Era seară, o seară timpurie de iarnă. Pe 5 februarie, pe la ora 18.00, când satul se scufunda în tăcerea rece de dinaintea nopţii, aerul s-a spart în două sub dangătul clopotului. Sunetul lui a vibrat între dealuri, neaşteptat, temător. Ce putea fi? Lângă pădure, în capătul grădinii de la conacul Maniu, o mână de băieţi tineri cântă ceva necunoscut. Cântă încet. Sunt 13 de toţi. Peste zi au fost la bătrânul clopotar, i-au dat „o juma‘ de pălincă” şi l-au rugat să tragă clopotele de pomenire. E ziua morţii lui Iuliu Maniu. Zilele trecute au fost şi la Şimleu, prin florării, să facă rost de o coroană. Când auzeau ce vor să scrie pe panglica tricoloră, vânzătorii îi refuzau. L-au găsit pe unul, mai slab de înger, i-au spus că e vorba de alt Iuliu Maniu, un verişor cu acelaşi nume, mort de curând. El a scris cum i-au cerut: „Remember Iuliu Maniu”. Au luat coroana, au ascuns-o şi acum au adus-o la mormânt. Au adus cu ei şi lumânări, le-au aprins la mormintele familiei şi cântă cântecul scris de Poet. Poetul are 24 de ani şi lucrează la Fabrica de Ţevi din Zalău. El a organizat totul. Poate nici nu ştie ce face, în ce s-a băgat. Nu le e teamă, dar e ceva straniu, simt că parcă n-ar fi singuri.

De o jumătate de oră bat clopotele şi ei cântă la marginea pădurii. Pentru Iuliu.

A doua zi, de dimineaţă, a sosit miliţia în sat şi a început percheziţiile. Administratorul căminului de copii de pe moşia Maniu îi pândise din tufe şi a anunţat Securitatea din Zalău despre tot ce s-a întâmplat. Securitatea a pus miliţia pe jar.

Pe Poet nu l-au găsit acasă, în ziua aceea plecase devreme în pădure, la lemne. I-au scotocit prin lucruri, i-au luat nişte hârtii cu poezii de-ale lui, dar n-au găsit ce căutau. Au făcut un raport, un proces-verbal de constatare şi, pentru că habar nu aveau de engleză, au trecut acolo că tinerii au dus o coroană de flori pentru unul Rembrandt Iuliu Maniu.

Duminică dimineaţa, toţi 13 au fost convocaţi la Securitate, la Zalău. „Ne-au interogat, ne-au făcut morală, pe mine m-au pus să scriu imnul. Eu nu-i ziceam imn, am avut grijă, îi ziceam cântec. M-au pus să-l scriu, eu am scris alte versuri, ceva foarte schimbat. Dar nu m-au bătut, în perioada aia, era în ‘86, Securitatea nu mai bătea. Securitatea ne urmărea. Am fost puşi sub urmărire toţi, am avut coadă după mine ani întregi. Şi la un moment dat m-au prins, şi-au luat revanşa”, povesteşte Ioan Pop din Bădăcin, Poetul, cum i-a rămas numele.

„Ceva mai târziu, eram în Şimleu la un spectacol cu Caramitru şi Loredana”, continuă spovedania lui. „Doar atât am zis, să recite un pic mai tare că nu se auzea. Şi gata, m-au săltat, pe motiv că tulbur liniştea publică. M-au dus la miliţie şi au început să mă bată. Bătaie în toată regula, m-au legat cu cătuşele de un gard de plasă, unde era legat şi un câine. Câinele lătra, dar nu mi-a făcut nimic, ei dădeau ca nebunii. Culmea că nu mai simţi, ştiţi cum e? Simţi loviturile la început, apoi nu mai simţi nimic, se întăreşte carnea pe tine şi pot să dea cât vor.”

„Poetul” are acum 56 de ani. Este sfăt la biserică. A compus Imnul lui Maniu „instantaneu, stând pe-acasă”. Lucrează împreună cu preotul lor să refacă moştenirea Maniu, atâta cât se mai poate. Imnul a fost orchestrat şi interpretat de o tânără din partea locului, înregistrarea lui circulă pe internet şi este bine apreciată.

„Şcoala din jos de biserică, o vedeţi? Aia cu etaj. A fost ridicată de domnul Maniu în ‘34, pe terenul familiei lui, cu ajutorul unor tineri voluntari. Dar în şcoala aia unde am învăţat eu şi tot satul”, spune Ioan Pop, „nu s-a pomenit niciodată numele Iuliu Maniu, darmite să fie vreo lecţie despre el. Vorbesc de perioada comunistă, când am făcut noi şcoală. Nimic. Eu, printr-a şasea, am apucat o carte a lui Scurtu, nu ştiu unde am găsit-o, acolo am citit despre Maniu. Mai îmi povestea bunicul, care lucrase la el la curte, la agricultură. Spunea că era un om bun, se interesa de nevoile tuturor. Bunicul îl admira pentru tărie”.

Venind spre timpul în care stăm de vorbă în curtea bisericii, Poetul are regrete. „Nu s-a făcut nimic pentru memoria lui Maniu atunci, dar nici după revoluţie, s-a pierdut timp, nu s-a făcut nimic. Casa lui memorială trebuia făcută demult. Nici PNŢ-ul n-a făcut când putea. Nimeni. Suntem o naţiune care încă doarme, un somn letargic, care s-a văzut că naşte monştri. Nu vedem cum alte popoare progresează…?”.

Tăcerea

În case, în Bădăcin, se vorbea despre ai lui Maniu din Dealul Ţarinii, dar mai cu fereală şi nu în faţa copiilor, că poate îi scăpa gura în afara casei. „Comuniştii interziseseră orice pomenire a acestui mare nume”, spune Petru, un bărbat masiv cu mustaţa albită de timpuriu, om de-al locului, născut şi trăit în sat. „Eu n-am putut să stau la pomenirea din ‘86, eram flăcău atunci, ştiam cântecul, dar trebuia să intru de serviciu în tura de noapte şi m-am grăbit să ajung la lucru, am plecat din poarta moşiei, din cărare, i-am lăsat pe ei. Dar astăzi, când nu ne mai împiedică nim’a, nu ştiu de ce nu-l pomenim mai des.”

Nici Ioana, care s-a născut în sat, n-a învăţat la şcoală despre Iuliu Maniu. Coboară cu greu treptele bisericii, este gravidă, aşteaptă al treilea copil. Stă la Zalău, dar vine săptămânal la Bădăcin, în satul ei, cu copii cu tot şi merg împreună la biserică. „Nu ni se vorbea despre Iuliu Maniu, nici la şcoală, nici în altă parte. Mie îmi povestea mama care lucrează la centrul pentru copii, când ocupau şi casa veche a familiei, că erau trişti, pentru că vedeau cum se distrugea totul, cum spărgeau, rupeau şi murdăreau obiectele, pereţii. Erau copii cu dificultăţi, dar nici ceilalţi nu aveau grijă… era ceva dureros. Nici după revoluţie nu s-a făcut nimic la casa aceea, dacă nu venea părintele Borz, nu mai era nimic astăzi! Poate dacă se recupera casa imediat, atunci în ‘90, şi se refăcea, acum era casă memorială, dar aşa, au ţinut-o la stat şi s-a ales praful. Nici oamenii de aici n-au fost foarte hotărâţi, trebuiau să se implice mai mult. Eu îi înţeleg, s-au luat fiecare cu viaţa lor, dar şi asta este viaţa lor.”

Dezintegrarea

Iuliu Maniu a fost ultima dată aici, în Bădăcin, în mai 1940. A stat pe banca de lângă gorun şi a tăcut. Din cauza acestor tăceri, acestei muţenii în care intra adesea, i se spunea Sfinxul. „La Bădăcin”, obişnuia să spună el, „parcă şi aerul este mai proaspăt. În liniştea grădinii uit greutăţile zilnice, pentru că aici sunt cu adevărat acasă.”

În primăvara aceea l-a adus şi pe Corneliu Coposu, secretarul lui, care a avut misiunea să ducă mare parte din cărţi la Biblioteca Academiei din Blaj. Venea războiul, simţea că nu va fi bine.

Sora lui, Cornelia, a rămas aici, în casă. În 1947, a fost şi ea arestată. O parte din mobilier a fost luate de către săteni, iar o altă parte a ajuns pe la instituţii publice, în Şimleu Silvaniei.

„Biroul lui Iuliu Maniu l-am recuperat de la Primăria din Şimleu Silvaniei, dar înainte a fost şi pe la o cooperativă, vedeţi are marmura spartă, dar eu tot m-am bucurat să-l recuperez”, povesteşte preotul Cristian Borz care adăposteşte obiectele lui Maniu în subsolul bisericii până când se va putea face casa memorială. „Unele obiecte mai erau prin casă, câteva sobe rotunde, din fontă, extraordinar de frumoase, care apar în fotografiile vremii, le-am identificat la şcoală. Între timp, am recuperat şi alte lucruri. Avem aici bastonul lui Maniu, cu care a fost arestat, a suferit un pic, a fost folosit între timp, dar are o poveste foarte interesantă. Un ofiţer politic al închisorii de la Sighet încerca, la sfârşitul anului 2007, să-l vândă pe piaţa neagră, împreună cu pălăria, o batistă şi un descălţător de cizme, o mariţă, cum i se spune pe la noi, făcut special în puşcărie de un deţinut pentru domnul Maniu. Un jurnalist din Sighet îl descoperă şi anunţă procuratura de la Cluj, care a început o anchetă penală. Întrebat fiind de ce nu le-a predat până atunci, el a spus că nu l-a întrebat nimeni. Mai mult, a cerut chirie pe ele, cinci lei pe zi, din 1947 şi până în 2007. Nu a primit, de bună seamă. În 2008, ele au ajuns la Bucureşti, de la Cluj-Napoca, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte şi abia în 2012 am reuşit să le aducem la Bădăcin. Obiectele au început să vină spre noi, acum doi ani am primit un telefon din Baia Mare. Un domn, pe patul de moarte, i-a mărturisit preotului că are un covor din casa din Bădăcin şi vrea ca acest covor să ajungă înapoi la casa lui. Preotul m-a sunat şi m-am dus după el. Am mai recuperat un ceas, semnul de identitate cu care a luptat în primul război mondial, două batiste cu monogramă de la familia Boilă, câteva linguriţe şi ele cu monogramă, un potir inscripţionat, o faţă de masă şi ceva de care m-am bucurat mult: «Liturghierul» lui Timotei Cipariu, îmbrăcat în piele, care a aparţinut capelei din casa Maniu. Era la o bătrână din sat”, povesteşte preotul greco-catolic Cristian Borz, în subsolul bisericii, acolo unde a adăpostit provizoriu aceste lucruri.

„Şi dulapurile acelea au o poveste frumoasă. În 1910, doamna Clara Maniu le-a comandat unui meşter maghiar din Şimleu. Când au venit comuniştii, sora Cecilia îi spune meşterului să vină să ia de acolo mobila că e făcută de el şi poate comuniştii îi dau foc. Meşterul a luat-o la el în casă şi a păstrat-o în bune condiţii. După revoluţie, cineva i-a oferit nepotului acestuia 2.500 de euro pe ele, dar nepotul meşterului a zis: «nu, nu pot să le vând, au fost plătite o dată». Apoi a vrut să înapoieze dulapurile casei de unde le-au luat, dar casa era ocupată de Centrul pentru copii. Omul s-a dus la biserică şi i-a zis preotului de atunci să ia dulapurile înapoi. Preotul care nu avea unde să le pună a zis: «vinde-le şi dă-ne banii». «Nu pot» a zis iar omul, ele au fost plătite o dată! Aşa că le-a mai ţinut la el o vreme şi, când s-a ivit ocazia, să fie aduse în subsolul bisericii, la adăpost, le-a adus. Uf, cât mă bucur, a zis, că vor ajunge iar în casa lui Gyula bacsi (nenea Iuliu, în maghiară)!”. Unul dintre dulapuri nu mai are blatul de marmură. Nepotul n-a avut alte posibilităţi şi a făcut din ea cruce de mormânt mamei lui. „Şi Gyula bacsi ar fi dat-o pentru aşa ceva”, spune preotul de azi.

De altfel, există o istorioară care spune că un ţăran vecin al moşiei s-a dus la doamna Maniu să-i spună ca vinde pământul, a dat de necaz şi are nevoie de bani. „Doamnele Maniu i-au spus repede lui Iuliu: «Uite, vând vecinii, avem ocazia să mai mărim grădina, cumpărăm?» Dar Iuliu le-a zis: «Dacă un ţăran ajunge să-şi vândă pământul, atunci e grav, mergeţi şi vedeţi cu ce-l puteţi ajuta să-şi poată păstra pământul, nu să-l cumpărăm!» Cam aşa era domnul Maniu…”, spune preotul în capul grădinii din Dealul Ţarinii.

Ruşinea

Casa e scufundată în tăcere. Nu poţi păşi înăuntru, s-ar putea prăbuşi peste tine. Are acoperişul distrus, un turn cu broderie de lemn se uită slut peste grădină. Păşim tăcuţi în jurul ei. Arată mai rău decât în fotografii. Ruina ei doare cu atât mai tare, cu cât e de-o frumuseţe nobilă, rafinată.

Nu e mare. A avut, la început, când a construit-o tatăl lui Iuliu, doar două camere, apoi doamna Clara, mama, a mai adăugat un corp, căruia şi mai târziu, prin anii ‘30, i-a făcut un etaj. La parter îşi avea biroul Iuliu şi tot acolo ţinea cărţile preţioase şi manuscrisele lui Simion Bărnuţiu, tot ce îi lăsase străunchiul lui.

De pe sub grinzile rămase dezgolite în soare, zboară câte o pasăre speriată de vorbe.

Într-o altă clădire, care astăzi nu mai există, era amenajată o bibliotecă atât de mare, încât Corneliu Coposu povesteşte că, în timp ce era student la Cluj la Facultatea de Drept, a venit la Bădăcin, şi a stat toată vara să catalogheze cărţile pe care, mai târziu, în anul 1947, autorităţile comuniste le-au ars. Memorandiştii de la 1892 şi-au dat întâlnire aici, deoarece printre ei se afla şi unchiul lui Iuliu Maniu, Iuliu Coroianu. Intelectualii ardeleni s-au sfătuit şi au luat multe decizii importante privind soarta românilor din Transilvania, aici. În 1925, Nicolae Iorga vine la Bădăcin, îi va mulţumi într-o scrisoare pentru ospitalitate, iar mai târziu, prin anii 1933-1934, mai mulţi intelectuali au venit să-l convingă să se întoarcă în politică, după ce se retrăsese din fruntea PNŢ.

Şi surorile Coposu erau aduse la Bădăcin verile, ca o răsplată pentru bună purtare. Plecau cu nostalgia locului şi cu merele preferate. Un loc încărcat de amintiri. Bădăcin va fi amintit în multe memorii, scrisori, documente istorice. Bădăcin făcea istorie.

Dar, în 1947, după arestarea lui Iuliu Maniu, sora lui, Cornelia, care devenise călugăriţă franciscană cu numele Cecilia, a fost şi ea arestată. Casa a intrat în administrarea statului, iar comuniştii fac aici un depozit de îngrăşăminte chimice. În 1971, se răzgândesc şi transformă conacul în tabără pentru pionieri, iar în 1982, în cămin pentru copii cu handicap sever.

În anul 1956, sora Cecilia moare la domiciliul unde era arestată. O vreme, cei din Bădăcin trecuseră dealul pe cărări ascunse să-i ducă mâncare pe furiş. Dar cel care o păzea le-a interzis şi Cornelia Maniu a murit de foame.

Mormintele familiei se află sub pinii cei bătrâni, la marginea grădinii, cu faţa spre casa bătrânească. Ioan şi Clara, Elena, Cecilia… Pe ultima cruce albă, pe mormântul din care a crescut un cireş, e trecută aşteptarea:  Aici ar fi trebuit să se odihnească Iuliu Maniu… Dar osemintele lui n-au fost găsite niciodată. Mort în temniţa comunistă de la Sighet, se spune că ar fi fost îngropat în cimitirul săracilor de la marginea oraşului. Dar nu se ştie exact locul. În 1971, un securist ar fi promis familiei Boilă că-i aduce rămăşiţele lui Maniu, dar le-a trimis un săculeţ cu oasele altcuiva, care nu avea plăcuţa metalică în picior, aşa cum avusese Maniu de la o rană suferită pe front.

Istoricii au făcut săpături abia după anul 2000 şi n-au găsit ce căutau. „Cimitirul este foarte mare, acolo sunt sute de morţi şi de la spital, şi de la puşcărie, şi copii, şi nebuni, şi martiri. Nu poţi dezgropa tot, n-ai cum să găseşti”, explică Gheorghe Petrov, istoric care a participat la căutări. „Poate dacă se făceau cercetări imediat după ’89, când mai trăiau ăia de la penitenciar, dar acum e pierdută cauza. Nici tehnica modernă nu mai poate fi de folos, că-ţi trebuie teren plan ori acolo e plin de vegetaţie şi monumente. Păcat, e o ruşine că n-am putut aduce osemintele acestui om în pământul lui nici până acum.”

Virtutea

„Mare forţă e modestia! N-a visat, n-a râvnit niciodată averea. Nu l-a interesat. N-a primit o dată să figureze într-un consiliu de administraţie. Şi nu o dată i s-a oferit. În casa lui de sus, din vila de la Bădăcin, nici covoare persane, nici tablouri de preţ, nici bronzuri. În Bucureşti, o odaie de hotel, la Athenee Palace, odaie simplă ce nici pe departe nu justifica numele somptuos de «Palace». Şi nu e o micşorare să adaug că nu o dată l-am găsit seara mâncând singur în odăiţa lui, pe un colţ de masă, pâine neagră din care tăia tacticos cu un cuţitaş şi câteva mere frumoase, pe care cu mândrie spunea că le adusese de la Bădăcin. Un ascet. Iar în colţ, pe masa de lucru, vedeai numai două cărţi: Biblia şi broşura de Mers al trenurilor. Una pentru drumurile lui sufleteşti, cealaltă pentru cele trupeşti, în necontenitele lui deplasări politice”, scria istoricul Constantin Xeni.

Nepotul său, Ionel Pop, pomeneşte că, prin 1942, a observat că Maniu purta un palton ros, acelaşi de 23 de ani. Au strâns bani şi i-au cumpărat o stofă nouă. Dar Maniu a dat stofa secretarului său, Liveanu, „care e sărac, cu familie şi n-are un palton bun”.

Iuliu Maniu i-a crescut pe cei patru copii rămaşi fără tată ai surorii sale. Învăţătorul povestea că, atunci când venea în sat, se ducea la şcoală şi întreba care elevi merită să fie trimişi mai departe, iar el prelua cheltuiala. Mama sa, Clara, a înfiinţat Reuniunea Femeilor Sălăjene unde organiza şezători cu fetele şi, pentru că ele nu aveau acces la şcoală, le învăţa acolo să scrie şi să citească. Tot ea a înfiinţat şase biblioteci în ţinutul Silvaniei. Iar sora Cornelia a făcut un orfelinat pentru copiii rămaşi singuri după război.

Furia

În 1990, a fost făcut public Testamentul lui Iuliu Maniu, în care lăsa domeniul de la Bădăcin Episcopiei greco-catolice, cu dorinţa „ca el să fie folosit pentru instruirea şi educarea tinerilor”. „Episcopia noastră de la Oradea şi familia Boilă depun documente de revendicare la toate legile proprietăţii încă din 1990, mărturie că aşa a fost poate depune dr Boilă, care mai trăieşte”, spune preotul Borza.

Dar casa şi domeniul rămân în proprietatea Consiliul Judeţean Sălaj. În 1998, foaia de proprietate cu nr 1702 din CF atestă faptul că statul român este încă proprietar pe imobilul „în întregime de la Iuliu Maniu” şi Căminul Spital cu Handicap Sever Bădăcin are drept de folosinţă gratuită pe 99 de ani a proprietăţii.

Într-o informare de presă trimisă redacţiei, Consiliul Judeţean spune altceva: „În anii ‘90, imobilul a fost predat, în baza unei liste de inventar, către  DGASPC Sălaj, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Sălaj. Predarea s-a făcut fără o situaţie juridică clarificată în ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra imobilului.”

În 1998 este reabilitat Iuliu Maniu, act care înlătură consecinţele condamnării. Tot atunci este anulată şi măsura confiscării averii.

Totuşi, Consiliul Judeţean continuă să edifice alte construcţii pe terenul casei, fără să-i pese că aceasta se degradează continuu. În 2008, aşa cum se precizează în informarea de presă, Consiliul judeţean îi cedează bisericii greco-catolice „dreptul de folosinţă gratuită al imobilului, pentru 50 de ani, către Episcopia Greco-Catolică Oradea”. Nu-i transferă aşadar, dreptul de proprietate. Prin această hotărâre, Consiliul îşi asumă implicit statutul de proprietar: doar proprietarul poate da drept de folosinţă altcuiva.

Timp de 60 de ani, statul român a folosit casa în mod continuu şi exclusiv, fără s-o repare vreodată, fără să investească ceva în conservarea ei.

Casa ajunge într-o stare de degradare avansată. Este declarată monument istoric, iar biserica doreşte să o renoveze. Încearcă mai întâi să obţină fonduri de la Ambasada Americană, unde există un program destinat conservării patrimoniului, dar i se respinge cererea, pentru că nu este proprietară. Încearcă şi la fondurile norvegiene, dar nu este nici acolo eligibilă, pentru că nu poate face dovada că este proprietara clădirii.

În 2008, într-o hotărâre de consiliu (hotărârea nr. 32 din 28 martie) clădirea se afla încă pe lista de inventar a Consiliului Judeţean, alături de alte zece clădiri ale Diecţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sălaj, construite de administraţia judeţeană în jurul căsuţei istorice. Clădirile de pe terenul lui Iuliu Maniu sunt înscrise astfel în documentele consiliului judeţean: „zece clădiri (pavilioane cazare plus anexe) din care 6 pavilioane ocupate, 2 neocupate (casa memorială Iuliu Maniu) şi 2 anexe”, iar pavilioanele sunt descrise sugestiv: casa maro, casa galbenă, casa verde, casa roşie… Una dintre construcţii, o clădire a bucătăriei, este construită, în pofida legii, alipită de imobilul-monument. În această salbă de case-culori, care înconjoară imobilul monument, s-a investit mult, din ‘95 până în 2001 s-a construit continuu pe „o proprietate incertă”. Ultimul, pavilionul 6, s-a construit în 2001, după cum reiese din inventarul-anexă pomenit. Dar nimic nu s-a investit în casa memorială pe care judeţul încă şi-o asumă în documentele de inventar.

De altfel, consiliul judeţean este proprietar şi astăzi pe patru hectare de teren, din totalul de 4,5 cât a avut acolo familia Maniu. Biserica reuşeşte în 2016 să-şi ia înapoi doar 0,5 ha, pe care se află şi casa ruinată.

În 2011, biserica finanţează un proiect tehnic de consolidare şi reabilitare, fără de care orice intervenţie la casă ar fi fost ilegală. Se porneşte o campanie de strângere de fonduri şi-n anii următori se fac lucrări de consolidare a fundaţiei şi de susţinere a unor pereţi care dădeau să cadă.

În 2015, cu bani din donaţii au fost făcute lucrări de consolidare a fundaţiei. Tot în anul 2015 s-au obţinut avizele şi autorizaţiile necesare începerii lucrărilor pentru restul casei, branşamentul electric şi organizarea de şantier, demolarea unei anexe „parazit” de lângă prispa laterală.

Preotul Borz, cel care s-a ocupat de proiectul casei memoriale, spune că, deşi din anul 2000 încoace a propus de mai multe ori Consiliului Judeţean să ia el proiectul de reabilitare şi să ceară finanţări pentru că, fiind proprietar, ar avea şanse, conducerea Consiliului a refuzat oferta.

Neputinţa

Abia anul trecut, în 2016, casa intră în proprietatea Episcopiei Române Unite cu Roma, iar lucrările de consolidare pot continua. Banii strânşi din donaţii, vreo 40 de mii de euro, se termină la fundaţie şi câţiva pereţi. Proiectul de restaurare prevede un deviz de 350 de mii de euro. Campania de strângere de fonduri continuă. Sumele adunate sunt mici şi vin în special din străinătate. Un apel şi o listă cu donatorii se publică pe internet. În total, vreo 70 de mii de euro.

În octombrie 2016, se depune la Institutul Naţional al Patrimoniului documentaţia pentru introducerea proiectului în Planul Naţional pentru Restaurare a Patrimoniului. Dar proiectele care urmează să fie finanţate nu s-au anunţat nici în septembrie 2017.

Toamna de dinaintea Centenarului prinde casa lui Iuliu Maniu cu acoperişul total distrus, bucăţi de ziduri căzute şi ferestrele sparte, grinzi picate. Într-o încăpere fără uşă cineva a pus o saltea murdară într-un colţ şi şi-a făcut nevoile în celălalt colţ. Preotul Borz nu a putut împrejmui total perimetrul casei memoriale cu gard, pentru că cei de la centrul pentru îngrijirea copiilor vor să treacă prin curtea ei spre bucătărie. Locatarii centrului se plimbă nestingheriţi prin împrejurimi, întâmpină vizitatorii, cerşesc o ţigară, un ban sau ceva de mâncare. În aceste condiţii nu se ştie cum vor putea să se desfăşoare în siguranţă lucrările de construcţie când vor începe. Dacă vor începe.

Tiberiu Marcu, preşedintele Consiliului Judeţean, recunoaşte că administraţia judeţului nu a investit nimic acolo, iar motivul invocat a fost „situaţia incertă a proprietăţii”. Nu poate să explice, însă, de ce Consiliul n-a cedat clădirea Bisericii cu 12 ani mai devreme, timp în care domnia sa a fost preşedinte, şi astfel s-ar fi evitat pierderea timpului şi a finanţărilor. Dar Tiberiu Marcu întreabă la rândul lui: „De ce n-au investit acolo statul, guvernul, comuna, PNŢ-ul, ministerul culturii, Cioloş când a fost prim-ministru, că e din comună, ei de ce n-au făcut nimic?”

Scrisoarea unei case pe moarte, către noi, cei vii

Toamna anului 2017. Casa Memorială „Iuliu Maniu“ din Bădăcin este monument istoric memorial, înscris în Lista monumentelor istorice cu codul SJ-II-m-B-05012. Aceasta a fost construită în anul 1879 de către Ioan Maniu, tatăl marelui om politic Iuliu Maniu.

Iuliu Maniu (1873-1953) este unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României. A fost cel mai important făuritor al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Începând din anul 1919, a fost membru de onoare al Academiei Române. A fost preşedintele Partidului Naţional Român şi apoi al Partidului Naţional-Ţărănesc. În perioada interbelică a fost prim-ministru al României în trei guverne. Maniu a fost unul dintre artizanii loviturii de stat de la 23 august 1944 în urma căreia armata română a întors armele împotriva lui Hitler, a eliberat de sub ocupaţia maghiară Transilvania de Nord-Est, a eliberat de sub ocupaţia nazistă Ungaria, Cehoslovacia si o parte a Austriei şi a scurtat astfel al doilea război mondial cu 6 luni. Maniu este considerat un spirit democratic de referinţă, care s-a opus tuturor formelor de totalitarism din istoria României în secolul XX: dictatura regelui Carol al II-lea, guvernarea legionară, dictatura mareşalului Ion Antonescu şi dictatura comunistă. Fiind convins de sprijinul marilor democraţii occidentale şi de recunoaşterea meritelor României, Maniu a luptat împotriva instaurării regimului comunist în România. Alături de partidul său, a obţinut o victorie zdrobitoare în alegerile din anul 1946, dar comuniştii au fraudat grosolan alegerile, au inversat scorul şi s-au declarat învingători. Maniu a fost arestat în anul 1947 de autorităţile comuniste şi a fost condamnat la închisoare pe viaţă. A murit în penitenciarul politic de la Sighet în anul 1953, la 80 de ani.

Casa Memorială „Iuliu Maniu” de la Bădăcin nu este funcţională în prezent, orice activitate fiind interzisă datorită faptului că prezintă pericol public. Clădirea s-a degradat continuu şi prezintă pericol de prăbuşire parţială în zona puternic afectată de infiltraţii majore de apă în pereţi, acoperişul fiind în totalitate degradat. Casa este construită din materiale tradiţionale – lemn, cărămidă şi parţial din cărămidă nearsă. Din această cauză, procesul de deteriorare este extrem de avansat.

Parohia Greco-Catolică Bădăcin, care este administratorul clădirii este direct interesată de conservarea monumentului, dar nu a are puterea financiară necesară pentru susţinerea execuţiei lucrărilor de consolidare.

Cu sprijinul Episcopiei Greco-Catolice Oradea, în anul 2011, s-a finanţat proiectul tehnic de consolidare şi reabilitare. După demararea campaniei publice „Salvaţi istoria naţională. Salvaţi Casa lui Iuliu Maniu”, iniţiată în februarie 2015, oameni inimoşi au pus mână de la mână şi primii paşi în salvarea monumentului istoric memorial au fost făcuţi, iar lucrările de reabilitare şi consolidare a fundaţiei au fost încheiate. Tot în anul 2015 s-au obţinut avizele şi autorizaţiile necesare începerii lucrărilor pentru branşamentul electric şi organizarea de şantier pentru demolarea anexei „parazit” de lângă prispa laterală, anexă construită în anii comunismului.

În anul 2016 s-au efectuat lucrări de arhitectură-consolidare, arhitectură-finisaj şi lucrări de reabilitare în valoare de 193.083,46 lei, bani proveniţi din donaţii.  Având în vedere starea actuală şi vulnerabilitatea acoperişului, se impun intervenţii de primă urgenţă pentru a evita prăbuşirea acestuia.

La 28 iulie 2016, prin Încheierea Nr. 9458, O.C.P.I. Sălaj dispune intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului Casa Memorială „Iuliu Maniu” în favoarea Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, Oradea, mod de dobândire – succesiune.

Intervenţiile de prima urgenţă nu se pot stopa înainte de finalizare, deoarece ar însemna să se distrugă ceea ce s-a realizat până acum şi din acest motiv firma de construcţii a continuat lucrările la consolidarea zidurilor, chiar şi în condiţiile în care ştia că fondurile au fost epuizate.

În 19 octombrie 2016 s-a depus la Institutul National al Patrimoniului documentaţia pentru introducerea proiectului în Planul Naţional pentru Restaurare şi, în urma evaluării Comisiei INP, proiectul face parte din lista noilor obiective propuse a fi incluse în PNR.

Până la această dată, Ministerul Culturii nu a făcut publică lista noilor obiective care vor intra în Planul Naţional de Restaurare.

Salvarea de la distrugere a acestui important monument istoric înseamnă respectarea testamentului marelui om politic, care dorea ca în casa de la Bădăcin „să se ocrotească şi să se instruiască tineri”.

În perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918, consolidarea şi reabilitarea casei ar permite redeschiderea Muzeului „Iuliu Maniu“ şi a unui centru cultural destinat tinerilor.

Donaţiile se pot face în conturile: Lei: RO22 RZBR 0000 0600 0208 5400 Euro: RO18 RZBR 0000 0600 0289 9205 Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730 Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleul Silvaniei, jud. Sălaj