1
2
3
4

Cum ar putea suna această istorie, începută de „pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.” (Mihai Eminescu)? S-ar face auzită, desigur, vocea lui Decebal (87-106 d. Hr.), grăind către popor, prin mintea lui Coşbuc: „Viaţa asta-i bun pierdut/ Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!/ Şi-acum ar vrea un neam călău/ S-arunce jug în gâtul tău:/ E rău destul că ne-am născut,/ Mai vrem şi-al doilea rău?”. Este semnul străvechi al demnităţii şi al bunului-simţ, încorporat de mentalitatea noastră rurală profundă. Apoi, cu Traian (98-117 d. Hr.) şi cu romanii (latinofonii) săi, aduşi sau veniţi în Dacia ex toto Orbe Romano („din toată Lumea Romană”) – cum zice Eutropius – strămoşii noştri au intrat pe calea magistrală a istoriei, devenind parte a „ginţii latine”: „Latina gintă e regina/ Între-ale lumii ginte mari;/ Ea poartă-n frunte-o stea divină/ Lucind prin timpii seculari./ Menirea ei tot înainte/ Măreţ îndreaptă paşii săi./ Ea merge-n capul altor ginte/ Vărsând lumină-n urma ei./ Latina gintă e vergină,/ Cu farmec dulce, răpitor;/ Străinu-n cale-i se înclină/ Şi pe genunchi cade cu dor./ Frumoasă, vie, zâmbitoare,/ Sub cer senin, în aer cald,/ Ea se mirează-n splendid soare,/ Se scaldă-n mare de smarald./ Latina gintă are parte/ De-ale pământului comori/ Şi mult voios ea le împarte/ Cu celelalte-a ei surori./ Dar e teribilă-n mânie/ Când braţul ei liberator/ Loveşte-n cruda tiranie/ Şi luptă pentru-al său onor.” (Vasile Alecsandri).

Iliada, în tălmăcirea măiestrită a lui George Murnu, începe cu versul „Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe – Ahil Peleianul,/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…”. Prin urmare, istoria era cântec despre eroi, adevărate exemple însufleţitoare.

 

Poezia fondatoare

Devenind membri ai marii familii a popoarelor romanice, românii au ajuns să facă o istorie văzută, remarcată, cunoscută şi de alţii. Spre finalul etnogenezei (secolele VII-IX), daco-romanii, pe cale de a deveni români, i-au încorporat şi pe slavi, încât „Slav aş fi fost, de nu eram latin,/ latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac –/ dar a ieşit aşa: să fiu român, şi eu cu soarta asta mă împac!” (Geo Dumitrescu). După retragerea aureliană, „din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;/ Mulţi mulţi veniră, începând cu acel oaspe,/ Ce durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/ De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;”, dar nu stătură mult pe-aici în pace şi, cerând „pământ şi apă”, „se făcură toţi o apă şi-un pământ” (Mihai Eminescu). Intrarea românilor pe scena istoriei, ca popor deplin constituit la cumpăna mileniilor, adică în jurul anilor 800-900, a coincis cu organizarea de către ei a primelor formaţiuni politice. Una dintre acestea, în Transilvania, era condusă de „ducele”/ voievodul „blac” Gelou (Gelău), cel care s-a confruntat (cam pe la anul 900) cu atacurile jefuitoare ale primelor cete ungare venite dinspre apus şi care, prin sacrificiul său, a lăsat românilor o misiune eliberatoare: „Şi Gelu le judecă toate:/ Se înalţă proptindu-se-n coate/ Şi-a calului glezn-o cuprinde,/ Cu grabă el arcul şi-l prinde,/ Şi-învârte săgeata şi-o scoate/ Din rană, şi-o-întinde;/ Şi vâjâie slaba săgeată/ Cu gemetul morţii deodată/ Arcaşii trec repezi în cale,/ Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:/ Ce cânt de-ngropare lui Gelu/ Şi-oştirilor sale!” (George Coşbuc). Vin apoi întemeierile de ţări şi frângerile de pământuri româneşti. Se formară prin secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, cum poetic a precizat Iorga, „două libertăţi româneşti” – Ţara Românească şi „Ţara Românească a Moldovei” –, alături de „o stăpânire străină” (Transilvania). Atunci au apărut domnii noştri cei vrednici, de la Basarab şi Bogdan încoace, pătrunşi de responsabilitate pentru poporul lor, preluând datina, îmbogăţind-o şi ducând-o mai departe.

Cultură şi rezistenţă identitară

Unul a fost Vladislav-Vlaicu, supranumit Vlaicu-Vodă (1364-1377), mai ales după ce Alexandru Davila a scris cunoscuta sa dramă istorică omonimă. Banul Mikud îi adresează, Doamnei Clara, mama vitregă a lui Vlaicu, străină de neam şi de tradiţiile ţării, memorabilele cuvinte: „Doamnă, datina străbună e mai mult decât o lege./ Domnul ce-şi cunoaşte ţara, din chiar traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuinţe de-orice soi,/ Năzuinţe, doruri, vise, ure, patime, nevoi./ El le cerne, le frământă, le topeşte, le strecoară./ Şi le toarnă, ca-ntr-o matcă, în cuvântu-i către ţară./ Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români,/ Timp de veacuri, neamul ţese datina de la bătrâni”. Cu asemenea elite pătrunse de rolul lor, românii au ştiut când să reziste armat şi când să se retragă la timp, păstrând fiinţa statului şi asigurând astfel ocrotirea, organizarea şi perpetuarea poporului român. Participanţi la Cruciadele Târzii (secolele al XIV-lea – al XVIII-lea), înaintaşii au alternat politica de rezistenţă cu aceea de conciliere şi, chiar dacă nu au avut cu toţii domnii lungi, energice şi / sau prestigioase – precum Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Drăgulea (poreclit „Ţepeş”), Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul – s-au afirmat în prim-planul politicii europene, contribuind la continuitatea „Republicii Creştine”, adică a valorilor bătrânului continent. Aşa, un sultan poreclit „Fulgerul” s-a împiedicat „de-un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”, adică „de-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti/ Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti” (Mihai Eminescu). Şi chiar dacă Mircea (1386-1418) nu era „bătrân” de ani, ci de înţelepciune şi chiar dacă el a rămas numit „bătrânul” pentru a putea fi deosebit de urmaşii săi omonimi, pana lui Eminescu l-a înveşnicit astfel în ochii publicului, de aproape 150 de ani încoace. Pe Ştefan cel Mare (1457-1504) l-au portretizat poporul şi cronicarii şi nu doar cei români, ci mai ales străinii. Un rege polon, la scurt timp după moarte, l-a numit Stephanus ille magnus, adică „Ştefan, acela mare” şi aşa i-a rămas numele şi prin ţări străine.

Kogălniceanu numea patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbeşte româneşte, prevestindu-l pe Nichita Stănescu, acela care locuia în patria numită limba română.

În Ţara Moldovei, spune Grigore Ureche, a fost plâns ca un părinte, iar poporul l-a numit „Mare şi Sfânt” încă din timpul vieţii. Poezia populară – consemnată şi prelucrată de Vasile Alecsandri – îl portretizează ca pe un erou: „Ştefan, Ştefan, domn cel mare/ Seamăn pe lume nu are/ Decât numai mândrul soare!/ Din Suceava când el sare,/ Pune pieptul la hotare/ Ca un zid de apărare!/ Lumea-ntreagă stă-n mirare!/ Ţara-i mică, ţara-i tare/ Şi vrăjmaşul spor nu are!”. Domnul era aşteptat să se întoarcă din moarte, să lase Putna în grija arhimandritului şi „ grija sfinţilor/ În seama părinţilor,/ Clopotele să le tragă/ Ziua-întreagă, noaptea-întreagă,/ Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormânt,/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând./ De-i suna din corn o dată,/ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori,/ Îţi vin codrii-n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară” (Mihai Eminescu).

În secolul umanismului românesc, Nicolaus Olahus (1493-1568), cel descins din stirpea Basarabilor, se mândrea cu originea romană a poporului său şi scria versuri latineşti, iar Petru Cercel, „frumosul principe valah”, umbla prin Franţa şi Italia, compunând poezii în limba lui Dante. Cu turcul s-au confruntat şi urmaşii lui Ştefan cel Mare, reuşind să păstreze fiinţa statelor româneşti. Cel mai vrednic a fost Mihai Viteazul (1593-1601), pe care inamicul îl „zăreşte călare trecând/ Prin şiruri, cu fulgeru-n mână./ În lături s-azvârle mulţimea păgână./ Căci vodă o-mparte, cărare făcând,/ Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,/ Oştirea română” (George Coşbuc). Pentru narator, Mihai apare hiperbolizat într-un „munte”. Dincolo de efortul antiotoman, care a făcut din Mihai un apărător al „Republicii Creştine” şi care l-a transformat într-un posibil eliberator al Constantinopolului, domnul a realizat din cele trei Ţări Române un puternic bloc îndreptat contra „păgânilor”. Întâmplător sau nu, aceste trei ţări aveau să formeze în secolele al XIX-lea şi al XX-lea România contemporană, ceea ce l-a proiectat pe Mihai Viteazul în postura de erou naţional şi de părinte al patriei.

Peste ani, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a făcut şi el o forţă creştină din Ţara Românească şi, ca să o poată apăra, a cerut – conform viziunii populare – ridicarea la luptă: „Dragii mei coconi iubiţi!/ Lăsaţi somnul, vă treziţi,/ Armele vi le gătiţi,/ Că pe noi ne-a-nconjurat/ Paşa cel neîmpăcat,/ Ieniceri cu tunuri mari/ Ce sparg ziduri cât de tari!”. Domnul, împreună cu fiii săi, refuză trădarea legii creştineşti, devine martir şi se proiectează în eternitate ca sfânt. Primul român în postura de creator cu recunoaştere internaţională a fost Dimitrie Cantemir, cel care, sperând că ţarul Petru cel Mare va zdrobi împărăţia turcească şi va aduce civilizaţia şi cultura vest-europeană în acest „afund de Răsărit”, a „croit” la Iaşi „planuri din cuţite şi pahară”, spulberate în 1711, la Stănileşti.

Cam în aceeaşi vreme, în Transilvania, trecută sub Habsburgi, se declanşează mişcarea de emancipare naţională în plan confesional (prin unirea românilor cu Biserica Romei), în plan politic (prin mişcarea Supplex-urilor), în plan social (prin Răscoala lui Horea) şi în plan cultural (prin curentul iluminist al Şcolii Ardelene). Inochentie Micu-Klein, vajnicul episcop răzvrătit, care ameninţa, în lipsa drepturilor promise, cu reîntoarcerea românilor la ortodoxia tradiţională, care cerea zugravi vrednici din Ţara Românească, pentru „mănăstirea” sa de la Blaj, capabili să-i facă pictură pravoslavnică „cum numai la Cozia şi la Hurezi se află”, după cei 24 de ani de exil impus la Roma, a cerut să fie îngropat acasă, pentru că „nu poţi învia cu-adevărat decât din pământul patriei”. Blaga scrie că nu a văzut scrise cuvinte mai frumoase despre ţară. Vlădica a murit în 1768, în Italia, iar voia i s-a împlinit în 1997, când a fost pus, după rânduială, în Catedrala Blajului, în mijlocul poporului său. Horea nu a luptat cu scrisul sau cu „cartea” – pe care le stăpânea vag – ci cu arma, nu „cu argumente filosofice şi umanitare” (pe care stăpânii le ignorau şi le dispreţuiau), ci cu oastea sa de ţărani obidiţi. Aron Cotruş i se adresează ca unui gigant, ca unui semizeu antic: „De jos/ te-ai ridicat, pietros, viforos,/ pentru moţi,/ pentru cei săraci şi goi, pentru toţi…/ şi-ai despicat în două istoria,/ ţăran de cremene,/ cum n-a fost altul să-ţi semene,/ Horia!”. Horea a fost un sacrificat, dar, prin jertfa sa, a obţinut pentru neamul său, în 1785, eliberarea din iobăgie, adică din supunerea personală a ţăranilor faţă de domnii de pământ. Vocea naţiunii noastre era tot mai importantă şi se auzea chiar la 1784-1785 – înainte de Revoluţia Franceză – pentru că lupta ţăranilor cu nobilii era şi una a românilor cu asupritorii lor de alt neam (ţăranii fiind români, iar nobilii maghiari). Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu ne-au dat erudiţia, temeiurile savante ale istoriei şi limbii noastre, ca şi prima mare epopee românească, Ţiganiada. Iancu Văcărescu, tot cam pe-atunci, ne-a dăruit teatrul şi ne-a cerut să „vi-l păziţi/ Ca un lăcaş de Muse,/ Cu el curând veţi fi vestiţi,/ Prin veşti departe duse.// În el năravuri îndreptaţi,/ Daţi ascuţiri la minte,/ Podoabe limbii voastre daţi/ Cu româneşti cuvinte”. Lupta armată, politică şi socială pentru naţiune (dusă pe la 1821 şi de cel care „Este Tudor, e oşteanul/ Ce-spăimântă pe păgâni,/ Este Tudor, e olteanul,/ Este Tudor, domn român”) a fost dublată şi de una pentru limbă şi istorie.

Prevestindu-l pe Nechita…

La 1843, Kogălniceanu numea patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbeşte româneşte, prevestindu-l pe Nichita Stănescu, acela care locuia în patria numită limba română. Spre 1848, s-au deşteptat românii „din somnul cel de moarte” (Andrei Mureşanu) şi au făcut la Iaşi, la Braşov, la Izlaz, la Cernăuţi, la Lugoj, la Blaj programe de viitor, de modernizare a României, pe care aveau să le transpună în viaţă între 1848 şi 1918. Era primul „proiect de ţară” cu sorţi de izbândă şi care a şi izbutit. Atunci a ars ca o flacără acela care, la 24 de ani, era „crai” şi căruia poporul i se adresa cu formula „Iancule, Măria Ta”, care a început să organizeze Transilvania drept ţară românească şi care îşi mâna carele „pe dealul Feleacului”, fără ca acestea să fi fost „care cu bucate, ci cu arme încărcate”.

Încrezători în astfel de conducători, românii au învăţat cum să transpună pe hartă „Hora Unirii”, cum „să sece” Milcovul, ca „să vadă sfântul soare/ Într-o zi de sărbătoare/ Hora noastră cea frăţească/ Pe câmpia românească!”. Nicolae Bălcescu însufleţise românimea, la scurt timp după 1848, prin Românii supt Mihai Voievod Viteazul, arătându-le românilor cum ar putea ei să facă atunci unirea, din moment ce Mihai o făcuse încă la 1600. Cu Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu, cu prinţul Carol şi cu Ion C. Brătianu, România s-a afirmat şi consolidat pas cu pas. Cam pe la 1866, Eminescu îi dorea României „Viaţă în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie” şi vedea ţara atât de mare cât se cuvenea să fie, adică „de la Nistru pân-la Tisa”.

Au urmat astfel, „prin foc, prin spăngi, prin glonţi, prin fum, prin mii de baionete”, afirmarea independenţei noastre, unirea Dobrogei cu România, proclamarea regatului, crearea Băncii Naţionale şi multe altele. Jumătate dintre români (adică cei din Basarabia, Bucovina şi Transilvania) au participat la Primul Război Mondial începând cu anul 1914, iar cealaltă jumătate din 1916 (românii din România), murind cu sutele de mii pe fronturi şi în afara lor, ca să se împlinească, în 1918, voinţa neamului. Marii bărbaţi de stat de atunci – Ion I. C. Brătianu, regele Ferdinand I, regina Maria, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Iancu Flondor, Pan Halippa, Gheorghe Pop de Băseşti, Alexandru Vaida Voevod, Vasile Goldiş – au lăsat deoparte toate orgoliile şi disputele şi s-au pus la dispoziţia Patriei, de la care binemerită până astăzi şi de la care vor binemerita în veac. Aşa, cu sacrificii de sânge, pentru că nimic trainic nu se poate construi fără sacrificii – ca-n balada populară Meşterul Manole –; a urmat apoteoza de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Pentru Lucian Blaga, care a publicat în 1919 Poemele Luminii, „Ţara şi-a-întins hotarele” nu numai până la Nistru şi la Tisa, ci „până la cer,/ Pajuri rotesc – minutare în veşnicul ceas – / peste câmp şi oier.// Fluturând în veşminte/ de culoarea şofranului,/ Ard fetele verii ca steaguri/ în vântul şi-n râsetul anului”. Lucian Blaga vedea România rotundă a anului 1918 proiectată în spaţiu sau împlinită multidimensional şi locuită de fete gata să primenească ţara şi s-o perpetueze „cu rodul pântecelui lor”. Se împlinea visul pentru care ne răposaseră „şi moşii, şi părinţii”, pentru care fusese „atâta jale-n casă” (Octavian Goga) şi pentru care nicio jertfă nu fusese de prisos.

Istoria scrisă cu poezie

Astfel, aşa cum ne-am scris istoria cu sudoare şi, uneori, cu sânge, am scris-o şi cu poezie, cu versuri, fiindcă „românul s-a născut poet”. Istoria ca discurs a început prin a fi artă, adică arta de a cânta frumos despre trecut, despre strămoşi, despre eroi. Cântecul era însă în versuri, adică era poezie interpretată de aezii Greciei antice. Iliada, în tălmăcirea măiestrită a lui George Murnu, începe cu versul „Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe – Ahil Peleianul,/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse…”. Prin urmare, istoria era cântec despre eroi, adevărate exemple însufleţitoare. În Evul Mediu, trubadurii, truverii, minnesänger-ii cântau, între altele, epopeea Cidului, a lui Roland şi a frumoasei Lorelei. Ai noştri cântau despre Ştefan, despre Mihai, despre Constantin Brâncoveanu, despre Horea şi Iancu, înveşnicind viaţa de odinioară. Toate aceste fapte reale se împleteau cu fantasme, cu eresuri, cu poveşti versificate, agreate şi dorite fiindcă înfrumuseţau viaţa, îi dădeau un contur al speranţei, o năzuinţă de viitor.

Astfel, discursul istoric a început prin a fi poezie, fiindcă orice text omenesc destinat sufletului (şi nu numai minţii) are şi o componentă estetică, izvorâtă din nevoia de frumos. Istoria seacă este ca viaţa fără sentiment, adică este moarte. Or, trecutul nu este niciodată mort, ci face parte din fiinţa noastră, ne pătrunde şi ne urmăreşte mereu. Dacă o face prin prisma poeziei, atunci îşi îndeplineşte menirea de a ne face mai drepţi, mai demni şi, mai ales, mai buni.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR