În ultimii ani, de la Orşova, pe Dunăre în sus, de-a lungul a circa 25 de kilometri, s-a dezvoltat o nouă destinaţie turistică, exclusiv pe seama întreprinzătorilor privaţi. Comunele Eşelniţa şi Dubova sunt epicentrul noii dezvoltări, prima fiind situată de-a lungul şoselei de „coastă” care şerpuieşte pe marginea Dunării, a doua, într-un golf bucolic, situat exact între Cazanele Mari şi Cazanele Mici.

Potrivit localnicilor implicaţi în turism, în zonă funcţionează cam 140 de pensiuni, cabane, vile, hoteluri mici sau gospodării cu camere de închiriat. Pe cel mai popular site de rezervări interne, turistinfo.ro, în Orşova, Eşelniţa şi Dubova sunt listate peste 120 de posibilităţi de cazare. Cele mai multe oferă piscine şi acces la pontoane pe Dunăre şi/sau terase cu privire la Clisură.

Dunărea, într-o dimineață de primăvară, la Eșelnița

În amonte

Şoseaua străbate Orşova de-a lungul unui chei ponosit, mărginit de o pistă de biciclete pe care nu pedalează nimeni. Din loc în loc, sunt amplasate reclame la croaziere pe Dunăre, care includ Chipul lui Decebal, de pe malul românesc, şi Tabula Traiana, de pe malul sârbesc. Un Centru de Informaţii Turistice e închis, fără program şi fără explicaţii. Va fi deschis în sezonul estival, dar cum am ajuns la Orşova înainte de 1 mai, nu am avut norocul de a consulta materialele pe care le pune la dispoziţia turiştilor. Drumul spre Eşelniţa o ia din centrul Orşovei la dreapta, părăsind malul Dunării, peste un deal. După ce traversează vatra comunei Eşelniţa, coboară din nou pe malul Dunării, de-a lungul căreia continuă cale de 14 kilometri, până la Dubova. Este una dintre cele mai spectaculoase şosele din România, cu Dunărea liniştită sclipind în stânga şi stâncile împădurite ale Carpaţilor, în dreapta. Drumul seamănă întrucâtva cu şoselele de pe coastele Mediteranei, panglici negre între verde şi albastru, dar locul mării nemărginite până la orizont este luat aici de versanţii păduroşi de pe malul sârbesc.

Atenţie la roaming!

Cât timp sunteţi pe Clisură există riscul să pierdeţi semnalul din România al operatorului de telefonie mobilă, şi, dacă aveţi această setare, să vă intre automat operatorul de telefonie mobilă din Serbia. Aveţi grijă în acest caz, mai ales la transferul de date, fiindcă un MB costă 10,59 euro. Astfel, o poză postată pe Instagram ar putea să vă coste cât preţul unei croaziere!

Pe stânga, între şosea şi Dunăre, defilează una după alta pensiunile şi vilele. Pe dreapta au început de asemenea să apară spaţii de cazare, private de accesul direct la Dunăre, dar beneficiind de o poziţionare mai pitorească. Mai sus de ele, se desfăşoară Parcul Natural Porţile de Fier. Practic, toate spaţiile de cazare se întind între malul Dunării şi limita Parcului Natural. Pe şosea, după Pensiunea Septembrie, se face un viraj de 90 de grade, chiar în drept cu intrarea în Cazanele Mici, unde malul sârbesc pare la o aruncare de băţ. Mai departe, în dreptului unui pod rutier care trece peste un braţ al Dunării, se ridică statuia gigantică cu chipul lui Decebal. În jurul podului au fost instalate câteva tarabe cu suveniruri şi mai multe pontoane de unde se pleacă în croaziere scurte pe fluviu. Imediat după pod, într-o cotitură a şoselei se găseşte Mănăstirea Mraconia, construită peste structura unei vechi clădiri care ajuta la navigaţia în Cazane. Dincolo de Mraconia se deschide golful Dubova, cu ape calme, şi comuna omonimă, una dintre cele mai pitoreşti de pe Dunăre. Dincolo de Dubova, drumul părăseşte din nou Dunărea, pentru a reveni la ea după Cazanele Mari. La reîntâlnirea dintre şosea şi fluviu, se deschide o panoramă măreaţă. Apele Dunării, aici largă şi calmă ca un lac, sclipesc în albastru sub soarele dimineţii, conturate de malurile mai întunecate ale fluviului, până, hăt, departe, spre orizont. O navă comercială de mari dimensiuni pare că stagnează în mijlocul apei, ca un iris într-un ochi al Europei.

Cam aici, la ieşirea din Cazanele Mari, se opresc majoritatea excursiilor pe şosea şi croazierelor, care pornesc de la Orşova, Eşelniţa sau de la Chipul lui Decebal. Pentru fanii înrăiţi ai vestigiilor istorice, se poate merge un pic mai departe, înainte de intrarea în Şviniţa, la ruinele cetăţii Tricule, cu turnurile sale scufundate pe jumătate în ape. Accesul dinspre uscat spre acestea este însă imposibil. Un panou informativ arată că ruinele nu au fost complet uitate de autorităţile locale, care însă nu au catadicsit nici măcar să taie o potecă până la ele. Dincolo de Şviniţa, Clisura continuă, în judeţul Caraş-Severin, până la Baziaş, locul unde Dunărea întâlneşte Carpaţii şi, totodată, îşi face intrarea pe teritoriul românesc. Este vorba însă de o altă Clisură, fără Cazane şi fără amenajări turistice, care nu face obiectul articolului de faţă.

În zona Orşova-Eşelniţa-Dubova funcţionează în jur de 140 de pensiuni, cabane, vile, hoteluri mici sau gospodării cu camere de închiriat

…şi în aval

De la Orşova, în aval, spre Drobeta Turnu Severin, malul stâncos nu a permis formarea altor localităţi. Dunărea se aliniază pe dreapta, domesticită de barajul de la Porţile de Fier. Fluviul face un cot la dreapta, într-un loc unde se afla cândva insula Ada Kaleh, scufundată, împreună cu alte aşezări de pe ambele maluri ale Dunării, în 1970, odată cu construcţia barajului. Apoi, drumul merge drept, până se ajunge la baraj. Aici, este amenajat şi un mic muzeu, modernizat în ultimii ani, unde este prezentată succint istoria zonei, iar apoi se ajunge în sala turbinelor. Când l-am vizitat, ghida de la muzeu ne-a întâmpinat cu un aer de diriginte sictirit, punându-ne în vedere să nu stăm mai mult de 15 minute în partea istorică, după care ne-a condus în sala turbinelor, unde nu se pot face fotografii şi unde ne-a ţinut un expozeu laconic de cinci minute, pe ton milităros. Am aflat că, în medie, 15% din energia electrică a României se produce la Porţile de Fier. Apoi ne-a condus spre ieşire, cu aerul uşurat al angajatului la stat care a scăpat de o corvoadă.

După Porţile de Fier, Clisura Dunării se încheie, în mod oficial. Dar merită să mergeţi mai departe, pentru o vizită la Drobeta-Turnu Severin. Reşedinţa judeţului Mehedinţi aşteaptă turiştii cu un centru pietonal plăcut, un parc generos, şi o cetate medievală recent restaurată şi transformată în spaţiu pentru evenimente publice. Castelul Artelor, un fost turn de apă reinventat ca spaţiu cultural, este un alt simbol al oraşului. Piciorul Podului lui Traian este obiectul unui proiect european de valorificare turistică aflat în mare întârziere. Deocamdată, el este greu de vizitat, la capătul unui drum de pământ plin de gropi. Înconjurat de bălării şi gunoaie, este departe de a atrage turiştii, în vreme ce „fratele” său de pe malul sârbesc este de câţiva ani un magnet turistic.

Am încercat să luăm legătura cu Consiliul Judeţean (CJ) Mehedinţi cu privire la acest subiect şi la altele legate de valorificarea potenţialului turistic al zonei. De la cabinetul preşedintelui CJ ni s-a transmis că vom fi contactaţi în timp util. Acest lucru nu s-a întâmplat până acum.

Drum fără pulbere

Croazierele pe Dunăre sunt una dintre principalele atracţii turistice ale Clisurii. Acestea se pot face pornind de la Orşova, Eşelniţa, Dubova sau de la Chipul lui Decebal. Ultimele sunt cele mai scurte – cam 30 de minute – şi superficiale, destinate mai ales celor care se află în trecere şi vor să dea „o tură” şi pe Dunăre. Preţurile pornesc de la 30 de lei de persoană. La polul opus, unele dintre cele mai complete croaziere sunt cele oferite de ghidul local Sorin Costescu, care durează aproximativ două ore şi costă de la 40 de lei în sus. Costescu este un veteran al turismului în zonă, el oferind croaziere de agrement de aproape 15 ani, adică de pe când în zonă de abia exista o pensiune. Dacă vă cazaţi în zonă, este suficient să întrebaţi la recepţie şi veţi fi îndrumat spre unul sau altul dintre operatorii de croaziere. În general, aceştia practică aceleaşi tarife.

Cazanele Mari şi Cazanele Mici sunt principalele atracţii ale Clisurii Dunării

Cele mai folosite ambarcaţiuni pentru croaziere sunt bărcile cu motor care pot transporta confortabil 10-12 persoane, protejate cu folii de plastic transparent, montate pe un schelet de metal. O croazieră lungă durează peste două ore şi pleacă din Golful Eşelniţa, purtând călătorii, pe rând, la Tabula Traiana, Cazanele Mici, Chipul lui Decebal, Mănăstirea Mraconia, Golful Dubova, Cazanele Mari, Grota Veterani şi Peştera Ponicova.

La Tabula Traiana, popasul se face în funcţie de cât e ora şi de cât de populată e zona. Cu cât e o oră mai puţin accesibilă şi sunt mai puţini turişti pe Dunăre, cu atât ambarcaţiunile se pot apropia mai mult de inscripţia latină, pentru ca aceasta să fie observată mai bine. De multe ori, pentru aceasta bărcile cu motor trec frontiera oficială cu Serbia, aflată pe mijlocul Dunării. Tabula Traiana este o placă memorială instalată de împăratul roman cu ocazia construirii podului proiectat de Apollodor peste Dunăre. Ea a fost mutată de pe locul iniţial, după ridicarea barajului de la Porţile de Fier, pentru a rămâne deasupra apei. Placa are dimensiuni de patru metri lăţime şi 1,75 înălţime. Este încă vizibilă inscripţia originală latină, şi o serie de inscripţii şi mâzgăliri ulterioare.

Imediat după Tabula Traiana se intră în Cazanele Mici, în drept cu borna care arată că ne aflăm la kilometrul 965 al Dunării, măsurat de la vărsarea fluviului în Marea Neagră. Urmează Chipul lui Decebal, ctitorie a controversatului milionar Iosif Constantin Drăgan. Acesta a sponsorizat gigantica statuie ca o replică la Tabula Traiana, dacă e să dăm crezare ghizilor locali. Nasul statuii este lung de şapte metri, lăţimea unui ochi are 4,3 metri iar circumferinţa feţei este de 24 de metri. Chipul a fost cioplit între 1994 şi 2004. Roca în care a fost dăltuit s-a dovedit friabilă şi bucăţi din chip au picat în Dunăre, fiind reconstituite ulterior din beton. Lucrarea a fost executată de un sculptor din Orşova.

Barca trece pe sub buza de jos a regelui dac, înaintând apoi spre Golful Mraconia, un intrând al Dunării de o frumuseţe lină. Frunzele copacilor de pe versanţii din stânga şi dreapta se apleacă până la oglinda apei, dând o senzaţie de plutire pe Amazon.

La întoarcerea din golf pe fluviu, croaziera continuă în amonte, cu Mănăstirea Mraconia, a carei siluetă delicată se decupează ca o icoană bizantină pe fundal de apă, munte şi pădure. Mănăstirea se afla, înainte de ridicarea barajului de la Porţile de Fier, în golful vizitat anterior, fiind acum acoperită de apă. După 1989 s-a ridicat noua mănăstire, pe un colţ stâncos care iese din Dunăre. Biserica se ridică pe bazele uneia dintre cele trei clădiri care coordonau navigaţia pe Dunăre, pe vremea când Cazanele erau cel mai periculos loc de navigat pe Dunăre, şi nu un lac de acumulare liniştit ca acum.

Tabula Traiana, o mărturie în piatră, pe malul sârbesc al fluviului

Un pic mai sus de Mraconia se găseşte cel mai adânc şi îngust loc din Cazanele Mici, unde apa atinge o adâncime de 80 de metri. Pe dreapta se vede apoi un semn albastru care indică sfârşitul restricţiilor de navigare în această porţiune a defileului, iar apoi se deschide Golful Dubova, un semicerc care muşcă din malul românesc. Urmează intrarea în Cazanele Mari şi la scurtă vreme locul unde se află cea mai mare adâncime a Dunării, de 108-110 metri. Undeva în apropiere se mai pot observa – numai câteodată şi la foarte mică intensitate față de cum era înainte bulboanele de apă pe care le face Dunărea aici, presată din două părţi de stâncile Carpaţilor, şi care au dat numele de Cazane. Pe malul românesc începe un perete de piatră striat, în crăpăturile căruia cresc lalele de munte, galbene, un monument al naturii unic în lume. Lalele de pe Clisură pot fi văzute înflorite în prima jumătate a lunii aprilie.

Următorul popas este la Grota Veterani, o cavitate în stâncă de deasupra fluviului, spre care urcă o potecă amenajată cu scări şi balustrade de lemn. Grota a fost amenajată ca fortificaţie cu scop militar în perioada austro-ungară, iar numele şi l-a luat de la un general de origine italiană. Militarii au spart zidul de piatră într-un loc, pentru a asigura iluminatul natural al peşterii pe care au transformat-o în cetate. Pereţii peşterii poartă încă numele celor care şi-au făcut cătănia aici – Franz sau Wolf sau alte nume din tot fostul imperiu dunărean.

După scurtul contact cu pământul, prilejuit de vizitarea Grotei Veterani, barca se îndreaptă spre ultimul punct al vizitei, Peştera Ponicova. Mica ambarcaţiune intră aproape complet în gura peşterii. Aici, ghizii povestesc despre perioada în care Clisura era trecută de cei care voiau să fugă în lumea liberă, din România lui Ceauşescu, prin Iugoslavia. Peştera are o ieşire pe partea cealaltă a versantului muntos pe care îl străbate, chiar lângă o şosea. Pe acolo fugarii intrau în peşteră şi ieşeau din ea aici, pe Dunăre. Ei erau însoţiţi de călăuze sau doar aşteptaţi de ele, la ieşire, după care erau trecuţi cu barca, noaptea mai ales, pe malul sârbesc. Alţii, mai curajoşi, treceau înot.

O voltă în viteză făcută de barca cu motor la ieşirea din Cazanele Mari şi urmează drumul înapoi. Momentul cel mai spectaculos la întoarcere este Golful Dubova, cu masivul Ciucarul Mic, dominând maiestuos intrarea din această direcţie spre Cazanele Mici.

La finalul călătoriei, îţi vine să chiui de încântare. De exemplu, familia Anghelache din Slatina, tata, Marian, mama, Elena şi fetiţa, Alexandra, de nouă ani, a fost atât de impresionată de excursie şi de Clisura Dunării, per ansamblu, încât părinţii ar fi schimbat biletul la Jupiter pe care şi l-au luat în iarnă, dacă nu ar fi fost prea târziu. „Condiţiile de cazare, frumuseţea locurilor ne-au impresionat. Ne place natura, toată zona şi posibilităţile de cazare, dintre cele mai diverse”, spune mama. Au venit într-o excursie scurtă, de trei zile, mai mult în recunoaştere pentru întregul grup de prieteni cu care obişnuiesc să îşi facă vacanţele. „Ne vom întoarce aici, cu siguranţă. Acum e prea târziu să renunţăm la biletele de la Jupiter, dar anul viitor aici ne facem concediul”, promite tata. Cât despre Alexandra, e clar că statuia lui Decebal a uimit-o şi va fi un lucru numai bun de povestit colegelor de la şcoală.

Pe malul românesc, Chipul lui Decebal îi dă replică împăratului roman

Poveşti de marinar

Sorin Costescu, ghid local, proprietar şi pilot de bărci de croazieră, povesteşte că la Cazane se afla, înainte de amenajarea barajului de la Porţile de Fier, cel mai periculos loc de pe Dunăre, chiar şi numele provenind de la vârtejurile în care bolborosea apa, de parcă dădea în clocot. „Erau stânci care ieşeau din apă şi vârtejuri rapide. Nivelul apei era cu zeci de metri mai mic. Vapoarele erau conduse în această porţiune de câţiva piloţi experimentaţi, care cunoşteau locurile. Ultimul a murit nu cu mulţi ani în urmă, la Orşova. Se numeau «piloţi de cataractă»”, povesteşte marinarul. Navigaţia în Cazane se făcea, pe vremea când nu existau radiocomunicaţii, cu ajutorul a trei construcţii, două pe malul românesc, una – singura păstrată – pe malul sârbesc. Acestea trei erau aliniate astfel încât să aibă contact vizual una cu alta, şi, în funcţie de traficul fluvial, semnalizau vapoarelor când puteau să treacă prin defileu. „Exista un balon care se putea ridica sau înălţa, astfel încât să îl vadă piloţii vapoarelor. De exemplu, dacă veneai de la Sulina şi vedeai balonul lăsat, nu intrai în Cazane, până nu era ridicat. Când se elibera fluviul, căsuţa de navigaţie de la cealaltă intrare ridica balonul, şi, la fel şi celelalte două. Atunci doar puteai să treci”, spune Costescu. După construirea barajului de la Porţile de Fier, nivelul apei a crescut cu 35 de metri, făcând din Clisura Dunării un loc uşor navigabil.

Barajul este mană cerească şi pentru proprietarii de pensiuni aflate pe malul apei, deoarece ştiu că niciodată apele nu pot urca sau sau scădea dincolo de anumite niveluri, cotele apelor Dunării în această zonă fiind controlate total de mâna omului.

Apă, soare, pădure şi munte

Două forţe ale naturii, Carpaţii şi Dunărea, se ciocnesc la Cazane de milioane de ani. Încleştarea lor a fost liniştită de intervenţia zeului-om, care a făcut un lac peste volburi. Toate acestea au creat un peisaj de vis şi un spaţiu unic în România, cu apă curgătoare, pădure şi munte, la care se adaugă soarele îmbelşugat al unei clime cu influenţe mediteraneene.

„Combinaţia între soare, apă curgătoare, stânci impresionante, peşteri în care intri de pe apă, statui uriaşe şi vestigii istorice nu vei mai găsi altundeva”, este de părere Florin Arjocu, unul dinre cei mai experimentaţi ghizi de turism intern din România şi blogger de travel la drumliber.ro. Operatorii locali din turism spun că dezvoltarea a început la sfârşitul crizei, iar în ultimii doi-trei ani, construcţia de pensiuni a cunoscut o explozie. Potrivit Digi24, pensiunile de pe Clisura Dunării au fost ocupate 100% în timpul mini-vacanţei de 1 Mai. „Zona a cunoscut o dezvoltare puternică în ultimii ani. Sunt şi multe pensiuni construite cu fonduri europene. Cred că pe Clisură va fi «the next big thing» din turismul intern românesc”, încheie Florin Arjocu.

În căutarea Ada Kaleh-ului pierdut

Construcţia barajului de la Porţile de Fier a început în 1964 şi a fost finalizată în 1972. Lacul de acumulare creat în amonte de baraj a acoperit şapte localităţi pe malul sârbesc şi 11 localităţi pe malul românesc, printre care o parte din Orşova. Dar cea mai notorie pierdere a fost scufundarea insulei Ada Kaleh.

Ada Kaleh era o insulă pe care se practica turismul încă din anii 1950, populată de vreo şapte sute de turci. Cei mai în vârstă îşi amintesc şi acum de croazierele pe Dunăre din anii 1950-1960, care includeau o vizită pe insula de lângă Orşova.

Ada Kaleh însemna străduţe întortocheate de bazar, o moschee, case orientale şi târgoveţi cu fes pe cap, care te îmbiau cu baclavale şi dulceţuri de trandafir, cu sarailii însiropate, cu rahat lokum, halviţă şi cataifuri, cu tutun, bragă, cafea la nisip sau ceai negru. Smochinii înfloreau aici, lângă chiparoşi şi migdali şi trandafiri, unduiţi şi unii şi alţii de aromele dulci şi parfumurile tari ale unui Levant eşuat pe Dunăre. Ada Kaleh era un crâmpei de Orient, căzut din raniţa imperiilor pe graniţa dintre Balcani şi Europa Centrală.

Numele cu sonorităţi de gazel strecurat pe o uşă de caravanserai este de fapt cât se poate de milităros, însemnând în traducere Insula Fortăreaţă. Numele dat de turci venea de la cetatea construită aici de austrieci la sfârşitul anilor 1600, ca o continuare a fortificaţiilor Orşovei, port care se afla în punctul sud-estic extrem al monarhiei habsburgice. În primul sfert al anilor 1700, austriecii au mărit şi întărit cetatea, dar turcii au ocupat totuşi insula, în 1739, la scurt timp după terminarea construcţiilor. Ada Kaleh a rămas în stăpânirea lor – cu câteva interludii austriece – până la 1878, când a trecut în stăpânirea Austro-Ungariei. Totuşi, locuitorii de aici se aflau sub protecţia sultanului şi erau scutiţi de taxe şi de serviciul militar. Ei erau consideraţi şi cetăţeni ai Imperiului Otoman, în anul 1908 având drept de vot.

Pe insula Şimian se ajunge „la mica înțelegere”, cu ajutorul unor barcagii din Drobeta şi doar cu autorizaţie de la Poliţia de Frontieră

Insula a fost preluată de România la sfârşitul Primului Război Mondial. Dar tratele de pace nu au menţionat-o niciunde explicit, astfel încât turcii de pe insulă au trăit cu senzaţia că au fost uitaţi de toată lumea. Cel puţin asta susţinea „Realitatea ilustrată”, o revistă serioasă a perioadei interbelice, într-un reportaj publicat în 1934 despre Ada Kaleh. „Din negura vremurilor, primarii din Ada-Kaleh încărcau pe măgari registrele şi arhiva naţională a insulei şi porneau cu ea prin ţări străine, ca să amintească guvernelor de existenţa acestei pacinice populaţii. Tot astfel, la 1919, bătrânul primar din Ada-Kaleh sosi cu hârţoagele la Bucureşti şi mare fu uimirea politicianilor români, când aflară că la Geneva a fost omisă fixarea soartei acestei insule”, menţionează sursa citată.

Turcii de pe insulă au obţinut de la Bucureşti ce aveau şi de la Budapesta – scutirea de taxe şi de armată. „Armata nu puteau s’o facă, fiindcă insula n’ar fi putut rămâne numai cu femei şi cu copii, în timp ce soţii ar fi fost trimişi la oştire. Impozite nu puteau plăti, deoarece insula nu producea altceva decât şerpi şi cărămizi vechi, din dărâmăturile cetăţii”, mai scria jurnalul interbelic.

Se pare că femeile nu s’au lăsat tot atât de mult influenţate de teoriile îndepărtatului Kemal (Atatürk – n.r.). Cât timp am stat in insulă n ’am văzut nici o femee. Toate fug de ghiauri şi stau ascunse prin subteranele cetăţii. Abia am putut să zăresc un obraz înfofolit în voaluri negre, apărut din greşeală, printr’o crăpătură a zidului.

Realitatea Ilustrată, 15 iulie 1934

Mizeria de pe insulă, unde mulţi localnici trăiau în bordeie săpate în zidul gros al cetăţii, se pare că l-a impresionat pe regele Carol al II-lea, care a vizitat insula în 4 mai 1931, şi a acordat o serie de privilegii economice locuitorilor, printre care „dreptul să aducă şi să desfacă, fără a plăti taxe vamale, un vagon de tutun, un vagon şi jumătate băuturi spirtoase, două de cafea, o mie cinci sute kilograme obiecte de amintiri şi o mie cinci sute de fesuri”. Ultimele erau vândute tot pe post de suveniruri.

Treptat, situaţia economică pe insulă s-a ameliorat, iar după Al Doilea Război, întreprinzătorii turcii de pe Ada Kaleh au continuat să prospere, în ciuda regimului comunist instalat în ţară. În 1959, un voluminos ghid al României editat în engleză menţionează în cuvinte frumoase insula: „Casele albe pitoreşti de pe insulă, îmbrăcate în ideră, viţă-de-vie şi trandafiri căţărători îl vrăjesc întotdeauna pe călătorul care zăboveşte aici. Cimitirul cu vechile sale pietre de mormânt, ale căror inscripţii stranii sunt abia vizibile, zidurile cetăţii construite de turci (sic!) cu sute de ani în urmă dau acestei insule patina timpului trecut”. Turcii de pe insulă erau descrişi ca fiind „barcagii, pescari, muncitori în fabrica de tutun şi cofetari neîntrecuţi în arta preparării dulciurilor orientale: rahat, halva şi baclava”. După zece ani, aceiaşi turci îşi făceau bagajele şi plecau definitiv de pe insula care avea să fie scufundată. Scurt şi fără multă vorbă.

Pe insula Şimian

Ada Kaleh a fost acoperită de ape în 1970, dar înainte de asta, o parte a cetăţii şi alte câteva clădiri – printre care şi mormântul lui Mişkin Baba, un sfânt musulman născut în Buhara – au fost mutate pe insula Şimian, aflată un pic în aval de Turnu Severin.

Liderii comunişti au crezut că vor putea recrea pe Şimian microcosmosul oriental de pe Ada Kaleh, dar turcii au preferat să plece în patria-mamă, cei mai mulţi, sau în Dobrogea, alţi câţiva, decât să se mute pe o insulă nouă. Aşa s-a terminat povestea insulei Ada Kaleh şi a început povestea mult mai nereuşită a insulei Şimian, pe care dacă ajung să calce 100 de oameni pe an, cu tot cu braconieri şi contrabandişti.

Şimian se ridică din apele Dunării mai jos de Drobeta. Autorităţile comuniste au investit aici în anii 1970 într-un ştrand şi câteva restaurante, amplasate în apropierea cetăţii strămutate. Localnicii spun că o perioadă treaba a mers, după care, fără multe explicaţii, unităţile au fost închise. De atunci, pe insulă şi pe rămăşiţele cetăţii sunt stăpâni şerpii, fazanii, iepurii şi alte multe animale care au început să propăşească deîndată ce au plecat oamenii.

Ca să ajungi pe insulă, e nevoie de permisiunea Poliţiei de Frontieră din Turnu Severin, în lipsa căreia e imposibil să găseşti barcagii dispuşi să te ducă, dat fiind că o şalupă a poliţiştilor de frontieră e permanent de veghe în portul oraşului. Trecem Dunărea cu toate autorizaţiile în regulă, la bordul unei bărci de fier, cu motor, care se ridică la doar două palme deasupra apei. E îngrozitor de frig pentru sfârşitul lui aprilie, şi plouă aproape torenţial, cu boabe mari, care răpăie pe barcă, pe pelerine şi pe Dunăre. Nu e o croazieră de plăcere, dar „skipperul” bărcuţei, purtând fabulosul nume de Gică Țiparu, şi adjunctul său, Ionică Anghelache, mai risipesc din nori cu poantele pe care le spun. La cei 58 de ani ai săi, Nea Gică, personaj livresc, în salopetă portocalie, asortată cu pufoiaca impermeabilă a colegului Ionică, are o mie de poveşti despre moruni uriaşi prinşi în vremuri imemoriale. Ionică, mai cartezian, e tobă de istorisiri despre Ada Kaleh şi Şimian. Împreună, formează un cuplu pitoresc care ne duce fără emoţii reale până pe insula de destinaţie. Leagă barca de un debarcader de beton rămas din anii 1970, apoi ne călăuzesc pe o cărare doar de ei ştiută, printr-o pădure tânără. Suntem norocoşi că am prins aşa o vreme mizerabilă, fiindcă măcar nu trebuie să avem grija şerpilor, care, pe soare, ies să se încălzească pe zidurile cetăţii.

După un desiş dat deoparte se ridică deodată zidurile de cărămidă roşie ale cetăţii din Ada Kaleh. Sclipesc sub pelicula de apă, la fel ca cele de la Alba Iulia sau de la Oradea, cetăţi ridicate tot din cărămidă. Nu a rămas mare lucru din ele. O poartă deja blocată de tufăriş şi câteva galerii, măcinate an de an de infiltraţii care peste iarnă îngheaţă, sunt cam tot ce mai stă în picioare. Nea Gică şi camaradul Ionică ne arată unde erau măsuţele la care se bea un Cico sau o bere, și unde acum nu sunt decât nişte poieniţe flancate de zidurile cu formă stelată.

Sus, pe ziduri creşte un strat gros de muşchi, îmbibat de apă de ploaie. De aici, Dunărea se vede frumos în amonte, spre Turnu Severin. Nea Gică ne indică locurile de unde Podul lui Traian se desprindea de maluri. Mai dăm o tură, coborâm o scară, urcăm alta, aruncăm un ochi într-o gaură dintr-un perete, ocolim o grămadă de moloz şi cam asta e tot. Nu a rămas mult din cetatea care a dat numele Ada Kaleh-ului, iar despre atmosfera de paradis oriental, nici pomeneală. La plecare, graba noastră de orăşeni sperie o făzăniţă, care o ia la fugă de pe ouă. Nea Gică ni le arată ca pe un trofeu. E unul dintre cele mai interesante lucruri pe care le poţi vedea pe Şimian. Ne întoarcem la Turnu Severin legănaţi de Dunăre şi de poveşti cu peşti.

Mai multe proiecte de valorificare turistică a insulei au fost fluturate de autorităţile din Mehedinţi de-a lungul ultimilor 15 ani, niciunul, însă, nu a trecut dincolo de faza de bune intenţii.

Şi în zi de azi se povesteşte legenda lui Mişkin Baba, un bătrân derviş, blând şi generos, dar sărac-lipit, care a cutreierat pământul în căutarea unui loc care să fie cel mai frumos şi cel mai ferit de rău şi nenorociri, şi care într-un final a găsit această mică insulă de pe Dunăre.

„Roumania”, volum de prezentare editat în 1959