1
2
3
4

Definiţia acestui concept (derutant pentru cei mai mulţi, cu echivalente în română ca economia colaborativă sau economia în comun) este complexă și evoluează. Pe scurt, ca să avem totuși un punct de plecare, să definim sharing economy minimal drept „schimbul de bunuri și servicii între două sau mai multe părţi, schimb facilitat de o platformă online”. „Noul” model economic (explic imediat de ce am pus ghilimele) generează periodic polemici sau scandaluri administrative pentru că, funcţionând mai dezinvolt și fiind atractiv pentru generaţia millennials, atacă industrii vechi, așezate: Uber mușcă din felia taxiurilor, Airbnb lasă camere de hotel goale – ca să luăm cele mai cunoscute exemple.

Se încadrează Uber și Airbnb  în acest concept economic?

Unii spun că da, alţii, mai stricţi, sunt categoric împotrivă, argumentând că acestea sunt companii uriașe, cu valoare de piaţă de zeci de miliarde de dolari și cu acţionari bogaţi – și atunci despre ce sharing economy este vorba?

Deși interzise în unele metropole, astfel de companii își văd mai departe de treabă în restul lumii, iar copiile lor venite din urmă adună în continuare finanţări interesante.

De ce am pus ghilimele la „noul” model economic? Pentru că, știm cu toţii, nu este deloc nou. Trocul, barterul de bunuri și servicii au existat de mii de ani în comunităţile umane. Exemplul cel mai recent și cel mai fascinant sunt kibbutzurile.

Apărute în Israel acum mai bine de o sută de ani, aceste asocieri cooperatiste rurale, cu proprietate colectivă asupra pământului, au avut perioada lor de glorie și au livrat ţării destule personalităţi – de pildă, a fost un timp în care celebrul Amos Oz vărsa în vistieria comună a kibbutzului în care locuia toate drepturile de autor consistente de pe urma romanelor sale. Astăzi, odată cu globalizarea și prosperitatea Israelului, kibbutzurile s-au cam demodat și tind spre statutul de atracţii turistice.

Kibbutzurile au apărut din cel puţin două motive: fascinaţia milenară pentru utopia societăţii perfecte (am avut și noi un „kibbutz” românesc pe la 1835, Falansterul de la Scăieni) și ameninţarea etnică permanentă pentru evrei – stăpânirea otomană, apoi britanică, plus populaţia musulmană mult mai numeroasă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, prima jumătate a secolului XX.

Dar care ar fi ameninţarea din vremurile noastre și care ar explica resuscitarea, adaptarea și tehnologizarea unui vechi model economic în actuala sharing economy?

Performanţa că, niciodată în istoria ei, omenirea nu a dus-o mai bine ca azi are un preţ colosal: consumul crește în continuare și e o certitudine că bătălia pentru resurse esenţiale (apă, alimente) se va acutiza (posibile războaie), la care adăugăm efectele teribile ale încălzirii globale.

De pildă, este imposibil ca miliardele de locuitori din Asia să consume, per capita, cât consumă Occidentul, fie că vorbim de carne de vită sau de posesia unui automobil. De aici au apărut startup-urile care propun extinderea consumului de insecte și tehnologii care să creeze carne artificială.

Tot astfel – limitarea consumului de bunuri și servicii –  ar putea explica și înspăimântătorul „scor social” experimentat în China – nu ești socialmente „cuminte”, n-ai voie în tren sau avion.

Utilizarea valorii neutilizate

Ameninţarea, carevasăzică, este că planeta ar putea intra în colaps, dacă risipim ca nebunii în continuare și nu limităm consumul.

Totodată, calculele unor economiști ar indica cum că valoarea neutilizată a bunurilor din proprietatea noastră însumează mii de miliarde de dolari. Exemple: automobilele care stau mai mult parcate decât pe șosea, camerele „în plus” din apartamente sau cele două porţii de macaroane cu brânză care au rămas de la cina de sâmbătă și vor sfârși aruncate la gunoi, în loc să fie share-uite în comunitatea vecinilor. (Nu glumesc, este și acesta un model al comunităţilor urbane în viitor, menit să stopeze uriașa risipă alimentară).

Sharing economy nu înseamnă doar platforme online de ride sharing sau de găzduire într-un apartament.

Alte exemple care se încadrează în concept, cu condiţia ca intermedierea să se facă online:

– Finanţarea unor proiecte de tip crowdfunding

(Kickstarter, Indiegogo);

– Spaţiile de coworking;

– Freelancing (Fiverr);

– Slujbe temporare, punctuale (TaskRabbit);

– Închirieri de haine de ocazie sau de alte bunuri – cărţi de business, de pildă.

În consecinţă, sharing economy nu înseamnă dispariţia proprietăţii, cum sunt înclinaţi unii visători să spere, din simplul motiv că platformele pe care funcţionează, bunurile și serviciile aparţin unor indivizi, au proprietari deloc dispuși să testeze vreo utopie.

Cele mai reușite companii sharing economy funcţionează strict pe model capitalist și profită cu poftă de anchilozarea companiilor omoloage mai vechi. Principalul lor avantaj: modelul online de funcţionare, mult mai eficient.

E legea evoluţiei.

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR