Oana Păunescu este creatoare de costume pentru producții internaționale și românești și a reușit în mai bine de 30 de ani de carieră să își facă un nume în această industrie. Acest nume însumează mii de ore de muncă și negocieri cu unele dintre cele mai mari studiouri de film de la Hollywood. În afară de filmele pe care le semnează și de studioul Castle Film pe care îl deține, Oana Păunescu are și un atelier în care confecționează costume de film pentru superproducții al căror design le aparține altor creatori. Desigur, de cele mai multe ori, creatoarea Oana Păunescu este asociată cu brandul de fashion DaDa, pe care l-a fondat în 1991.
În ceea ce privește munca în atelierele de film, aceasta se desfășoară uneori la foc continuu, iar în acele momente echipa condusă de designerul român își dovedește profesionalismul. Călătoria Oanei Păunescu în lumea filmului cuprinde producții horror și drame contemporane, dar și universuri SF. Un astfel de univers pe care creatoarea a încercat să îl creeze prin costume a fost cel imaginat de regizorul Tommy Wirkola în filmul „What happened to Monday?” (2017). Într-o lume suprapopulată în care familiile au voie să aibă doar un copil, şapte surori gemene trebuie să evite capturarea de către autorităţi în timp ce investighează misterioasa dispariţie a uneia dintre ele. Proiecţia specială în onoarea creatoarei de costume Oana Păunescu a avut loc la TIFF (31 mai-9 iunie) în acest an, unde designerul român a fost laureat al Premiului pentru Întreaga Carieră.
Tot cu prilejul TIFF, publicul din Cluj-Napoca a avut ocazia să admire la Muzeul de Artă costumele realizate de creatoarea Oana Păunescu, altfel decât pe marele ecran, în cadrul expoziției EPIC care a reunit câteva dintre cele mai cunoscute articole imaginate și concepute de designerul român. Revista Sinteza a stat de vorbă cu Oana Păunescu despre procesul creativ și destinul costumelor pe care le realizează.
Oana Păunescu a realizat costume de film care au îmbrăcat personaje interpretate de actori celebri ca Elizabeth Hurley, Nicole Kidman, Wesley Snipes, Jude Law sau Jean-Claude Van Damme. A colaborat cu regizori de renume pentru zeci de producții de top și a fost de două ori nominalizată la Gala Premiilor Gopo.
Creatoarea de costume Oana Păunescu | Foto: Dan Bodea
În publicațiile din România sunteți numită „costumiera vedetelor de la Hollywood”. Cum vă identificați cu această etichetă?
Cred că multe publicații de care amintiți folosesc această asociere a mea ca titlu de marketing. Mă regăsesc în ipostaza de pionier al producțiilor americane în România. Nu pentru că așa mi-am ales, ci pentru că așa a fost parcursul vieții mele. Debutul meu s-a întâmplat în anii ’80, în filmul „Domnișoara Aurica”, de Șerban Marinescu. Mai târziu, în anii ‘90, când americanii nu își mai găseau loc în Iugoslavia, această țară fiind în război, s-au îndreptat spre est, spre România și așa am ajuns să lucrez prima dată cu un regizor american. Am realizat costumele pentru un film cu vampiri, care a avut un mare succes și, de acolo, asemenea unui bulgăre care se rostogolește, mi s-au creat o mulțime de alte oportunități. Am putut deschide cu soțul meu un studio de film, Castle Film și în final am rămas să fac ce mi-a plăcut. Costumul de film a însemnat întotdeauna pentru mine un mod de viață. Indiferent cât de mult m-am implicat în partea de producție, întotdeauna m-am întors la partea de design. La eticheta de costumieră a vedetelor de la Hollywood, am ajuns vrând-nevrând lucrând cu actori care au devenit celebri. Fiind în apropierea lor mi s-a creat această etichetă pe care mi-o asum. Indiferent că sunt actori români, francezi sau americani sunt oameni care ne trag și pe noi după ei și păstrăm puțin din faima lor.
Cât de mult înclină balanța proiectelor dumneavoastră spre producțiile internaționale?
Balanța înclină clar spre producțiile externe. În 2008 am lucrat la „Nunta mută” cu Horațiu Mălăele și atunci a fost întoarcerea în filmul românesc. De atunci am lucrat cu Dan Pița la filmul „Kyra Kyralina”, apoi cu Vlad Păunescu la filmul „Live”, cu Cristi Puiu la filmul „Malmkrog”. Pot să spun că doar 10% din filmele mele sunt producții românești. Cariera mea se împarte însă în două. În afară de filmele pe care le semnez, mai am un atelier în care se confecționează costume de film pentru superproducții al căror design le aparține altor creatori. Un proiect cum a fost „Cei trei muschetari” a beneficiat de un design realizat de Pierre-Yves Gayraud, în timp ce eu am urmărit realizarea costumelor. În cazul filmului „Perfume: The Story of a Murderer” din 2006, al lui Tom Tykwer, eu am urmărit partea de execuție. Mi-am adus atât contribuția creativă, cât și strict executivă.
Proiectele se desfășoară uneori în paralel, însă totul depinde de termenele impuse. Chiar mi-a făcut plăcere să descopăr filmul românesc și de multe ori l-am găsit mai „pașnic” decât filmul străin. Probabil dimensiunea de marketing a filmului străin pune presiune și de aceea implică un consum nervos foarte mare. De exemplu, un proiect recent a constat în niște producții pentru copii, cu un univers imaginar foarte complicat, pentru studiourile Universal. Pentru a ajunge să lucrezi la astfel de filme este un drum foarte lung pentru că trebuie să fii acceptat de un mare număr de producători. În cazul acestor producții nu discuți din prima cu regizorul, ci cu directorii executivi. Și nu este o discuție ușoară, spre deosebire de filmul românesc care rămâne un film de autor și unde deși producătorul este cel care dă banii, discuția are loc în prezența regizorului. În străinătate nu ai parte de discuții doar cu regizorul sau cu actorul, ci cu focus-grupuri, ceea ce face totul mult mai dificil. Deși mi-am construit o carieră importantă, de fiecare dată trec la rândul meu prin interviuri și muncă de convingere. Nu atât să conving regizorul că mă pricep la ce fac, cât producătorul care cere anumite standarde. Și, de multe ori, se întâmplă ca lumea să nu știe cât de lung e drumul să ajungi până acolo. Să reușești să iei parte în selecție este o onoare extraordinară. Nu doar premiile contează.
Foto: Dan Bodea
Care este destinul costumelor pe care le realizați?
Multe costume rămân în magazia studioului nostru, Castle Film, însă depinde de contract. Sunt actori care doresc să păstreze costumele fiindu-le teamă că mai devreme sau mai târziu vor ajunge pe eBay. De exemplu, când am lucrat cu Elizabeth Hurley sau cu Glenn Close, care are o magazie de costume pe care le păstrează la New York, au cerut să le fie trimise costumele. În general, într-un film, sunt foarte multe dubluri și de obicei costumul inițial pleacă în turneele de promovare ale filmului, sau în festivaluri. Dar costumele 2 sau 3 ne rămân nouă. Ele ajung într-o magazie de costum, dar nu merg direct în forma în care le vedem în filme. Costumul de film trăiește și prin lumină, și prin machiaj, și prin coafură și este complicat să redai ceea ce reprezintă el ca întreg. De aceea, în expoziția de la Muzeul de Artă care s-a desfășurat pe durata TIFF, am propus și câteva fotografii pentru a oferi contextul pentru care au fost create acele costume expuse. Un costum este ca nașterea unui copil. Treci prin foarte multe emoții până să îl vezi realizat. Schița poate să arate extrem de bine, dar apoi intervine stresul de a-l vedea pe actorul care îl poartă. Sunt filme în care pentru un singur personaj se creează și zece costume. Pentru cascadori sunt croite altfel pentru a avea libertate de mișcare, de exemplu.
Care a fost cel mai provocator proiect la care ați lucrat? Dar cel mai creativ?
Cel mai provocator a fost cu siguranță filmul „What happened to Monday?”. A fost dificil pentru că a necesitat foarte multe filmări. Trei luni de zile s-au filmat numai interioarele. Pe lângă actrița principală, în permanență erau lângă ea alte șase actrițe îmbrăcate în celelalte Eu-uri ale ei. Scena mesei s-a filmat de șapte ori, de exemplu. Tot timpul trebuia să fii prezent acolo și să ai grijă să nu greșești racordul. Când s-a filmat în portul Constanța sau în fabrică, să îmbraci sute de oameni nu a fost deloc ușor. Mi s-a părut un proiect foarte complex cu atât mai mult cu cât a trebuit să imaginăm viitorul. Când trebuie să te raportezi la trecut este mult mai ușor. Te poți baza pe o documentare. În acest caz regizorul își dorea să redea un viitor nu foarte îndepărtat și atunci m-am inspirat inclusiv din situația imigranților din Siria și din alte zone de război.
Din punct de vedere creativ, cele mai complicate mi se par filmele de actualitate pentru că la actualitate toată lumea se pricepe. Devine, astfel, foarte complicat să conturezi niște personaje, să nu aluneci în partea de fashion, ci să încerci să transmiți ceva prin personaj. Filmul la care lucrez acum, „Rondul de noapte”, al lui Iosif Demian, este plăcut pentru că redă o lume de teatru, ceea ce înseamnă imaginație cât cuprinde și imaginația nu lipsește în meseria asta.
Foto: Dan Bodea
Ați avut mentori sau persoane care v-au inspirat în carieră?
În filmul românesc am lucrat pentru filmul „Adela”, cu Hortensia Georgescu, un mare talent și, cred eu, una dintre cele mai sensibile creatoare de costume din România. Am lucrat puțin și cu Nelly Merola care era foarte inventivă și exuberantă. Am lucrat cumva cu cei mai mari creatori, inclusiv cu doamna Ileana Oroveanu, care era puțin mai rigidă. Filmul românesc se făcea cu totul altfel decât filmul străin și toată schimbarea mea ca artist a venit prin întâlnirea cu Ann Roth, care a creat costumele pentru filmul „Pacientul Englez”, printre altele. Faptul că astfel de oameni au fost premiați cu Oscaruri și sunt atinși de un înger al geniului, te face să te simți extrem de norocos că i-ai întâlnit. Ceea ce învățasem noi era o recreere a epocii după cum vrem noi, dar mai târziu am învățat ce înseamnă un costum care pornește de la o realitate și de la un croi al epocii și de acolo îi atribui motivația care îl face atractiv pentru publicul de astăzi. Se pornește de la o refacere cu mare acuratețe a epocii. În acest caz, lucrând cu oameni ca Ann Roth sau Pierre-Yves Gayraud am văzut cum un costum în momentul în care îl termini primește propria lui viață. În filmul românesc nu foloseam patina timpului în modul în care am văzut că o folosesc marii creatori. Iar un costum, pentru a fi total, are nevoie de această patină.
Cât de mare este echipa alături de care lucrați de obicei?
În momentul de față am o echipă de colaboratori apropiați. De obicei, eu fac documentarea și Ioana Covalcic este artistul care transpune ideile în desen. Pregătirea costumelor de film implică o mare desfășurare de forțe și de aceea vorbim de o industrie. Am un supervisor care se ocupă de programul de filmare, de buget, de zile, de racorduri, de partea administrativă, am niște asistenți artistici, un buyer care se asigură că primesc toate materialele cerute, croitori etc. În filmul străin, fiecare are un rol bine definit. După ce costumul este gata, acesta este preluat de costumier, respectiv de acea persoană care îl ajută pe actor să se îmbrace. Și în acest caz, pot fi mai mulți sau mai puțini costumieri, în funcție de cerințele filmului.
