Este născută în Lahore, oraşul magnoliilor, şi a venit în România acum 14 ani. O banală problemă de sănătate a fiului ei a făcut-o să vadă cum arată un spital în România, în mijlocul capitalei, şi a decis că trebuie să facă ceva. Expertă în fundraising, cu o bogată experienţă în Pakistan, Singapore şi Dubai, dar şi în cadrul Fondului Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor Unite (UNICEF) în Cehia, Wajiha Haris, a înfiinţat una dintre cele mai prestigioase fundaţii din România în domeniul umanitar, Fundaţia Scheherazade. Prin această fundaţie, cetăţeanul român de origine pakistaneză Wajiha Haris a colectat fonduri de 316.000 de euro din partea mediului privat pentru a renova Secţia de ambulatoriu pentru copii din cadrul Spitalului Judeţean Constanţa.
Prin proiectul „Copiii fac bine” a fost inaugurat un spital modern în Iaşi ,al doilea mare proiect după renovarea Spitalului de Copii
„Marie Curie” din Bucureşti Foto © http://www.fundatiascheherazade.ro
Spitalul îngrijeşte 60.000 de copii pe an din întreaga regiune a Dobrogei şi acoperă o populaţie de aproximativ 3 milioane de oameni. Secţia se întinde pe o suprafaţă de 750 mp, fiind renovată conform standardelor europene. În centrul Ambulatoriului de pediatrie a fost de asemenea creat un loc de joacă pentru copii. Aproximativ 45.000 de copii figurează anual în evidenţele Ambulatoriului de Pediatrie. Altă realizare notabilă este renovarea celui mai mare spital pentru copii din România, Spitalul „Marie Curie”, cu 2,5 milioane de euro colectate tot din partea mediului privat. A organizat două conferinţe internaţionale majore pe tema justiţiei în interesul copiilor în cadrul Facultăţii de Drept din Bucureşti, în parteneriat cu Ministerul Justiţiei, Ministerul Internelor, Consiliul Superior al Magistraturii şi Autoritatea Naţională pentru, Protecţia Copilului, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Europei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Haga a sponsorizat conferinţa. Experţi străini au venit de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, UK, Austria, Belgia şi Olanda. Scopul conferinţei a fost acela de a forma o reţea de avocaţi din sectorul privat care să apere drepturile copiilor pro bono. Totodată, a iniţiat o serie de seminarii împreună cu Ambasada Austriei având ca temă chirurgia pediatrică. Astfel s-a constituit un parteneriat transnaţional cu Universitatea Paracelsus din Salzburg şi Universitatea „Carol Davila” din Bucureşti. Scopul conferinţelor a fost acela de a aduce cea mai nouă tehnologie în tratarea malformaţiilor congenitale şi în tratarea copiilor cu dizabilităţi. Cursurile au alternat cu operaţii de chirurgie realizate live, operaţii transmise din blocul operator în sălile de conferinţă. Nu în ultimul rând, de Paşte şi de Crăciun, musulmanca Wajiha Haris strânge jucării şi dulciuri pentru copiii defavorizaţi din judeţul Ialomiţa. Pentru activitatea sa, Wajiha a fost decorată de preşedintele României cu Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler şi de preşedintele Italiei cu Ordinul della „Stella d’Italia” în grad de cavaler. O ţară trăieşte prin oamenii ei, scria Sandra Pralong în colecţia atât de inspirată pe care a publicat-o sub titlul „Mai români decât românii?”. De ce se îndrăgostesc străinii de România, şi devine ceea ce aceştia gândesc şi spun despre ea – „ţară” rezultă din suma tuturor acţiunilor individuale. În esenţă, despre acest lucru simplu este şi povestea româncei de origine pakistaneză Wajiha Haris: despre cum putem schimba în bine România.
SINTEZA: De când vă aflaţi în România şi de ce aţi ales să trăiţi aici?
Wajiha Haris: Am venit în România în 2004 şi destinul a făcut să rămân aici. Trebuie să recunosc însă faptul că acest lucru nu a făcut parte din planul meu iniţial. E însă îmbucurător că destinul ne rezervă surprize plăcute.
– Cum v-a venit ideea înfiinţării unei fundaţii care să se implice în domeniul umanitar şi mai ales în reabilitarea unor spitale?
– Şi aici a fost un concurs de circumstanţe şi nu numai. Înainte de veni în România, am lucrat pentru multe fundaţii din Dubai, iar apoi pentru UNICEF din Republica Cehă. Domeniul organizaţiilor nonguvernamentale era domeniul meu de activitate. Am început mai întâi, în primii doi ani, să lucrez pentru UNICEF România în calitate de consultant în fund raising. Am organizat pentru UNICEF mai multe campanii de strângere de fonduri, dar ceea ce m-a determinat cel mai mult a fost o experienţă personală. A trebuit să merg de urgenţă, în plină noapte, la un spital din Bucureşti cu fiul meu care a fost diagnosticat cu apendicită. Medicul mi-a spus că trebuie operat de urgenţă şi, în tot acel timp, în care fiul meu a fost internat, evident am văzut cum arată spitalul, care erau condiţiile atât pentru pacienţi, cât şi pentru medici. Mi-am spus în acele momente că trebuie să fac ceva, să ajut într-un fel, având în vedere şi expertiza mea în strângerea de fonduri, pentru a ajuta la renovarea şi dotarea unor structuri spitaliceşti în care medici foarte buni îşi desfăşoară activitatea, dar sunt limitaţi de lipsa renovării şi de absenţa aparaturii moderne.
– Din cele spuse de dumneavoastră, aş trage concluzia că ceea ce ne lipseşte pentru a schimba lucrurile din jur este mai multă sensibilitate faţă de aproapele nostru.
– Nu aş formula astfel concluzia, dar trebuie să vă spun că, în 2006-2007, atunci când am lansat fundaţia, nu există o reţea de spitale private, iar cei care aveau bani mergeau să se trateze în străinătate, în timp ce oamenii săraci nu aveau de ales decât spitalele nerenovate şi nedotate din reţeaua publică. Nu aş spune lipsă de sensibilitate, pentru că oamenii nu ştiau cum să ajute şi ce înseamnă fundraising eficient. În momentul în care am renovat primul spital a fost o experienţă şi pentru alţi oameni din România şi mă bucur foarte mult să văd câte ONG-uri au apărut şi câte iniţiative private s-au manifestat pentru a renova şi echipa spitalele din România şi aceasta arată sensibilitate din partea societăţii româneşti.
– Care sunt cele mai mari reuşite ale fundaţiei dumneavoastră?
– Cea mai importantă este, fără doar şi poate, renovarea Spitalului „Marie Curie” din Bucureşti, pentru care am reuşit să strâng 2,5 milioane de euro exclusiv din partea comunităţii de afaceri şi din donaţii private. Pentru mine a însemnat foarte mult, întrucât este vorba de cel mai mare spital de copii din România, cu peste 500 de paturi şi mii de copii din toată ţară trataţi în fiecare an şi care beneficiază de aceste renovări. Pe locul al doilea aş pune renovarea Policlinicii Spitalului Judeţean din Constanţa, unitate medicală care deserveşte populaţia din întreaga Dobroge. Desigur, această acţiune nu a fost la fel de importantă ca renovarea Spitalului „Marie Curie”. Mă bucur, de asemenea, că am reuşit să donăm aparatură medicală pentru Spitalul „Sfânta Elena” din Iaşi, singurul spital de copii din Moldova, dar care primeşte pentru îngrijire şi copii din Republica Moldova. În ultimii doi ani am reuşit cu ajutorul fondurilor norvegiene să dezvolt un proiect în comuna Bucşani, la 60 km de Bucureşti, de asistenţă socială pentru copii din familii care se află la limita sărăciei, fără electricitate şi gaz. Cu ajutorul primăriei din localitate am reuşit să renovăm două apartamente unde copiii pot studia, lua o masă, face un duş. A fost un proiect împotriva abandonului şcolar, copiii în cauză beneficiind şi de asistenţă medicală şi psihologică. Aş putea menţiona şi proiectul pe care l-am desfăşurat cu Ministerul de Interne pentru a-i ajuta pe refugiaţi să se integreze în România.
– Cum pot fi convinse companiile şi oamenii cu bani să susţină proiecte umanitare?
– În 2007, când am lansat fundaţia, era chiar uşor pentru că nu începuse încă criza financiară, iar firmele străine aveau bani şi erau fericite să susţină asemenea proiecte. O dată cu criza financiară, companiile nu numai că şi-au văzut resursele financiare diminuate, dar au devenit mai puţin disponibile în a susţine organizaţii non-profit, aşa cum o făceau în trecut.
– Aş vrea să mai adaug la cele spuse de dumneavoastră capacitatea de a fi construit o credibilitate şi veritabilă diplomaţie pe care o desfăşuraţi şi care v-a transformat într-un obişnuit al corpului diplomatic din România.
– De cele mai multe ori, oamenii îi privesc pe membrii corpului diplomatic ca pe nişte persoane diferite de noi şi ca rupte de societatea noastră. Nu este aşa. În timpul şederii lor în România, ei fac parte din societatea noastră şi trebuie să îi tratăm că atare. Şi ei au partea lor de contribuţie la societatea noastră, chiar dacă vorbim de o contribuţie limitată şi în anumite condiţii. Eu i-am găsit pe membrii corpului diplomatic, de fiecare dată când i-am solicitat, foarte deschişi, sensibili la cauzele umanitare şi disponibili în a-şi da atât din timp, de multe ori resurse şi de a-şi folosi influenţa pentru cauze sociale.
– Cât de greu este să ai o fundaţie în România?
– Nu este deloc greu să ai o fundaţie în România şi vedeţi că sunt foarte multe. Important este că aceasta să fie activă şi să aibă proiecte, să găsească finanţări mai ales într-o perioadă care nu şi-a revenit complet după marea criză din 2008-2010. Este nevoie, în acest domeniu, să te reinventezi permanent, să ai noi idei, soluţii noi şi să fii pregătit să te abaţi de la ideile standard care au stat la baza fundaţiei.
– Există o reţetă a succesului atunci când ai o fundaţie?
– Succesul depinde la fel ca în orice alt domeniu de muncă, în munca susţinută chiar şi atunci când nu ai rezultate şi pasiune pentru ceea ce faci. De cele mai multe ori, nu ai rezultate, dar cu toate acestea trebuie să îţi găseşti resursele interioare pentru a merge înainte.
– Aţi amintit de un proiect despre integrarea refugiaţilor ajunşi pe teritoriul românesc. În ţările din Europa de Est există o teamă şi anume că prea mulţi oameni veniţi din orizonturi culturale şi de civilizaţie, inclusive religioase, nu pot fi integraţi şi că riscăm şi noi Londonistanu-rile noastre.
– Cred că este o imagine creată în primul rând de mass-media şi de unii politicieni populişti. Nu cred că acest lucru este adevărat şi mai ales dacă ne referim la cazul României, care are experienţa integrării unor comunităţi foarte variate, unele ajunse în timpul comunismului şi le-a integrat foarte bine. Cred că România poate oferi o adevărată lecţie întregii Europe cu privire la felul în care sunt trataţi oamenii veniţi din diverse colţuri ale lumii, iar felul deschis al românilor creează pentru cei care vin aici ataşament pentru statul român. Este drept că legislaţia românească în materie de refugiaţi trebuie puţin ajustată, dar deja se fac paşi în acest sens. Când lucram pentru Guvernul României, am făcut parte din Coaliţia pentru ONG-uri, prezidată de însuşi premierul Victor Ponta, iar acolo se întâlneau ONG-urile cu toate instituţiile româneşti implicate. Era un lucru foarte bun, care arată dorinţa statului român şi a societăţii româneşti de a face ceva concret. De pildă, problema echivalării şi recunoaşterii diplomelor de care depinde integrarea lor pe piaţa de muncă din România.
Cât priveşte temerile legate de posibile probleme referitoare de diferenţele de religie, eu cred că religia este ceva foarte personal, dar dacă am avea puţină răbdare, am observat că religiile în mare au aceeaşi etică.
– Să spunem cititorilor noştri că aveţi doi copii care se consideră români, iar fiul dumneavoastră aflat la studii la Londra intenţionează să revină în ţară.
– Într-adevăr. Fiul meu m-a şi ajutat de la vârsta de zece ani în cadrul fundaţiei şi este foarte bine integrat în societatea românească. Este şi motivul pentru care a ales să urmeze studii în dezvoltare şi relaţii internaţionale. Fiecare vacanţă şi-o petrece aici şi consideră că aparţine culturii române. Eu îl încurajez să revină acasă în România şi să ajute societatea în care a crescut.
– Statul român, autorităţile s-au arătat receptive faţă de iniţiativele dumneavoastră?
– Da, foarte mult. Chiar de la început m-am bucurat de prezenţa atât a autorităţilor române de la cel mai înalt nivel, începând cu prim-ministrul. Proiectul donaţiei de aparatură medicală pentru Spitalul „Sf. Maria” din Iaşi a fost pus sub patronajul Preşedintelui României. De asemenea, Prefectura Municipiului Bucureşti m-a sprijinit în 2008 şi 2009 în campania de redirecţionare a 2% din impozit şi a făcut o promovare foarte serioasă în toate instituţiile aflate din subordine. Graţie acestei implicări a Prefecturii Bucureşti, am putut strânge pentru renovarea Spitalului „Marie Curie” peste 80.000 de euro. Şi vreau să vă spun că iniţiativa de a sprijini campania mea a venit din partea prefectului şi a echipei sale. Chiar am fost foarte surprinsă când reprezentanţii prefecturii au venit la mine şi m-au întrebat în ce fel pot să mă ajute. M-am bucurat de ajutorul unor reprezentanţi din toate partidele româneşti şi asta a fost încurajator şi dătător de speranţă.
– Aţi lucrat şi la stat, în calitate de consilier onorific al primului-ministru, dar şi în privat şi în mediul asociativ, neguvernamental. Cum este să lucrezi în toate trei ?
– A fost o experienţă foarte interesantă, întrucât cele trei domenii sunt foarte diferite. Ai nevoie însă în toate trei să fii creativ şi să cauţi soluţiile potrivite. Dar vreau să spun că, după ce am lucrat în toate cele trei sectoare, non-guvernamental, guvernamental şi privat, vreau să spun cititorilor noştri că nu trebuie să aşteptăm totul de la stat, nu statul trebuie să vină cu soluţii pentru tot şi este important să conştientizăm acest lucru. Atunci când eşti cetăţean, om al cetăţii, trebuie să îţi asumi şi responsabilităţile şi să dai dovadă de iniţiativă, să lucrezi chiar mână în mână cu autorităţile statului la nevoie, pentru că nu poţi cere statului să facă ceva dacă tu însuţi dai dovadă de pasivitate. Oamenii trebuie să treacă de la critică la activism în comunităţile lor şi să acorde puţin din timpul lor pentru ameliorarea vieţii comunităţii.
