1
2
3
4

…Mai putem, oare, acum, în faza de criză acută a globalizării, să revenim de la fragmentare la coordonare şi coeziune? Pericolele sunt prea dese, secvenţele se succed prea repede, suntem în situaţia echipajelor de urgenţă…

Emil Hurezeanu – ambasadorul României în Germania

Autorul acestor cuvinte a trecut, cu câteva zile înainte de atentatele de la Bruxelles, prin poarta A din aeroportul Zaventem, iar afirmaţiile sale sunt ecoul „de la faţa locului” al multor voci care atrag atenţia asupra unui fenomen denumit deja „eşec al multiculturalismului”. Cu atentatori proveniţi din rândul cetăţenilor propriei ţări, aflaţi la a doua sau chiar a treia generaţie de imigranţi, cu cartiere musulmane, de tipul Molenbeek din Bruxelles, unde, potrivit presei americane, “forţele de ordine se feresc să intre”, dar care reprezintă mediul în care, în inima Europei, au crescut cei care au pus în practică atacurile din capitalele Franţei şi Uniunii Europene s-a încetăţenit tot mai mult ideea că Europa este pusă în situaţia de a lupta în orb cu propriii cetăţeni. O luptă în care gardurile, sub orice motivaţie ar fi ele construite, şi discursurile structurate politically correct frizează absurdul.

Europa are, în prezent, pe teritoriul ei, reţele teroriste active, multe dintre acestea (dacă nu majoritatea…) fiind formate din cetăţeni ai unor state europene, care par perfect integraţi în societatea occidentală, care vorbesc limbi străine şi sunt angajaţi ai unor companii vest-europene, dar care operează după religii, culturi şi coduri din Orient, pe care Europa Occidentală nu a fost capabilă ori nu s-a implicat destul pentru a le înţelege.

Esenţa UE – pusă sub semnul întrebării

Atentatele de la Bruxelles au readus în atenţie probleme stringente, precum funcţionarea programelor naţionale de integrare a migranţilor musulmani, lipsa celor de asistenţă religioasă în închisori, dar cel mai adesea s-a discutat despre consecinţele politicilor de deschidere în faţa valului de imigranţi din Orient.

Preşedintele Băncii Naţionale a Belgiei, Jan Smets, atenţionase asupra diferenţelor la nivel regional în ceea ce priveşte eforturile statului pentru îmbunătăţirea situaţiei migranţilor, subliniind că, în timp ce în Flandra migranţii sunt obligaţi de mai mult de 10 ani să urmeze cursuri de integrare, în Valonia şi în zona Bruxelles-ului, acestea au fost impuse de mai puţin de un an.

Datele furnizate de Uniunea Europeană arătau, spre exemplu, că în 2014 Belgia avea cea mai slabă performanţă în integrarea imigranţilor pe piaţa muncii. Dintre persoanele cu vârste între 20 şi 64 de ani, doar 40,5% dintre cetăţenii care s-au născut în afara UE aveau un loc de muncă, comparativ cu 68,6% în rândul celor născuţi în Belgia.
De asemenea, potrivit unui studiu realizat de Directoratul pentru Educaţie şi Aptitudini al OECD, la nivel mondial, copiii imigranţilor din Franţa şi Belgia au dezvoltat cel mai pronunţat sentiment al alienării. Evaluarea a indicat că doar 43,1% din copiii imigranţilor de primă generaţie din Franţa şi 59,8% din Belgia simt că au un loc în şcoală.
Spaţiul public a fost inundat de cereri radicale de interzicere a primirii de refugiaţi, dar mai ales de apeluri la reanalizarea, în termeni de implicaţii de securitate, a liberei circulaţii şi a dorinţei de a menţine acest drept ataşat calităţii de cetăţean al UE.

Este pusă în discuţie tot mai mult problema efectelor asupra sensului Uniunii Europene, prin instituirea unor măsuri care să facă desuetă orice pretenţie de respectare a libertăţii de mişcare şi care se referă la controlul sporit la frontiere şi, implicit, modificarea politicii externe faţă de Orientul Mijlociu, precum şi la regândirea spaţiului Schengen.

Pe lângă dimensiunea externă, subiect sensibil şi deseori tratat ca exemplu definitoriu pentru ceea ce înseamnă – din punct de vedere social şi geopolitic – conceptul de Uniune Europeană, libertatea de mişcare pe spaţiul european este abordată tot mai intens din perspectiva sprijinului islamist de care se bucură Statul Islamic pe teritoriul UE şi care-i conferă o anume lejeritate în acţiune.

Toleranţa occidentală faţă de manifestări ale propriei identităţi, deşi reprezintă o valoare fundamentală a ethosului vestic, s-ar putea transforma în principala slăbiciune a Occidentului

Toleranţa occidentală faţă de manifestări ale propriei identităţi, deşi reprezintă o valoare fundamentală a ethosului vestic,
s-ar putea transforma în principala slăbiciune a Occidentului

Nu poate trece neobservat că Europa începe să aibă o problemă socială şi vizează clivajul, din ce în ce mai profund şi mai vizibil, între „palatele de sticlă în care funcţionează instituţiile UE” şi „bastioanele salafismului, de tipul cartierului belgian Molenbeek”. Fără a exagera sau a pretinde că asistăm la o “ciocnire a civilizaţiilor” sau la un nou război între „Europa cruciată” şi „fundamentalismul islamic”, trebuie să recunoaştem că disparităţile intracomunitare, absorbţia masivă şi foarte rapidă de elemente aparţinând unor culturi străine spaţiului european, perioada îndelungată necesar pentru adaptarea la toleranţa şi deschiderea Occidentului, dar şi lipsa de coerenţă a politicilor sociale şi culturale ale statelor europene, au condus, în timp, la un modus vivendi cu tendinţe schizoide, care, iată, începe să aibă un impact dureros asupra continentului.

Cele mai recente atentate teroriste au fost comise nu de persoane care să nu fi avut vreodată tangenţă cu mentalitatea vestică, care să fi fost educate într-un mediu închis şi refractar la orice expresie democratică, ci de individualităţi formate într-un sistem axiologic care promovează, mai înainte de toate, toleranţa şi convieţuirea paşnică. Cum, atunci, a fost posibilă o astfel de lipsă de permeabilitate la orice defineşte Europa şi o reacţie atât de virulentă?

Un studiu publicat recent, înaintea producerii atentatelor din Bruxelles, realizat de Sofia Pinero, de la compania „Galup” şi Alan Vaux, psiholog la Universitatea din Illinois, identifică anumite tipuri de culturi şi comunităţi ca medii propice pentru propagarea atitudinilor radicale, argumentând necesitatea de a căuta cauze şi explicaţii dincolo de simplii indivizi. De exemplu, culturile în care interesele grupului primează în faţa celor individuale, în care individul are puţine forme şi ocazii de exprimare personală, în care predomină sentimente de teamă, furie şi atitudini de dezangajare civică, sunt mult mai predispuse să dea naştere unor potenţiali terorişti. Studiul nominalizează Irakul, Pakistanul şi Afganistanul ca încadrându-se în această paradigmă socială.

De asemenea, autorii atrag atenţia că „multe atentate teroriste sunt comise de membri ai aceleiaşi familii, micro-grupul familial fiind un mediu propice pentru propagarea ideilor şi atitudinilor de factură extremistă. Mai exact, s-a ajuns la concluzia că, dacă unul dintre membri se radicalizează, există un risc ridicat ca cel puţin un al doilea să opteze pentru acelaşi mod de a înţelege lumea”. În general, fenomenul contagiunii criminogene este caracteristic în peer group-uri şi, cu atât mai mult, în cazul legăturilor de sânge, ultimele atentate relevând acţiunea “în familie” a teroriştilor (fraţii Kouachi – la Paris şi fraţii Bakhraoui – la Bruxelles).

Metropolele europene par sub ocupație

Metropolele europene par sub ocupație

Şi tocmai asemenea „tipuri de microculturi, rezistente la schimbare, sunt importate în Europa în prezent. Micro-climate sociale în care legăturile dintre membri sunt extrem de strânse şi în care funcţionează norme şi cutume sociale extrem de rezistente la eventualele schimbări pe care le-ar putea induce convieţuirea pe spaţiul european. Iar toleranţa occidentală faţă de aceste manifestări ale propriei identităţi, deşi reprezintă o valoare fundamentală a ethosului vestic, s-ar putea transforma în principala slăbiciune a Occidentului, confruntat cu ameninţări asimetrice şi lipsit, în prezent, de mecanisme eficiente de combatere a acestora”.

Astfel că, în prezent, Europa se află în faţa unei probleme ce pare, cel puţin deocamdată, insurmontabilă: nevoia, ce devine imperioasă, de a găsi metode prin care să-şi păstreze specificul cultural, cu tot ceea ce caracterizează continentul – toleranţă, libertate de gândire, mişcare şi expresie, multiculturalitate – simultan cu necesitatea, la fel de urgentă, de a identifica căi prin care atentate ca cele din Paris şi Bruxelles să nu se mai repete.

Nevoia de cooperare

După atentatele de la Bruxelles, experţi şi analişti din state europene au reafirmat că atacurile au fost şocante, dar nu surprinzătoare, declaraţie reluată şi după atentatele de la Paris, din 2015.

Statul nu poate garanta siguranţa absolută a cetăţeanului, iar marja de acţiune a structurilor de securitate este cea oferită de lege. Fără voinţă politică, vom rămâne în acelaşi cerc vicios: cadru normativ desuet, instituţii de securitate disparate, lipsă de comunicare şi sprijin reciproc între servicii şi cetăţeni, consumarea resurselor de cunoaştere pe confruntări între cei care ar trebui să fie aliaţi împotriva dezordinii, a violenţei, a distrugerii şi a morţii!

Text de Mihai Drăghici
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR