Filosoful Andrei Pleșu este o prezență vie, remarcabilă, în spațiul public românesc. Observă, ia atitudine, condamnă sau pune echilibru între părțile beligerante când e cazul, în felul său neobosit. Deși între 1975-1977 a fost bursier Humboldt la Universitatea din Bonn și în perioada 1983-1984 bursier la Universitatea din Heidelberg, unde a întâlnit figuri de primă mână ale exilului, precum cuplul Virgil Ierunca-Monica Lovinescu, a ales să nu rămână în străinătate. A participat la Școala de la Păltiniș, fiind, alături de Gabriel Liiceanu, unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Constantin Noica. În regimul comunist a ajuns persona non grata în urma scandalului „Meditației Transcedentale”, pierzându-și locul de muncă și fiind nevoit să petreacă o perioadă de timp „în exil” la Tescani.
„Protestele din iarnă m-au ajutat să-mi recapăt încrederea într-o componentă de sănătate a societăţii româneşti, în a cărei
eficienţă nu mai credeam”
A fost primul ministru al Culturii după căderea regimului comunist începând cu 28 decembrie 1989. A mai fost implicat în politică, asumându-și intermitent rolurile de ministru al Culturii (1989-1991), ministru al Afacerilor Externe (1997-99) și consilier prezidențial pentru afaceri externe (2004-2005). A primit pe lângă multe premii și distincții premiul „Mitteleuropa”, acordat de Institut für den Donauraum und Mitteleuropa, Viena, Austria (2002) și premiul „Joseph-Bech” acordat de Fundația „Alfred Toepfer” F.V.S., Hamburg, Germania (2002). Consideră că a fi patriot înseamnă „tocmai a asuma locul nașterii tale ca pe un dat providențial, a-l sluji loial și, mai ales a nu-l face de râs, prin incompetență, orgoliu vulgar, moravuri discutabile și demagogie pompoasă.” Aflat recent la întâlnirea sașilor la Sibiu, în calitate de Președinte al Forumului Româno-German, Andrei Pleșu a punctat faptul că poți fi un bun patriot chiar dacă patria ta etnică e alta, că poți avea două patrii, și a dat câteva exemple notabile de nemți care s-au dovedit atașați intereselor României, începând cu regele Carol I. „Mă deranjează când văd alunecări spre chermeză”, spune filosoful, „spre parastas, spre un naționalism de telenovelă. În loc să fim mândri de eroii noștri, suntem mândri de noi și tragem un chef!”
Domnule Andrei Pleșu, ați fost prezent, atent, vigilent cu năravurile, involuția și evoluția acestei țări. Constatăm că există fie o imagine supradimensionată conform căreia suntem, prin strămoșii noştri daci, întemeietorii lumii, fie ne ponegrim exagerat și contraproductiv. De ce? Ce fel de deficiență este aceasta în mintea unui popor?
Un popor echilibrat, cum sper că suntem, nu are despre sine nici o imagine euforică, nici una sinucigașă. Mă irită fudulia unora, convinși că suntem buricul pământului, că istoria lumii începe la Întorsura Buzăului. E o formă de delir vanitos, de science fiction patriotic și, până la urmă, de incultură crasă. Avem valori cu care să ne putem mândri, așa încât nu e nevoie să inventăm ”priorități” nebuloase, până la a deveni ridicoli. E drept, la extrema cealaltă, există și ”voluptatea” naufragiului: ”ca la noi la nimenea”, ”ne merităm soarta”, suntem rebutul Europei. (varianta Octavian Goga: ”țară de secături…”, varianta Petre Țuțea: ”suntem curul Europei”, varianta Cioran: ”suntem copți ca să dispărem”)… Recunosc, cu modestie, că și eu am clipe de exasperare, în care nu mai cred în calitățile și perspectivele poporului meu..
Care ar fi patriotismul autentic, cum ar trebui să fim patrioți? Sau ar trebui să fim patrioți? Știți, când am documentat un reportaj despre starea armatei, m-am întâlnit cu o opinie care m-a pus pe gânduri. Un tânăr spunea despre el că, în caz de mobilizare, nu s-ar duce să apere țara, să meargă fiul lui Hrebenciuc, al lui Năstase… căci a lor e țara, ei au luat-o cu japca, lui nu i-au lăsat nici măcar un loc unde să muncească.
Patriotismul autentic – au spus-o apăsat toți marii noștri oameni de cultură, de la Dimitrie Cantemir la Eminescu, de la Caragiale la Ion Ghica și Octavian Goga, nu se zbiară prin cârciumi și ședințe de partid, nu se lălăie lăcrămos în ritm de manea. A fi român nu e un merit personal. Așa te-ai născut, nu ai fost în situația să optezi. A fi patriot, din punctul meu de vedere e însă altceva: tocmai a asuma locul nașterii tale ca pe un dat providențial, a-l sluji loial și, mai ales a nu-l face de râs, prin incompetență, orgoliu vulgar, moravuri discutabile și demagogie pompoasă.
Dar panseul tânărului de care pomeniți nu e foarte inteligent. Nu aperi țara calculând bunele și relele ei, nu refuzi să te înrolezi pentru că nu-ți place șeful sau vecinul. Nu aperi țara primului-ministru. A face asemenea reflecții e a amesteca borcanele. Nu mai spun că, dacă țara pierde războiul, oricum tot „beizadelele” se vor descurca mai bine decât tine!
Protestele din iarnă spun ceva nou despre România? Ne putem gândi la ce s-a întâmplat ca la un semn serios de vigilență sau a fost doar un frison trecător? A fost oare un moment de cotitură ratat în privința apariției unei noi forțe, generații politice?
Protestele din iarnă m-au entuziasmat! M-au ajutat să-mi recapăt încrederea într-o componentă de sănătate a societății românești, în a cărei eficiență nu mai credeam. Orice comunitate intră în colaps, când nu mai are putere de reacție. M-am bucurat, deci, să constat că fibra solidarității pro-democratice e încă sensibilă, că lehamitea n-a câștigat lupta, că ochiul public e încă atent, exigent, gata să amendeze compromisul. În plus, comportamentul protestatarilor era exemplar: plin de cuviință și de umor. Cred într-o împrospătare a ”societății civile”, pornind de la o generație care nu mai e tarată de anii de ”(de)formare ”educativă” de tip dictatorial. Cei care am trăit sub comunism trăim cu sentimentul că am devenit liberi. Tinerii de după 1989 s-au născut liberi. E o mare diferență.
Poporul nostru pare structural un popor orientat spre trecut. Nu gândim aproape deloc spre viitor, nu ne proiectam viitorul, pare ca ne este frica de el. De asta, societatea romaneasca pare sa fie una sub imperiul urgentei. Credeti ca avem sansa sa ne mai „facem bine”?
Nu e rău să ai conștiința tradiției de care aparții, a istoriei tale reale. E însă grav, dacă faci din trecut un „pedigree” fălos, un argument de legitimitate suficient sieși. „suntem grozavi, pentru că moștenim virtuți și fapte străbune!” Or virtuțile nu se moștenesc automat, nu se acumulează genetic. Cine se recomandă pur și simplu ca ”urmaș” al lui Ștefan cel Mare e, de fapt, într-o comică lipsă de identitate. Nu poți avea ”îndreptățire” prin delegație! Nu tu i-ai bătut pe turci, nu tu ai câștigat războiul de independență, nu tu ai scris ”Luceafărul”, nu tu ai construit ”Coloana Infinitului”. A te justifica, ca individ, dar și ca popor, prin performanțe trecute e o fraudă primejdioasă. Ne justificăm nu prin ce-au făcut înaintașii, ci prin ce face noi, acum și în perspectiva unei dezvoltări viitoare.
Pentru ca vorbeam despre trecut, chiar daca noi ne pozitionam constant in raport cu trecutul, atunci cand am avea datoria sa valorizam trecutul si sa il transformam intr-un demers de constiinta nationala, incremenim in lipsa de creativitate si de flexibilitate. Ma refer aici la momentul Centenarului 1918. Cum aţi fi văzut dvs. un astfel de proiect in Romania si ce credeţi că va fi de fapt?
Contemplarea sărbătorească a evenimentului petrecut în 1918 este firească. Cu condiția să respectăm câteva condiții, de natură să asigure noblețea, decența, bunul gust al sărbătorii. Mă deranjează când văd alunecări spre chermeză, spre parastas, spre un naționalism de telenovelă. În loc să fim mândri de eroii noștri, suntem mândri de noi și tragem un chef! Organizarea Centenarului n-a încăput, din păcate, pe mâini competente. Și riscăm să compromitem totul prin festivism ieftin, frazeologie folclorică, protocol politic. Păcat!
O vreme ne-am bizuit, în vorbe, pe agricultură, apoi pe resurse, aur, iar la un moment dat visam să dăm lovitura prin cultură. Filmul, arta câștigau succese în lume, se plănuia un MoMa la București. A licărit o speranță, ca la olimpiadele de gimnastică de altădată. Dar cum vi se pare că lucrează statul, ministerul pentru cultură în țara noastră?
Deocamdată, reușitele noastre – și cele culturale și altele – sunt, mai curând, reușite individuale, decât instituționale. Nici succesul Nadiei Comăneci, nici acela al lui Cristian Mungiu nu se explică prin sprijinul substanțial al ”ministerelor” de resort. În orice caz, Ministerul Culturii nu pare să fie, la noi, ”nava amiral” a ofensivei noastre spirituale… De obicei, e ministerul care se negociază cel mai rapid în beneficiul unor partide mici, dar necesare electoral. Când câștigi alegerile, nu negociezi cu ”aliații” Finanțele, sau Internele. Negociezi Cultura. Am avut și miniștri care nu știau bine românește, sau care aveau un nivel de educație (și performanță) mai mult decât modest. Excepțiile confirmă regula…
De ce credeți că elitele veritabile nu au puterea de a influența lucrurile în România? De ce nu s-a impus elita la noi, aproape în niciun domeniu?
Mai întâi pentru că termenul nu mai are un înțeles clar. Unii spun „elite” și se gândesc doar la elitele politice. Alții văd în elite o oligarhie abuzivă, închipuită, care „disprețuiește poporul”. Sensul originar, acela de „excelență” profesională, de calificare solidă, de competență, e subminat de un vehement discurs resentimentar împotriva ”elitismului”. Se uită, am tot spus-o, că ”elitele” adevărate nu au conotația aroganței, nu sunt ”auto-intitulate”, ci sunt confirmate prin autoritatea lor ”tehnică”, în toate domeniile: există o elită a profesorilor, una a țărănimii, una a medicilor, una a bucătarilor, una a muncitorimii ș.a.m.d. A fi parte a elitei e a fi recunoscut drept ”foarte bun” în meseria ta. Atâta tot. Dar elitele nu se pot dezvolta și exprima, într-o ambianță în care nu sunt respectate, încurajate, admirate, așezate la ”locul potrivit”
Când am deschis subiectul puterii elitelor, într-un număr recent din Sinteza, una dintre opinii a fost că există și serioase impedimente legate de comunicare – elita nu vorbește un limbaj accesibil, nu are priză la public și altfel nu reușește să se impună. Este aceasta marea problemă?
E o falsă problemă. 1. Adevăratele elite au „darul limbilor”, adică știu să vorbească fiecăruia pe limba lui. Cine e incapabil, indiferent cui se adresează, să vorbească inteligibil, lămuritor, nu e blamabil pentru „elitism”, ci pentru impostură sau pentru îngălare mentală. Nu există subiect, oricât de complicat, care să nu poată fi transmis unui interlocutor inteligent. 2. Să nu excludem situația în care vinovat pentru neînțelegerea unui text nu e neapărat autorul lui, ci inaptitudinea intelectuală a receptorului. Sau lipsa lui de cultură elementară, sau nerăbdarea. Problema nu e că ”elitele” se exprimă obscur, ci că ele nu sunt ascultate, creditate, valorificate.
Comunicarea pare a avea de suferit în general. Vorbim mult și vorbim prost. În politică se vorbește tot mai ineficient, grosolan și autist. Am încercat recent să obțin un răspuns de la un ministru, filolog de meserie, și n-am reușit, răspundea șmecherește ceva legat de răfuiala lui cu opoziția, când întrebarea viza obiectul muncii guvernării sale. E o formă de sfidare, e un nou stil sau neștiință?
„A fi patriot înseamnă a asuma locul naşterii tale ca pe un dat providenţial, a-l sluji loial şi, mai ales, a nu-l face de râs, prin
incompetenţă, orgoliu vulgar, moravuri discutabile şi demagogie pompoasă”
E vorba, cu mici excepții, de contra-selecția prin care ia naștere clasa noastră politică. Cu riscul de a fi nepoliticos, îndrăznesc să spun că mulți, foarte mulți, dintre cei care ne conduc și ne ”reprezintă” sunt prost sau de loc instruiți, vorbesc incorect, inadecvat și, adesea, mitocănește. Mari patrioți în declarații, nu-și cunosc și nu-și iubesc limba maternă. Nu știu să se poarte, nu știu să dialogheze, nu practică, în lupta politică, decât brutalitatea ignară, bășcălia de periferie, vorbitul în bobote. Dar nu e vorba numai de politicieni. Limba română e în mare suferință și în mass-media, și la școală și pe Facebook. Încet-încet, vorbirea normală va deveni inaccesibilă cetățenilor noștri, asta apropo și de întrebarea Dvs. anterioară…
Elitele nu se pot dezvolta și exprima într-o ambianță în care nu sunt respectate, încurajate, admirate, așezate la ”locul potrivit”
La ce proiecte editoriale lucrați acum? Ce cărți de Andrei Pleșu vom citi?
Am în minte o carte despre problema destinului. Dar avansez greu și, oricum, nu am pretenția unui tratat academic. Îmi administrez însă, din ce în ce mai greu, agenda. Sunt solicitat prea des și în direcții centrifugale…
Conduceți un institut, faceți educație, aveți contact cu tinerii și cu mentorii lor. Cum arată viitorul în viziunea dvs.? Această experiență vă încurajează să fiți optimist?
În fiecare an, întâlnesc, printre bursierii Colegiului Noua Europă, tineri excepționali, în multiple domenii. Asta mă face optimist. Pe de altă parte, cei mai mulți dintre ei sunt departe de a fi folosiți la nivelul pregătirii lor. Nu-și găsesc ușor de lucru, sunt prost plătiți, nu au promisiuni ferme de carieră academică. Asta mă deprimă, ca să nu spun că, pur și simplu, mă sperie!
Scrieri: Călătorie în lumea formelor, Meridiane, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, 1980; Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; Ochiul şi lucrurile, Meridiane, 1986; Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului, Cartea Românească, 1988; Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); Limba păsărilor, Humanitas, 1994; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, 1996; Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin–New York, 2001; Despre îngeri, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); Obscenitatea publică, Humanitas, 2004; Comèdii la Porţile Orientului, Humanitas, 2005; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, 2006; Note, stări, zile, Humanitas, 2010; Despre frumuseţea uitată a vieţii, Humanitas, 2011; Faţă către faţă, Humanitas, 2011; Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Humanitas, 2012; Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri, Humanitas, 2013; O idee care ne suceşte minţile (în colaborare cu Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, Humanitas, 2014; Dialoguri de duminică (în colaborare cu Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2015); numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.
