Ținutul Neamțului, cum este cunoscută zona care orbitează în jurul orașului Târgu Neamț, concentrează o cantitate așa de mare de atracții culturale și naturale cum nu se mai găsesc, poate, decât prin Țara Hațegului sau în regiunea din jurul Brașovului.

Codri nepătrunși de stejari, fagi și molizi; dealuri cu forme rotunde și blânde, rumene la sfârșit de vară ca pâinile coapte pe vatră; curțile gospodarilor, cotropite de un milion de flori; pelerini pioși, în căutarea mântuirii, și turiști grăbiți, în căutarea unui selfie perfect. Toate fac parte din microcosmosul unei zone dominate cu un aer suveran, de Cetatea Neamțului. Dacă nu era destul, turismul a primit un nou impuls odată cu omologarea zonei ca destinație eco-turistică, în 2016, sub denumirea de Ținutul Zimbrului. Pentru că, da, zimbrii hălăduiesc din nou în libertate, aici, unde Dragoș Vodă i-a vânat și a făcut țară nouă.

Să vizitezi acest ținut înseamnă, în primul rând, să faci o plimbare alături de câțiva uriași ai literaturii. O trecere în revistă a autorilor care s-au lăsat uimiți și inspirați de frumusețea locurilor sună ca o teză dură la Română. Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Hogaș, Bolintineanu, Coșbuc sau Vlahuță sunt numai câțiva. Prezența lor este aproape fizică: casele unde au scris Vlahuță și Sadoveanu se vizitează, codrii de aramă și pădurea de argint ale lui Eminescu sunt încă aici, la fel, Ozana cea frumos curgătoare a lui Creangă sau stânca neagră cu „castelul” Neamț, ale lui Bolintineanu.

Codrii de Aramă și Pădurea de Argint

Cine nu ține minte celebrele versuri din „Călin (file din poveste)”, de Eminescu: „De treci codrii de aramă, de departe vezi albind/ Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”? Indiferent dacă am visat romantic în bancă sau am căscat ireverențios în timpul lecției, descrierea lirică pe care Mihai Eminescu a făcut-o acestui ținut este considerată cel mai frumos pastel din literatura românească.

Codrii de Aramă au acum statut de rezervație naturală, care se întinde pe șapte hectare, și se înalță pe un deal de deasupra Filioarei, un sat cuminte, între Văratec și Agapia. Mica pădure de goruni arată ca un clop așezat pe o ureche a satului. Un drum pietruit duce prin spatele caselor din Filioara până la o livadă de meri, după care încep Codrii de Aramă. Realitățile de astăzi nu au mai nimic din lirismul eminescian. Pâlcul de goruni este rar vizitat de cineva, fiindcă nici chiar proprietarii de pensiuni din Filioara nu știu foarte exact unde se află. Poate e mai bine așa, fiindcă cei care l-au vizitat recent au lăsat și urme după ei, de exemplu un PET de Coca-Cola, care te invită să vizitezi Nisa.

O potecă trece rectiliniu, exact pe creștetul dealului alungit, despărțind pe mijloc păduricea – pe o parte, pădurea mai bătrână, cu vegetație deasă între goruni, prin care trebuie să îți croiești anevoie cărarea, de cealaltă, o pădure mai tânără, de aceeași esență, plantată după o furtună ce a făcut prăpăd. E atât de liniște aici, deasupra satelor din jur, încât se aud doar păsările cântătoare și greierii. Pașii turiștilor sunt estompați de covorul de iarbă, presărat cu rămurele căzute.

În vale, spre Văratec, sclipește, ca în poezie, Pădurea de Argint. Și aceasta este acum arie protejată, dar chiar mai mică decât Codrii de Aramă, respectiv doar de 2,34 hectare. La ea se ajunge de pe drumul care merge spre Mănăstirea Văratec. Pădurea de mesteceni albi arată de fapt mai mult a parc, fiind „îmblânzită” cu câteva trasee tematice jalonate de băncuțe și de panouri informative, despre speciile de arbori care se găsesc aici. Chiar dacă e la șosea, în Pădurea de Argint e la fel de liniște ca în Codrii de Aramă. De undeva de sus se aude o ciocănitoare, bătând într-un frasin. Când se oprește, se face atât de liniște încât se aude cum dintr-un fag se desprinde jirul și cade pe pământ.

Este important să știți că, deși este protejată cu un gard solid în partea dinspre șosea, poarta este permanent deschisă. „Singurul lucru pe care trebuie să îl facă vizitatorii pentru a intra în Pădurea de Argint este să deschidă poarta”, spune Mihai Platon, inginer silvic de la Ocolul Silvic Văratec. Potrivit acestuia, Pădurea de Argint a fost, până în anul 1966, în proprietatea Mănăstirii Văratec fiind folosita de aceasta ca islaz pentru vite. În acel an, pădurea a fost preluată în administrare de Ocolul Silvic, al cărui sediu se află chiar lângă pădure, iar din anul 1972 este rezervație naturală de interes național.

Spre deosebire de Codrii de Aramă, care au fost întotdeauna o pădurice de aceleași dimensiuni ca și azi, înconjurată de pășuni și fânațe, Pădurea de Argint se întindea cândva pe o suprafață de zece ori mai mare. Suprafața s-a redus prin defrișare și transformare în pământ arabil. Dar asta nu recent, ci, cândva, înainte de 1929, anul în care s-a născut Ioan Gheorghiu, cel mai bătrân om din Filioara, care își aduce aminte că în copilăria lui se replanta deja Pădurea de Argint, care era tot cât acum.

Chiar și lacul, „care-n tremur somnoros şi lin se bate”, la marginea căruia are loc nunta dublă din „Călin (file din poveste)” a existat, sub forma unui iaz format de un pârâu care curge prin fața Ocolului Silvic. Cu timpul, însă s-a colmatat, iar acum a dispărut cu totul, spune inginerul Mihai Platon.

Văratec

Mai sus de Pădurea de Argint, drumul de asfalt se oprește în poarta Mănăstirii Văratec. „Cine nu cunoaște această mănăstire de călugărițe și care călător nu are de spus un cuvânt pentru ea?”, se întreba retoric Calistrat Hogaș. Pe bună dreptate. Văratec este una dintre cele mai cunoscute mănăstiri din România, fiind vizitată asiduu de cele mai diverse tipuri de turiști. Dincolo de zidul alb, anost, care închide incinta mănăstirească, se deschide o curte ca în povești, garnisită cu rondouri de flori în culori pastel, printre care slalomează alei pavate cu piatră. Silueta albă a unui înger, în mijlocul unei fântâni circulare marchează locul primei biserici mănăstirești, de lemn. Lângă ea, în centrul curții, se află statuia domniței Safta Brâncoveanu, una dintre binefăcătoarele mănăstirii, care s-a călugărit aici.

Biserica, în sine, nu impresionează nici prin arhitectură, nici prin istorie, fiind o biserică relativ nouă, din secolul al XIX-lea. În interior se restaurează și reface pictura, astfel că sfântul lăcaș e populat cu schele până la sfârșitul lui 2018, când se speră că munca va fi gata.

Spre capătul curții închise de incinta mănăstirii, pe dreapta, se află un paraclis. În spatele lui, ieșită în pridvorul unei căsuțe, o măicuță toaletează cu foarfeca o jardinieră de mușcate. Pe stânga, se află muzeul mănăstiresc.

Aici, maica Andreea Alupei face un ghidaj ca la carte pentru toți cei interesați. Printre cele mai interesante obiecte expuse se numără o icoană pictată de Nicolae Grigorescu, dar și o broderie în fir de aur și de argint, pe catifea, reprezentând Sfântul Epitaf. La realizarea acestei opere de artă au lucrat două măicuțe, vreme de 18 ani. În apropiere de incinta mănăstirii se află și mormântul Veronicăi Micle, marea iubire a lui Mihai Eminescu.

Ce este interesant la Văratic e faptul că mănăstirea propriu-zisă este înconjurată de un sat populat de măicuțe. Potrivit maicii Andreea, de la muzeul mănăstiresc, sunt în jur de 180 de case dispuse în preajma mănăstirii, unde locuiesc 380 de călugărițe, număr care face din Văratec cea mai mare mănăstire de maici din lumea ortodoxă. Obștea mănăstirească se întinde pe circa 70 de hectare. În fiecare căsuță trăiesc până la cinci călugărițe. Satul mănăstiresc este deservit de trei biserici, iar străduțele poartă nume de sfinți. Fiecare curte este o grădină de flori. Un balcon drapat în mușcate, aflat în apropiere de mormântul Veronicăi Micle, este admirat de toți vizitatorii. Peste ulițele care despart pâlcurile de căsuțe mănăstirești se apleacă meri și peri cu crengile pline de rod. E atâta curățenie și pace în sat, pe cât te poți aștepta de la o mănăstire ortodoxă.

Totuși, măicuțele nu trăiesc în trecut. La unele căsuțe au început să apară instalații de încălzire a apei cu panouri solare, dar și antene TV. Pe lângă cele trei slujbe la care iau parte în fiecare zi, măicuțele lucrează în atelierele mănăstirii, în care se produc dulcețuri, șerbeturi, pâine, covoare, haine, siropuri etc. O bună parte din aceste produse sunt apoi vândute la magazinele din apropierea mănăstirii.

Mănăstirea a fost fondată în anul 1785 de către maica Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif. Acesta din urmă a fost canonizat în 2008, mormântul său aflându-se în pronaosul bisericii principale a mănăstirii de la Văratic.

Agapia

„Munții Văratecului sunt așa de înalți, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite și de adânci, râurile atât de limpezi, fânațele atât de dese, de înalte și de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie…”, mai scria Hogaș. Iar dacă vreți să aflați dacă se înșela sau nu, luați-o de la Văratec spre Agapia nu pe drumul obișnuit ci pe cel care unește cele două sate pe buza pădurii de molizi de deasupra Văratecului. În urmă nu cu foarte mulți ani, acesta era un drum forestier, greu de străbătut fără o mașină 4×4, dar acum este asfaltat și poate fi străbătut fără probleme. Sunt în jur de șapte kilometri între cele două mănăstiri, cu un stop care trebuie făcut pe un platou de unde se deschide o priveliște ca în palmă până spre Valea Moldovei și dincolo de ea.

La Agapia, timpul pare că încă are răbdare cu oamenii și multe lucruri nu s-au schimbat din 1901, când Alexandru Vlahuță scria: „Mânăstirea Agapia e vârâtă-n munți, pitită-ntr-un ungher de văi, așa că n-o vezi decât atunci când intri-n ea. (…) Din cerdacul arhondaricului îmi răcoresc privirea pe ierbulița verde, ce acoperă curtea pătrată, îngrădită de toate părțile de încăperile albe, curate, tăcute, ale mănăstirii. Din mijlocul curții se-nalță strălucitoare «biserica cea mare», zugrăvită pe dinăuntru de maestrul nostru Grigorescu”.

Frescele lui Grigorescu, executate de acesta la 20 de ani, sunt luminoase și surprinzătoare pentru o biserică ortodoxă, ele fiind influențate de maeștri ai Renașterii italiene precum Rafael, Titian sau Leonardo da Vinci. În afara lor, mai sunt două obiective majore de vizitat: casa lui Alexandru Vlahuță și recent înființatul Muzeu Vivant, care recreează viața de zi cu zi care se desfășoară într-o căsuță a obștei de călugărițe.

Două chilii cufundate în tăcere și parfum amețitor de tuberoze, câteva ateliere meșteșugărești și o curte frumoasă ca o grădină botanică în miniatură sunt câteva din punctele forte ale acestui inedit muzeu, pe care vă sfătuim să nu îl ratați. În fața mănăstirii se află un mic magazin cu dulcețuri, șerbeturi și alte produse realizate de măicuțele de aici, la prețuri ceva mai mari decât la Văratec. De fapt, în general, Agapia pare o mănăstire mai „comercială” decât Văratec sau Neamț, aici percepându-se și taxă de intrare (5 lei).

Cei care doresc mai multă contemplare, pot face o excursie de jumătate de oră pe jos, până la Agapia Veche, pe un drum forestier, accesibil și cu mașina, dar greu. În curtea acestei mănăstiri, mult mai puțin vizitate, se găsește toată pacea din lume.

Mănăstirea Neamț

Pe lângă Agapia și Văratic, în Ținutului Neamțului se află și alte schituri și mănăstiri vestite, precum cele de la Secu, Sihăstria sau Sihla, dar și altele, mai mici și mai ascunse. Sunt atât de multe așezămintele călugărești în regiune încât aceasta a mai fost supranumită Athosul Românesc.

Dintre toate, cea mai importantă este Mănăstirea Neamț, așezată într-un cadru natural bucolic, la baza dealurilor, într-o vale largă, înconjurată de păduri, pășuni și fânațe. Librăria mănăstirii, situată chiar în fața intrării în așezământul monahal, are una dintre cele mai spectaculoase turle din România. „Librărie” este de fapt un eufemism pentru un intrigant spațiu comercial unde sunt puse în vânzare, alături de cărți, produse din cele mai diverse, majoritatea fără preț vizibil și pentru care nu primești bon: faguri de miere, brânză locală, ouă încondeiate, haine călugărești, extracte și tincturi bio, unguente, pastile de tămâie, șepci cu cozoroc sau apă plată îmbuteliată.

Peste toată babilonia domnește un călugăr care vorbește sonor la telefonul mobil. Insolitul magazinului este dublat de pictura interioară, de factură religioasă. Înainte de a fi librărie, clădirea circulară a fost agheasmatar, adică o clădire unde se făcea sfințirea apei.

În ceea ce privește mănăstirea propriu-zisă, aceasta este una dintre cele mai importante din toată Moldova. Atestată documentar din vremea lui Alexandru cel Bun, mănăstirea a fost în Evul Mediu un focar de cultură. Încă de la finele veacului al XIV-lea, aici există o școală de caligrafi și miniaturiști. Tot aici ființează cea mai veche bibliotecă mănăstirească din țară. În ceea ce privește arhitectura bisericii principale, aceasta reprezintă vârful perioadei lui Ștefan cel Mare, fiind ultima ctitorie majoră a acestuia, ridicată în momentul în care stilul moldovenesc ajunsese la desăvârșire. Pictura interioară, catapeteasma și tronurile din naos completează un ansamblu de o valoare inestimabilă.

În apropiere de Mănăstirea Neamț se află casa unde venea să găsească inspirație Mihai Sadoveanu, chiar lângă schitul Vovidenia.

Printre zimbri

Ținutul Neamțului nu înseamnă însă doar poezie și rugăciune ci și tropot de zimbri liberi, fiindcă aici e primul loc din România unde a avut loc reintroducerea în libertate a celui mai mare mamifer european. Luați-vă însă gândul că îi veți vedea hălăduind prin păduri, fiindcă stau acum în miezul pădurilor, departe de lumea agitată a oamenilor, spre care se îndreaptă doar iarna, când adulmecă gospodăriile, în căutarea hranei.

Eliberarea zimbrilor a început în Parcul Natural Vânători-Neamţ. Centrul de informare și vizitare al parcului se găsește pe șoseaua care coboară din munți spre Târgu Neamț, chiar înainte de intersecția cu șoseaua spre Mănăstirea Neamț.

„Totul are un rost. Dragoș Vodă a venit aici să vâneze un bour, devenit apoi zimbru în tradiția populară, pe care l-a răpus la Boureni, pe apa Moldovei, ceva mai încolo de Târgu Neamț. Acum, tot aici, am reintrodus zimbrul în libertate”, spune Sebastian Cătănoiu, directorul parcului natural. În luna martie 2012 s-a realizat aici prima punere în libertate a zimbrilor din România, fiind vorba de cinci exemplare. În anii următori, s-au eliberat noi grupuri, iar acum se află în libertate 33 de zimbri, dintre care patru sunt pui născuți anul acesta. În total, din 2012 până acum, zece zimbri s-au născut liberi în pădurile din PN Vânători Neamț, spune Cătănoiu.

Alți 16 zimbri se află în semilibertate, în vederea eliberării. Aceștia au la dispoziție un țarc generos de 180 de hectare. Cu un pic de noroc puteți vedea unul dintre acești zimbri, în timp ce vă plimbați pe puntea suspendată care pornește din curtea centrului de vizitare. Scurta plimbare are loc la nivelul coronamentului arborilor, ceea ce o face să fie o experiență unică, deocamdată, în țară. În timpul plimbării, am fost suficient de norocoși să vedem o femelă venită la locul unde rangerii parcului le aruncă mere, pentru a-i ajuta să se hrănească. Dacă nu aveți această șansă, la câteva sute de metri se află o grădina zoologică a Ocolului Silvic Târgu Neamț, unde se află mai mulți zimbri în captivitate.

Destinație eco-turistică

PN Vânători Neamț este o piesă de bază în cadrul Asociației „Ținutul Zimbrului”, ONG care gestionează destinația eco-turistică omonimă. Activitatea acesteia se simte deja pe la toate pensiunile din zonă, unde au fost distribuite hărți bine făcute și pliante informative utile cu privire la traseele și atracțiile turistice ale zonei.

Sebastian Cătănoiu spune că eforturile asociației se îndreaptă spre educarea proprietarilor de pensiuni, astfel încât aceștia să recomande turiștilor și drumeții sau trasee cicloturistice, nu doar să le faciliteze un grătar în curte. „Teoretic nu stăm rău, cu o estimare de 300.000 de vizitatori pe an în parcul natural, dintre care cei mai mulți vin la mănăstiri. Practic, suntem doar o «haltă» în drum spre Bucovina, sau dinspre Bucovina, fiindcă numai 10% din vizitatori opresc peste noapte aici. Proprietarii de pensiuni trebuie să realizeze că prin orientarea turiștilor spre activități eco-turistice i-ar putea ține mai mult la ei… dar acest lucru probabil va mai dura”, spune Cătănoiu.

Potrivit acestuia, în tot Ținutul Neamțului – care coincide în mare măsură cu Ținutul Zimbrului – sunt 2.000 de locuri de cazare, majoritatea covârșitoare în pensiuni. Gradul de conștientizare a valorii patrimoniului natural este însă scăzut.

Cetatea și casa lui Creangă

O vizită în Neamț nu poate fi completă fără perla coroanei – cetatea cu același nume care domină întreg ținutul. Văzută de jos, din drumul de la Piatra Neamț spre Târgu-Neamț, fortificația arată ca un pandantiv pe care pădurea din jur și l-a prins la gât.

Cetatea Neamț a fost construită în timpul domniei lui Petru I (1375-1391), ea fiind menționată pentru prima dată la 2 februarie 1395, în timpul expediției regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei în Moldova, sub forma „Nempch”. Perioada de glorie a cetății a coincis cu domnia lui Ștefan cel Mare. Lui Vlahuță i se părea că vede în ea chiar coroana marelui voievod: „Din drumul ce se desparte la dreapta-nspre Agapia, ne uităm în urmă la zidurile cetății, măreață până și-n ruina ei și, de la depărtarea asta în forma pe care i-a cioplit-o vremea, ni se pare că vedem coroana lui Ștefan cel Mare.”

Fortificația a fost distrusă la cererea turcilor în 1718, ea fiind apoi spoliată de localnici. Ruina cetății i-a dat de gândit lui Nicolae Iorga, care în „Note de călătorie” (1918) scria că a văzut aici „un zid, gol de acoperiș, zimțuit de vânturi vrăjmașe, de focuri, de lepra ucigașă a părăsirii”.

Unele lucruri s-au schimbat de atunci, iar între 2007 și 2009, Cetatea Neamțului a fost restaurată cu fonduri europene. Felul în care a fost făcută restaurarea a fost criticat de unii specialiști. Dar fortăreața este acum un hit turistic de calibru, vizitat de zeci de mii de persoane anual. Traseul turistic presupune o plimbare de 15 minute pe jos, până la cetate, și un circuit agreabil care îi conduce pe vizitatori printr-o istorie coerentă a cetății. Sunt amenajate 21 de încăperi, printre care sala de sfat şi judecată, sala armelor, închisoarea, camera de provizii, sala de mese etc.

Mai departe, vizita în Târgu Neamț poate continua cu Casa Memorială Ion Creangă, un muzeu destul de banal, dar care este dublat de o inițiativă privată, un parc tematic cu personajele din poveștile lui Creangă.

Popice cu Ion Creangă jr.

Mai în munte de Târgu-Neamț, în comuna Pipirig, oamenii păstrează încă vii tradițiile rurale mai noi și mai vechi. În satul Boboiești, surorile Varvara și Maria Todici mai știu să țeasă „scoarțe”, covoare de perete, obiecte care au fost introduse recent în Patrimoniul Imaterial UNESCO. Doamna Varvara a lucrat doi ani, zi de zi, la scoarța pe care o pot admira pe peretele din atelierul său toți vizitatorii care îi treg pragul.

Tehnicile tradiţionale de realizare a scoarţei în România şi Republica Moldova au fost înscrise în 2016 pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO. Ele sunt considerate de forul mondial „o expresie a creativităţii, identităţii şi coeziunii sociale, (…) transmise din generaţie în generaţie în unele familii, dar şi de ateliere şi instituţii de învăţământ”. Printre nucleele zonale în care acest meșteșug se mai practică se numără și Ținutul Neamțului, cu atelierul mănăstiresc de la Agapia și familia Todici din Pipirig, se arată în fișa de nominalizare făcută de România către UNESCO.

Ca să îi faceți o vizită doamnei Varvara, luați prima dată legătura cu Asociația Meșteșugarilor „Nemțeanca” din Târgu-Neamț, aflată chiar lângă primărie. Dacă vreți să cumpărați ca suvenir un astfel de obiect, îl găsiți la câteva puncte de vânzare ale țăranilor, în satul Agapia, la prețuri între 70 și 200 de lei.

Tot în Pipirig, pe la începutul secolului trecut, bărbații au început să „dea o bilă” pe pistele de popice din fața crâșmelor. O astfel de pistă rurală de popice, dar provenită din Mărginime, se păstrează ca exponat la Muzeul ASTRA din Sibiu. În satele comunei Pipirig însă, acest tip de sport rural se joacă încă, pe piste din scânduri de lemn, cu nouă popice de lemn, dispuse în formă de romb și având în centru un popic mai mare, „popa”. Bila este de cauciuc, cu o singură gaură, în care se introduce degetul arătător, pentru un control mai bun. „Eu nu știu să se mai joace altundeva decât la noi în comună, în câteva sate. Oamenii stau seara la un pahar, și, de obicei, fac pariu: cine câștigă meciul de popice, plătește câștigătorului o bere, sau un vin, sau pe ce miză s-au înțeles”, spune un tânăr de 17 ani din satul Dolhești. Aici, localnicii le spun soțiilor, seara, că se duc „să dea o bilă «la Crenguț»”, după diminutivul familiei care ține cârciuma. Iar mezinul familiei, care ne-a povestit toate astea, se numește, bineînțeles, Ion Creangă.