Emoţii? Cel mai bine s-ar descurca pe tema asta un psiholog. Nu eu, care nu sînt. Eu ştiu vorbi despre alte lucruri şi fapte. De pildă, vă pot spune cum se scrie un poem.

Un poem se scrie… singur. Şi-apoi, după ce s-a scris, undeva în adîncurile la fel de-adînci ca fundul oceanelor ale psihismului uman, iese zumzăind (foarte precis: cîntînd ritmat) la suprafaţa minţii şi, pe mine – vorbesc despre ce ştiu eu – nu mă mai lasă să respir. Mă obligă să iau act de existenţa lui. Iese primul vers, eventual şi următoarele. Atunci e de preferat să iau hîrtie şi creion şi să îl scriu. Corect ar fi să spun: să îl stenografiez, aşa cum îmi este dictat din adîncuri, cuvînt de cuvînt, vers de vers, pînă la capăt. Dacă nu-l scriu, îl pierd. Punct. Pe urmă, ca unui nou născut ce este, trebuie să îi fac toaleta, să tai cuvintele de prisos etc. Partea asta e meserie. Prima, naşterea poemului ca atare, e inspiraţie, şi se zice că ţine de talent. Iar talentul, îl ai la fiecare poem în parte sau nu îl ai. Însuşirea asta misterioasă numită talent poate fi cultivată, îngrijită, educată, dar nu poate fi nici dobîndită prin muncă, nici cumpărată de la nicio prăvălie, nici măcar la prăvălia lui Dumnezeu. Îl ai cît îl ai şi gata. Dacă ar fi să-l definesc funcţional, talentul este acea însuşire a omului de a simţi mai mult decît aţii, adesea altfel decît alţii, şi de-a exprima cu exactitate ceea ce simte.

„Nu emoţiile artistice generează arta, ci omenescul generează arta. Iar arta, în măsura în care e într-adevăr artă, generează sau poate genera emoţia artistică – a receptorului.” Sursa foto: moderntribes.com

Există oare vreo legătură între emoţie, adică între reacţia afectivă a omului la ceea ce-l atinge din interior sau din exterior, nu contează, şi talent? Probabil că da. Dar numai la cei care au deja talentul. Altfel, vorba lui Caragiale, toţi sîntem iritabili, expresivi sînt numai unii. Tradus: toţi sîntem sensibili, toţi avem emoţii, talent au numai unii. Iar cei care îl au, nu ştiu cît este el de mare. Mai rău ca la o exploatare minieră, în privinţa talentului nimeni nu poate aproxima dimensiunea „zăcămîntului” şi nici cîtă vreme o să ţină, asta se poate vedea numai aposteriori, de obicei după ce un autor şi-a încheiat nu numai opera, ci şi viaţa. Ba, mai rău, după ce a trecut ceva vreme de la moartea lui, iar „opera” (pun ghilimele din jenă faţă de un cuvînt aşa de mare, de pretenţios) e lent digerată în stomacul de rumegător al culturii şi clasată. Prin urmare, cei care au darul nu tocmai curat de a crea nu ştiu niciodată dacă nu cumva şi-au mizat viaţa toată pe o investiţie eşuată.

Am auzit un critic literar spunînd că nu contează emoţiile autorului, ci numai realitatea produsului estetic şi felul în care acesta îl emoţionează sau nu pe receptor. Asta este ceea ce dvs numiţi „emoţia artistică”: iar emoţia estetică, adică trăirea puternic încărcată afectiv, este a  receptorului de artă (a cititorului, a privitorului unui tablou, a spectatorului unui spectacol de teatru ş.a.m.d.), nu a creatorului. Numai ei, receptorii sau consumatorii de artă, îşi pot permite să aibă „emoţii artistice”. Creatorii, ba. Cînd sînt cititor sau privitor sau spectator, şi eu am, ca tot omul, emoţii artistice, dacă obiectul estetic e destul de puternic încît să mă ia cu el. Cînd scriu, ba. Aşa că nu am încotro, trebuie să-i dau dreptate criticului literar. Cînd scriu, sînt un instrument, o ustensilă, un creion folosit de-o forţă mai mare decît mine. Tot ceea ce am scris eu, fiecare rînd, a ieşit din solul unui fapt trăit, care-a lăsat în mine-o cicatrice. O urmă. Una impură, îmbibată de sentimente  omeneşti. Dar ăsta a fost felul meu de a scrie, şi nu pun nicidecum la îndoială faptul că alţi autori scriu premeditat şi la rece, atunci cînd au timp, hîrtie şi creion, alegîndu-şi „tema” poemelor din vreme şi „lucrînd” la ele cum ar pune cărămizile într-un zid. Tot respectul meu pentru ei. Mie nu mi s-a întîmplat, eu nasc poemele din mine într-un sens aproape biologic al cuvîntului.

Nu emoţiile artistice generează arta, ci omenescul generează arta. Iar arta, în măsura în care e  într-adevăr artă, generează sau poate genera emoţia artistică – a receptorului. Cam aşa văd eu lucrurile, mai mult: sînt sigură că aşa sînt.

Mai mult decît emoţiile, care sînt fugitive, pe mine mă interesează sentimentele. Ele sînt un fel de „locuitori” ai mei, durează, sînt grele şi greu de dus, e greu de trăit cu ele – dar fără ele ar fi şi mai rău. Multe dintre ele devin trăiri-obsesii. Au o legătură durabilă cu eticul. Intră în componenţa reacţiilor mele de tip moral. Le pot stăpîni, dar nu complet. Le pot refula cu anii, dar nu definitiv. Aşa că, uneori, ele răbufnesc în textele mele, cu întîmplarea/trauma care le-a provocat cu tot. Cu povestea lor cu tot. Îşi cer dreptul de-a înceta să stea în umbra sufletului meu şi de-a ieşi la suprafaţa lumii. Şi, sigur, pînă la urmă le dau voie să răzbată afară, chiar dacă ştiu că expresia lor scrisă n-o să-mi aducă decît belele. Nu e o problemă de curaj, ci de supravieţuire: uneori pur şi simplu simt că nu mai pot trăi dacă nu las cîte  un adevăr, posibil neplăcut, să iasă la lumină, să se etaleze şi el în lumea asta sublunară.

Îmi cereţi să vorbesc şi despre frică. O. Eu sînt timidă din naştere. Mediul social românesc este mai mult decît neprielnic pentru femei, este de-a dreptul toxic, fapt care nu e deloc în avantajul cuiva din naştere timid. În 1990, cînd a căzut regimul socialist, mi-am făgăduit că nu-mi va mai fi niciodată frică de ceva din exteriorul meu. Nu m-am ţinut de cuvînt, lumea noastră nu e în aşa fel orînduită încît să nu îmi fie frică. Mi-a fost, adesea. Dar în 70 la sută din cazuri – nu sută la sută, eu nu sînt un erou –, m-am purtat ca şi cum nu mi-ar fi. Nu m-am gîndit niciodată dacă frica a pătruns şi în poemele mele de după 1990. Probabil. E posibil să aibă-n mixtura lor, alături de alte trăiri cu mult mai întunecate, şi frica. Nu pot controla decît în prea mică măsură jetul ritmat de cuvinte căruia eu nu-i sînt altceva decît o unealtă de scris.