Politica e construită pe emoţie. Decizia politică, adesea materializată sub forma politicilor publice, este profund influenţată de opinia publică – la rândul ei dictată de emoţie. În cele din urmă, e firesc să fie astfel. Chiar şi în dictaturi, unde puterea este exercitată discreţionar, liderul atotputernic nu poate face abstracţie totală de opinia publică, oricât de restrâns ar fi înţelesul acesteia. Cu atât mai puţin în democraţii, unde politicienii înţeleg că fotoliul lor depinde (cel mai adesea direct) de vocea urnelor. În atare context, se naşte întrebarea privind limitele emoţiilor în conturarea destinului unei comunităţi mai mici sau mai mari. Până unde sunt ele utile şi – mai important – care este punctul în care emoţiile devin periculoase? Manipulate, acestea pot transfigura o societate dincolo de recunoaştere.
Nu puţini sunt liderii statelor democratice care întâmpinau dificultăţi în a funcţiona politic în lipsa informaţiilor privind direcţia spre care naviga opinia publică. Spre pildă, John Major, fost premier al Marii Britanii, era cunoscut pentru interesul exacerbat pe care îl manifesta faţă de modul în care activitatea sa era reflectată în presa vremii – o reacţie de înţeles după lungul mandat al premierului Thatcher, care părea a fi mai puţin sensibilă la relatările jurnalistice privind deciziile pe care le lua în Downing Street.1
Perfect conştienţi că fiecare mişcare le este monitorizată de cei în faţa cărora dau socoteală în campaniile electorale, politicienii (mai mici sau mai mari) depun toate eforturile pentru a-şi atrage simpatia maselor. De unde şi cererea crescândă pentru specialişti în comunicare, publicitate şi PR politic. Există însă o linie fină de demarcaţie între a încerca să înţelegi sursele emoţiei, căutând soluţii pentru problema pe care o semnalează, şi a urca pe valul emoţiei, ba chiar potenţându-l, fără nici cel mai mic interes în a găsi rezolvare temerilor care stau la baza acestuia, folosindu-l într-un mod oportunist. Din păcate, inflamarea spiritelor – oricât de justă ar fi aceasta – nu a sfârşit niciodată bine. Şi dacă adăugăm că politica este, cel mai adesea, asociată emoţiilor negative, înţelegem care sunt implicaţiile. André Glucksmann scria că istoria contemporană este marcată de „neaşteptate fracturi” care, implacabil, scot la iveală sentimentele negative care mocnesc în relaţia dintre indivizi sau, la scară mai largă, dintre diferite grupuri care formează societatea.2 Astfel de sinapse ale istoriei au dovedit că au capacitatea de a atenta şi la stabilitatea Uniunii Europene. Sunt de notorietate, în acest sens, criza financiară, urmată de criza refugiaţilor. Iar eforturile de soluţionare a problemelor pe care le-au creat aceste crize sunt mult mai puţin vizibile decât spectaculosul discurs al anti-europenilor. Eforturile acestora din urmă de a dejuca un închipuit complot universal sunt mult mai uşor de perceput de către publicul larg, cu atât mai mult cu cât efectele negative ale celor două crize s-au făcut simţite imediat, pe când îndreptarea efectelor nefaste clamează o perioadă îndelungată.
La un deceniu de la eruperea acestor „fracturi” ale istoriei, partidele care promovează discursul împotriva Uniunii Europene şi a tot ceea ce înseamnă această construcţie politică rămân neclintite în topul preferinţelor la urne. Cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European de acum câteva luni, FPÖ – partidul radical de dreapta din Austria – a reuşit un scor deloc de neglijat de 17%, nu departe de partidul-soră din Franţa (Rassemblement National), care a cumulat un total de 23%, clasându-se primul în preferinţele din Hexagon. Tot pe primul loc s-au clasat şi Liga (fosta Lega Nord) din Italia, cu cele aproape 35 de procente ale sale, precum şi partidul BREXIT, care sub cârmuirea lui Nigel Farage a adunat 30% din preferinţele britanicilor – la distanţă de peste 10 procente de liberal-democraţii de pe locul doi. Sunt doar câteva exemple.
Dincolo de preferinţe sau de pasiuni politice, rezultatele alegerilor europene din luna mai sunt un indicator al faptului că umorile asociate celor două crize amintite mai sus încă animă spiritele.
Există un sentiment – pe care aproape că l-am putea denumi rezidual – al insecurităţii, peste care europenii încă nu au reuşit să treacă. Specialiştii în psihologie indică faptul că ratele semnificative de şomaj care au marcat Europa după anul 2008 au conturat un puternic sentiment al responsabilităţii individuale în faţa eşecului – de care decidenţii („sistemul” sau „mainstreamul politic”) sunt consideraţi a fi direct responsabili. Foarte probabil, o bună parte a europenilor consideră că încă nu s-a făcut dreptate, că cei din cauza cărora Europa a navigat prin apele tulburi ale ultimilor ani nu au plătit suficient pentru reaua-voinţă sau (în cel mai bun caz) neglijenţa lor. Reflexul stigmatizării nu s-a estompat suficient, iar în acest mecanism al resentimentului care concentrează emoţiile negative (furie, ruşine, chiar ură) sunt cel mai adesea prinse elitele sau minorităţile, identităţi sociale faţă de care se instalează o puternică distanţare emoţională.
Percepţiile privind ameninţările individuale, dublate de cele sociale, s-au acutizat cu precădere în rândul europenilor din clasa de mijloc şi a „precariatului”, adică acele pături sociale care se văd marginalizate în procesul decizional. În urechile acestora, distincţia pe care Le Pen o denunţă între „Franţa legală” şi „Franţa reală” găseşte rezonanţă. La fel şi declaraţiile liderilor Lega Nord, care afirmau relativ recent că „răul cuibăreşte pe culoarele Puterii” de la Roma. Sunt sound bites menite a discredita elitele. Sigur, nu ajută cu nimic la rezolvarea problemelor Franţei, Italiei sau ale oricărei alte ţări pe care populiştii clamează că le protejează, dar marchează profund opinia publică, rămânând în memoria colectivă şi hrănind setea de „dreptate” – care are o semnificaţie aparte pentru fiecare individ care se consideră a fi nedreptăţit de situaţia în care se află.
Imaginea politicienilor dormind în fotoliile confortabile ale parlamentelor creează repulsie nu neapărat pentru că aceştia nu-şi îndeplinesc cerinţele din „fişa postului”, ci pentru că neglijenţa lor construieşte imaginea unor indivizi feriţi, total nejustificat (chiar injust), de grijile cu care se confruntă „simplul cetăţean”. Aşadar, găsirea unui ţap ispăşitor a devenit, peste noapte, un sport naţional, ba chiar european – pe cât de uşor de practicat, pe atât de periculos, pentru că pe termen lung poate crea confuzie generalizată, anulând orice sursă a autorităţii care ar putea sta în calea ideilor pe care le propagă populiştii. În lupta împotriva conspiraţiilor, discursul populist subminează vocea specialiştilor din orice domeniu, precum şi legitimitatea unor întregi instituţii, multe dintre acestea indispensabile democraţiei. Cu cât emoţiile sociale devin mai puternice, inhibând apetitul pentru dialog (dintre reprezentanţi şi cei reprezentaţi, sau dintre reprezentanţi şi experţi etc.) cu atât populismul se dezvoltă mai uşor. Per a contrario, cu cât conştientizăm mai mult că populismul se hrăneşte din emoţiile noastre negative, cu atât acesta devine mai puţin frecventabil, îşi reduce din intensitate şi devine vulnerabil (cinefilii vor întrezări o asemănare izbitoare cu personajul principal al unei recente reecranizări după un roman semnat de Stephen King).
Tocmai de aceea, teoria privind existenţa unui „populism bun” ţine şi nu prea. Atât timp cât populismul îndepărtează cetăţeanul european de valori precum toleranţa şi acceptarea diversităţii (ne referim aici chiar şi la simpla diversitate a opiniilor) prin utilizarea unui instrumentar generos de manipulare a sentimentelor faţă de alţi indivizi sau grupuri sociale, natura populismului e, dincolo de orice dubiu, una profund dăunătoare. Mult clamata „recâştigare a puterii de către Popor” care încurajează gesturile radicale, omiterea dialogului, a schimbului de opinii sau a consultărilor între părţile adverse rămâne învecinată anarhismului sau mercenariatului ideologic, bălteşte la stadiul de patologie a sistemului politic. Sigur, nimeni nu neagă dificultatea dialogului – cu atât mai mult cu cât trăim vremuri de repulsie generală faţă de politic, ceea ce face ca orice compromis să poată compromite. Dar nici nu putem transforma conflictul în regulă doar pentru că este mai facil părţilor implicate în procesul politic.
În jocul democratic, opinia publică reprezintă piesa în jurul căreia gravitează întregul proces decizional. De altfel, „transparentizarea” a apărut ca o reacţie la nevoia informării opiniei publice cu privire la diferite teme, facilitând astfel contactul cu ceea ce este mai puţin cunoscut, cu intenţia de a atenua spaimele sociale care ar putea să apară din diferite motive.3 Cu toate acestea, necunoscutul este încă intens cultivat prin discursul populist, dând frâu liber zvonurilor, isteriilor de masă şi altor mişcări sociale care celebrează nonraţionalul.
Abuzul emoţiilor rămâne, probabil, printre îndeletnicirile preferate ale politicului.