 pentru femei ceva mai accelerat până în anul 2014 când a ajuns la 72 ani, respectiv 78,9 și a continuat creșterea ceva mai lent până la valorile din prezent. Decalajul între sexe a rămar oarecum constant, reușind totuși să reducă 0,3 ani din diferență.

O evoluție asemănătoare a avut și speranța de viață a celor din mediul urban și rural. De 75,3 pentru urban și 72,2 pentru rural, în ultimul deceniu, speranța de viață a crescut de la 77,3 în mediul urban și 74,3 în mediul rural, discrepanța rămânând constantă.

În concluzie, populația rezidentă României a scăzut cu o rată medie de 0,5% în fiecare an, echivalentul a peste 870.000 persoane în 10 ani, în timp ce speranța de viață a crescut cu 2,1 ani. În perioada pandemiei, migrația a contribuit nu numai la scăderea populației în mod direct, ci a coborât și numărul de nașteri pe an. Acest lucru vine suplimentar peste faptul că emigranții care pleacă din România sunt în medie mai tineri decât populația rezidentă. Toate aceste plecării masive au dus la accelerarea fenomenului de îmbătrânire a populației.

La fel cum fenomenul “brain drain” poate fi provocat de evenimente de ordin politic (căderea comunismului, aderarea la Uniunea Europeană), iar inversarea să aibă la bază izbucnirea unei pandemii, un alt factor de luat în calcul, chiar dacă e vorba de unul mai lent, este îmbătrânirea populației. Cunoaștem deja faptul că exodul forței de muncă în vestul Europei a cuprins în cea mai mare parte oameni tineri și activi. Mai mult, pregătirea acestora a fost asigurată de un sistem de învățământ care astăzi suferă din cauza natalității scăzute, dar mai cu seamă astăzi când pandemia i-a forțat pe mulți studenți să renunțe. La fel, întemeierea unei familii, unul dintre motivele principale pentru revenirea în țară, nu mai constituie o prioritate, căsătoriile fiind și ele amânate acum mai mult ca înainte. România continuă, de altfel, logica de tranziției de la caracteristicile demografice specifice țărilor aflate în curs de dezvoltare, cu rate mari ale fertilității și mortalității, către valori mai apropiate de țările deja dezvoltate, fiind încurajat individualismul în chestiunile ce țin de propria viață și propriul corp.

Prin întârzierea căsătoriei și a vârstei la care se întemeiază o familie sunt constituite premizele pentru o carieră mai îndelungată și mai productivă la nivel înalt, fapt ce aduce implicit extinderea forței de muncă pregătite pentru a lua calea străinătății. Cumva, fenomenul “brain drain” este o replică la scară largă a migrației forței de muncă din mediul rural în mediul urban. Multe dintre satele României se confruntă deja de ceva timp cu îmbătrânirea populației pe fondul plecării la orașe a tinerilor apți de muncă. De asemenea, aceste așezări sunt văduvite de personal calificat în domeniile esențiale, incluzând aici serviciile medicale care sunt cu atât mai importante pentru o populație bătrână. Acest aspect se poate translata și în plan național dacă bilanțul migratoriu negativ, precum și sporul natural negativ se păstrează conform tendințelor din ultimii ani (este posibil ca mulți dintre cei care au revenit în țară să plece din nou în momentul în care se vor elimina toate restricțiile impuse de pandemie). Acest declin demografic aduce după sine îmbătrânirea populației, iar pe termen mediu și lung, tendințe de politici sociale nefavorabile, axate pe alocarea de fonduri considerabile pentru îngrijirea bătrânilor și accelerând decalajul față de țările cu economii în plină dezvoltare. Măsurile de impact, în stoparea hemoragiei de talente, presupun o abordare sistemică. Prioritar, consider eu, este să:

– Rezolvăm tensiunile dintre sectorul public și cel privat;
– Aducem la lumină economia, prin încurajarea angajatorilor să își raporteze real salariile, dar să fie sprijinite start-up-urile în susținerea pieței muncii;
– Implementăm sisteme de performanță (reală) în evaluarea activităților și conectarea directă a excelenței în muncă, de pachetele salariale.
Discuțiile despre eliminarea sporurilor, la fel ca cele care propun plata integrală a salariilor în mediul privat, unde angajatorii mici nu își permit să plătească salarii brute competitive sunt, în final, teme similare. Banii din plic, din mediul privat, sunt sporurile neimpozabile ale bugetarilor. Doar dezbaterea acestora nu va face decât să adâncească falia dintre sectoare, să sprijine divizarea unui stat dornic de redresare și dispariția, pentru totdeauna, a predictibilității. Or pentru ca o garanție a viitorului să funcționeze, totul începe cu încrederea.. reciprocă!