1
2
3
4

Text de Prof. dr. Ion-Ovidiu Pânișoară, Director, Departamentul de Formare a Profesorilor, Universitatea din București

Acest an în care pandemia a forțat realizarea multor activități în regim online a presupus și pentru școală o provocare majoră. Elementele pe care sistemul le-a resimțit imediat au ținut de baza materială, de nivelul de pregătire pentru schimbare, atât al profesorilor cât și al elevilor, de implicarea părinților și de condițiile de relaționare.

S-au adâncit inegalitățile

Baza materială a fost deficitară (și rămâne și astăzi la un nivel mult mai scăzut prin comparație cu nevoile reale). Vorbim aici despre inexistența unor device-uri competitive sau despre conexiuni la net defectuoase (sau chiar inexistente). Școala făcută pe dispozitivele pe care atât cadrele didactice cât și elevii le-au avut la dispoziție la momentul intrării școlii în regim online a fost problematică la nivel tehnic, aparatura deținută (la nivel personal, repet) de către actanții educaționali (profesorii și elevii) fiind dependentă de condițiile materiale ale acestora. Consecința? Oricum tehnologia nu poate suplini interacțiunea față în față, dar o tehnologie avansată poate să diminueze acest ecart. Putem spune că s-au adâncit inegalitățile privind dreptul la educație? Răspunsul este, din păcate, afirmativ. Și înainte de pandemie, resursa financiară putea să facă diferența dintre un copil care avea „condiții” pentru a învăța și unul care nu le avea, dar acum această diferență s-a accentuat.

Nivelul de pregătire, contactul cu instruirea bazată pe tehnologie, a fost un alt factor care a reprezentat o problemă la startul intrării școlii în online. Mulți profesori participaseră la cursuri în domeniu, dar este similar cu cineva care a învățat să înoate într-o piscină și apoi este aruncat în mijlocul unui ocean în timpul unui uragan. Profesorii au avut nevoie de timp pentru a se adapta, dar lucrurile s-au reglat destul de repede. Desigur că au existat (există și vor exista tot timpul) și cadre didactice rigide, care nu au reușit să se adapteze, dar majoritatea cadrelor didactice au dovedit inițiativă, creativitate și au fost capabile să pună în operă un efort considerabil în acest an.

Generația digitală, familie și școală

Pe de altă parte, la nivelul elevilor, lucrurile au stat mai nuanțat. La începutul pandemiei, în martie 2020 în cadrul unei cercetări naționale am adresat un chestionar cadrelor didactice la care au răspuns 6.500 de profesori, iar în februarie 2021 am repetat cercetarea (cu un impact și mai mare, peste 10.000 de cadre didactice fiind chestionate).

Iată că un factor care apărea în prima cercetare s-a păstrat în cea de-a doua: elevii „buni”, cei cu rezultate bune la învățătură, s-au integrat în cadrul instruirii online mult mai bine prin comparație cu elevii care înregistrau înainte de pandemie rezultate slabe. La o primă vedere, acest lucru este greu de explicat (ținând cont de faptul că vorbim despre o categorie de vârstă obișnuită cu tehnologia, ceea ce Mark Prensky denumea „nativi digital”, copii care se nasc cu telefonul mobil/tableta în mână).

La o privire mai profundă vedem că avem de-a face cu un mod diferit de lucru cu tehnologia, pentru primii utilizarea tehnologiei în scop didactic era un aspect deja consacrat, pentru cea de-a doua categorie, utilizarea tehnologiei s-a făcut – preponderent – în scop de distracție/divertisment. Prin urmare, elevii cu rezultate slabe la învățătură, deși foloseau frecvent tehnologia, nu o foloseau pentru a învăța și au fost mai puțin pregătiți să interacționeze cu platformele și materialele pe care profesorii le-au pus la dispoziție în timpul școlii online. Din păcate, această tendință s-a menținut pe tot parcursul acestui an și rămâne un factor asupra căruia școala trebuie să se aplece în continuare.

Nu în ultimul rând, părinții au reprezentat o logică a schimbării în această etapă: pe de o parte, au putut să vadă „din interior” ce s-a întâmplat la școală, pe de altă parte au trebuit să-și aloce timp pentru a-și susține copiii (în special în învățământul preșcolar și cel primar). Este interesant faptul că, dacă la o primă vedere, lucrurile au sunat bine pentru sistemul de învățământ, mulți părinți apreciind activitatea cadrului didactic, cu timpul au apărut fisuri în această solidaritate nou formată: familie – școală.

Presiunea psihologică, mai mare la copii

La nivel general, diminuarea contactului interuman a dus la o redefinire a modului în care relaționăm cu ceilalți. De pildă, frica și stresul permanent la care au fost supuși elevii prin reflectare la modul de a gândi al părinților au fost mai mari. De ce? Dacă părinții, în calitate de adulți, puteau să reacționeze printr-un control crescut al propriei vieți față de măsurile impuse (fie că le respectau, fie că nu, dar aveau această libertate de a alege), pentru copii situația a fost mai grea și mai greu de gestionat.
Partea proastă este că această dificultate în a gestiona stresul nu este observabilă la fel de ușor la un copil prin comparație cu un adult. Pe undeva, copiii au trebuit să își gestioneze propria dezvoltare, propriile întrebări (firești, care apar în cursul creșterii și maturizării biologice și psihologice) cu întrebările generale privind pandemia (la care trebuiau să răspundă atât ei cât și toți cei din jur).

În concluzie, trebuie să acționăm cu prudență și să ne luăm măsuri de readaptare care să includă și depistarea eventualelor fobii sau depresii post-pandemie la copii și adolescenți.

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR