Biologul Alexandru Stermin a participat timp de o lună la un proiect de cercetare din Rio de Janeiro. Cercetarea s-a desfășurat în cadrul cooperării dintre Universitatea de Stat din Rio de Janeiro și Universitatea „Babeș-Bolyai”, în urma bursei câștigate de biolog prin programul ”InterContinental Academic Exchange Programme”. Explorările s-au axat pe adaptarea unei specii de pasăre la mediul antropic din Rio, iar Alexandru Stermin le-a extins într-o complexă incursiune în „socialul” viețuitoarelor.

Alexandru Stermin pe plaja din Rio

Pe plaja din Rio de Janeiro, ori e zi, ori e noapte, crepusculul este ceva străin locului. Aproape de tropice, soarele apune brusc, se aruncă după linia orizontului și gata! E întuneric. Tot așa și răsare, te trezești dimineața luat pe sus de lumină.
În ce lume trăim!, zic eu. Aici, unde oamenii au cel mai divers spectru de culoare a pielii, unde nenumăratele triburi de aborigeni s-au amestecat cu africanii, aduși sclavi și cu europeni, aici mai există încă atâta discriminare, pe atât de multe categorii.

Oare trecerea bruscă de la noapte la zi să fi influențat gândirea asta în alb și negru? Sigur nu, căci nici în Europa, unde există nuanțele crepusculului, lumea nu gândește cu mult mai diferit decât aici. Gândirea manifestă mă îngrozește. Spun asta după ce aproape toată ziua am discutat despre discriminarea care există încă în Brazilia și pe care, în contrast cu diversitatea exuberantă a locului, nu o puteam înțelege. În mintea mea, cu cât e mai multă diversitatea, ar trebui să fie mai multă toleranță, mai putină discriminare. Dar se pare că nu-i așa și încercam să înțeleg de ce?

Noi, oamenii, îmi spune colegul – născut și crescut acolo în mijlocul Braziliei, folosim categoriile nu pentru că fac bine sau rău, ci pentru că așa funcționăm.

Aruncați în lume

Mi-am amintit atunci ce spunea Heidegger în „Ființă și timp”, unde, a exista nu este similar cu a fi conștient, ca în Descartes – „Gândesc, deci exist” sau ca în identitatea conștiinței la Husserl. Heidegger spune că noi existăm în lume. Ceva există în contrapunct cu neantul, neantul este opusul existenței. De frica neantului și din setea noastră de a exista ne construim sinele, folosind limite și categorii din lume. Delimităm elementele lumii de noi, le discriminăm, nu pentru că avem ceva cu ele, ci pentru că avem ceva cu noi, vrem să existăm, vrem să ne facem pe noi să fim și asta are loc mereu în raport cu Lumea, cu celălalt. Când am găsit o limită, un hotar între noi și celălalt, începem să existăm, ne construim. Deci, așa funcționăm, așa existăm și putem exista doar în lume, folosindu-ne de ea, ne dăm contururi.

Cu cât sinele are o identitate mai puternică cu atât are și forța, și voința, de a interacționa cu Lumea și a exista în ea. După acest principiu, într-o lume extrem de diversă, dar paradoxal, omogenă în diversitatea ei, ca să existăm, simțim nevoia să creăm cât mai multe limite, categorii. Așa, poate, s-ar putea explica discriminarea de aici.

Priveam oceanul din fața mea, îl vedeam cum în imensitatea lui își arunca valurile peste uscat, încercând parcă să își stabilească și el limitele, să existe. Face asta continuu, fără să se oprească, de când e Lumea. Se pare că încă n-a găsit limita, căci valurile lui nu se mai opresc. Seamănă și el, oceanul, cu noi, oamenii. Plaja e goală, căci trăim o pandemie. Colegul meu, brazilian, pare frământat de aceleași întrebări.

Cum suntem noi oamenii!? În loc să fim solidari, acum, în vremurile acestei amenințări, parcă ne dezbinăm tot mai mult. În loc să căutăm o cale de mijloc să mergem împreună pe ea, ne aruncăm inconștienți în extreme și ne fragmentăm social. Aveam impresia că vorbește despre ce se întâmplă la mine acasă, dar vorbea despre casa lui, Brazilia. Oricum, vorba aceea, „Omul este om, peste tot”.

Plaja din Rio

Peisajul fricii

După o pauză mai lungă, în care parcă am uitat ritmul firesc al respirației, încep să îi povestesc cum biologii au descoperit recent că, în Natură, un prădător sau un patogen nu acţionează doar asupra celor pe care îi atacă sau îmbolnăvește și ucide, ci și asupra celor din jur. Induce frica și frica schimbă lucrurile, interacțiunile organismelor între ele și ale acestora cu mediul. Astfel în ecologie a apărut un nou concept numit „peisajul fricii”.

Multe parcuri naturale de pe continentul african au fost afectate de războaie în urmă cu zeci de ani. În contextul acestor conflicte, populațiile de animale au fost decimate. Au dispărut prima dată prădătorii, vârfurile de piramidă trofică și ulterior ierbivorele – prada. Cu toate că de o vreme bună se aplică intens măsuri e conservare, în multe parcuri populațiile de animale sunt încă dezechilibrate. Unele specii au dispărut sau sunt în număr tot mai mic, iar altele se înmulțesc.

S-a observat, neașteptat, că asta se întâmplă cu precădere acolo unde nu există prădători. De exemplu, în unele parcuri, cu un număr insignifiant de lei și în lipsa altor prădători, numărul zebrelor și al bivolilor a scăzut drastic, dar s-au înmulțit unele specii de antilope. Antilopele care stau în tufiș sunt din ce în ce mai multe și pasc iarba din zonele deschise, așa cum fac antilopele din mlaștini care acum pasc peste tot. La o analiză amănunțită s-a constatat că toate antilopele caută să mănânce aceleași specii de plante, pe cele mai bune, mai hrănitoare, indiferent de habitatul în care cresc. Astfel toate intră în competiție cu toate.
În alte parcuri, acolo unde există prădători, totul este mult mai organizat. Pentru că se tem, pentru ca le este frică, antilopele de tufiș pasc în habitatele închise acolo unde se simt protejate. Cele de mlaștină ies foarte rar pe uscat, pentru că mlaștina le oferă siguranță, iar în zonele uscate și deschise mănâncă cele care se pot apăra mult mai eficient de prădători.

În prezența fricii, animalele își împart nișele mult mai clar și competiția dintre ele este mult mai scăzută, căci frica tine lucrurile la locul lor. Într-un fel, toate sunt împărțite clar, pe căprării. Se pare că frica este un factor ce impune mult mai multe limite, pentru a crește șansele de supraviețuire. Prezența fricii împarte totul pe mult mai multe și mai diverse categorii și păstrează ecosistemul bogat și complex. Poate că așa e și cu noi, din nevoia noastră de supraviețuire, frica adusă de virus ne fragmentează și ne coagulează în grupuri mici. Este deci, ceva firesc și natural, extremismul, segregarea nișelor și coagularea în grupuri este o reacție naturală la frică!

Biologul Alexandru Stermin în Brazilia

Evoluția solidarității

Să nu uităm însă că, în Natură, există o singură regulă, aceea că nu există reguli. Frica nu doar segregă, pentru că specia noastră a evoluat și a ajuns să fie una din speciile cu cea mai complexă și vastă rețea de interacțiuni sociale, o specie a solidarității, ca răspuns la frică, la amenințate.

Dacă ne uităm la craniul nostru, o să vedem că ochii ne-au venit mult în față, s-a întâmplat asta pentru că evolutiv un câmp vizual binocular ne ajută să vedem mai clar obiectele din față și să aproximăm distanțele. Astfel, ca primate, animale care trăiesc în arbori, era esențial să putem aproxima distanțele spre crengile pe care sărim. Pe măsură ce am câștigat un câmp binocular mai bun, am putut să ne deplasăm mai bine și mai rapid prin copaci. Ne-au venit ochii în față, din lateral, și astfel am pierdut mult din unghiul întregului câmp vizual. Nu mai vedeam în spate, cum văd iepurii și nici foarte mult în lateral, cum văd majoritatea ierbivorelor – a animalelor care sunt pradă și care au nevoie de acest câmp vizual larg ca să poată identifica din vreme prădătorii, dar care nu au un câmp binocular bun, adică nu prea văd bine în față.

Păsări laguna din Rio

Cu un câmp binocular bine dezvoltat, ne-am câștigat libertatea de a sări sigur prin copaci, dar am pierdut capacitatea de a percepe pericolele din jur şi astfel frica ne-a cuprins! Evolutiv însă am găsit o cale de a compensa îngustarea câmpului nostru vizual. Am început să aducem în jurul nostru mai mulți ochi, am devenit sociali. Astfel am format grupuri și relații de grup. Avem grija unul de celălalt, ne păzim spatele, am devenit solidari. Solidaritatea deci a evoluat ca o reacție la frică și asta ne-a ajutat să devenim ce suntem astăzi.

Fragmentarea, împărțirea pe categorii, delimitarea clară a limitelor, până poate la extrem este o reacție la frică și contribuie la diversitatea unui ecosistem întreg, dar în același timp, socialitatea, solidaritatea, conlucrarea, ca reacție tot la frică, ajută la supravieţuirea și evoluția vieții.

Lucrurile par paradoxale și sunt așa, dacă încercăm să vedem lumea în alb și negru. În felul acesta însă nu o să putem înțelege nimic, pentru a le înțelege avem nevoie de o gândire deschisă, care să permită nuanțele, avem nevoie de un dialog, în care să integrăm și puncte de vedere care par paradoxale.

Da! Frica ne dezbină, ne fragmentează, ne face să gândim extrem, Natura în evoluția ei a demonstrat asta, dar tot frica ne aduce împreună, și tot în Natura din care venim avem argumentele. Este însă ceva ce trebuie punctat aici, dacă frica numai ne dezbina sau numai ne solidariza, noi nu eram aici astăzi, noi și multe altele. Suntem însă în acest mare spectacol al diversității vieții, pentru că legile viului nu funcționează în extreme, ci în intervale, existența noastră aici este datorată unui reglaj fin pe care îl putem inefabil percepe doar într-un dialog.

Ne uităm la ocean cum își aruncă valurile spre uscat și apoi se retrage spre sine, pentru a lăsa uscatul să-i vină în întâmpinare. După discuția asta am ajuns amândoi la o singură concluzie, știm acum cu cine seamănă oceanul, seamănă cu Socrate. Oceanul și uscatul sunt în dialog, de când e Lumea și datorită acestui dialog există împreună dar separat, în armonia lor. Lumea oceanului e uscatul, iar lumea uscatului este oceanul, fiecare își ia din celălalt limita pentru exista.