Muzicologul Elena Maria Şorban provine dintr-o familie ilustră de muzicieni, printre înaintaşii săi numărându-se compozitorul Guilelm Şorban, de la începutul secolului XX, sau canonicul greco-catolic de Gherla, Mihai Şerban, cu însemnate contribuţii în muzica bisericească, la jumătatea secolului al XIX-lea. Elena Maria Şorban este cercetător ştiinţific gradul I, dr. habilitat, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, autor şi editor al unui mare nume de lucrări de profil. Domeniile sale de expertiză sunt istoria muzicii europene şi româneşti, muzica medievală transilvană, creaţia muzicală contemporană, didactica istoriei muzicii, interpretarea muzicii liturgice medievale etc.
– Permiteţi-mi să încep cu o întrebare abruptă: de când cântă omul?
– De când vrea să comunice emoţii şi sentimente, aşadar, de când omul este om. Psihologia cognitivă demonstrează că muzica este un instinct uman.
– Ştiu că există fragmente reconstituite de muzică sumeriană. Cum sună aceasta pentru un muzicolog? Este ea complexă?
– Da, există mărturii arheologice din mileniul al cincilea dinaintea erei noastre, iar fragmentele sumeriene păstrate, datate de la mijlocul mileniului al doilea, reconstituite, păstrează trăsături specifice morfologiilor regulate de cântec şi dans, dar, mai ales, trăsături de libertate improvizatorică. Complexitatea sau simplitatea lor depinde de munca de reconstituire efectuată de interpreţi.
– Dar cum sună muzica triburilor primitive şi izolate, care încă mai există? Ce ne poate spune această muzică despre societăţile din care provin?
– Culturile primitive afirmă funcţionalitatea muzicii ca purtătoare a cuvintelor şi/sau a mişcării. Muzica arhaică este primordial ritualică: ea comunică cu şi despre realităţi metafizice, dar este şi comunitară.
– De ce în Europa s-a dezvoltat un anumit tip de muzică, în timp ce în Africa sau Asia sau Australia cu totul alt tip de muzici?
– Ceea ce face diferenţa între cultura muzicală europeană şi culturile de pe celelalte continente, care s-au menţinut în mult mai mare proporţie la nivelul tradiţiilor, este notaţia muzicală. Cotitura spre muzica cultă s-a produs în civilizaţia europeană, în ambele imperii – de Răsărit şi de Apus –, odată cu fixarea scrisă a melodiilor, la finalul secolului al VIII-lea. Doar că Răsăritul bizantin a păstrat caracterele tradiţionale, în special vocalitatea şi monodia (cântarea pe o singură voce), pe când în Vestul european, experimentele sonore, speculaţiile plurivocale, au dus la o dezvoltare pe multiple planuri a modalităţilor în care se făcea muzică.
Se constată că muzica cultă vest-europeană este, mai ales după anul 1000, mult mai îndrăzneaţă, mai intelectuală și, mai ales, mai contrastantă. Dacă repetiţia şi variaţia sunt principii muzicale universale, în schimb, contrastul este propriu gustului muzical vest-european. Această particularitate rezultă şi dintr-o atitudine diferită de percepere a temporalului: în culturile tradiţionale, muzica este o modalitate de a ieşi din timp, de contemplaţie (chiar şi muzicile de dans, ritmate, sunt dominate de acest scop), pe când muzica vest-europeană a dobândit, în ultimul mileniu, rolul de a agrementa trecerea timpului. De aceea, ea a devenit mult mai plină de evenimente şi diversitate (să observăm că „diversitatea” şi „divertismentul” sunt noţiuni înrudite.)
– Ce muzică ascultau romanii?
– Muzica de cult, militară şi de teatru erau domeniile cele mai frecvente de practică muzicală în cultura romană antică. Cântecele cu dansuri dedicate lui Marte, cântecele cu zeci de fluiere şi lire, care însoţeau sacrificiile şi procesiunile, muzica de la templul lui Jupiter din Capitoliu, petrecerile bahice şi orgiastice, muzica festivalurilor imperiale, a serbărilor de stat, cântecele agrare, muzica de pantomimă, cea pentru comediile de Plaut şi Terenţiu sunt amănunţit descrise. Din tot acest patrimoniu, s-a păstrat melodia unui singur vers dintr-o piesă de Terenţiu, şi aceea, cu autenticitate contestată…
– A fost muzica medievală, cea a trubadurilor de exemplu, o evoluţie sau o involuţie faţă de muzica romană?
– În istoria artelor, nu ar trebui să aplicăm termenul de „involuţie”, deoarece schimbările continue care au loc nu sunt regresive. De la muzica romană la trubaduri sunt câteva secole, iar cum muzica romană nu s-a păstrat, cele două domenii nu sunt legate între ele. Este aşadar o corelaţie inedită cea pe care o faceţi Şi, în mod indirect, aş putea spune că există similitudini între muzica romană (aşa cum o cunoaştem din descrieri, nu din surse directe) şi cea a nobilimii medievale, care au în comun exaltarea bucuriilor vieţii – chiar dacă ele sunt, de cele mai multe ori, filtrate din perspectivă creştină şi exprimate alegoric în poezia cavalerească. De asemenea, se ştie că limbajele sonore (mai simplu spus, scările muzicale), ritmica metrică (a versificaţiei şi a muzicii) şi chiar tipurile de instrumente din antichitatea greco-romană s-au păstrat până pe la 1300. Muzica trubadurilor oferă şi deschideri, fiind formatoare şi purtătoare a limbilor naţionale; din perspectivă social-artistică, ea este un corespondent timpuriu al muzicilor de cantautor din zilele noastre.
– După Evul Mediu, putem vorbi de o proliferare a muzicii culte, în perioada renascentistă, clasică, barocă etc. Vorbim în principal de Europa. De ce aici şi nu altundeva?
– Proliferarea muzicii culte, saltul ei calitativ, desprinderea de tradiţii, căutarea şi afirmarea originalităţii se produc odată cu „Ars nova”, după 1300, îndeosebi la francezi şi italieni. Putem vedea istoria muzicii ca o succesiune de valuri şi limpeziri, în care secolul al XIV-lea şi al XVII-lea (barocul) au fost talazuri, iar Renaşterea şi clasicismul au adus acalmie. Fenomenele stilistice din muzică sunt decalate faţă de cele din literatură şi din artele plastice, adică ele au loc cu întârziere. Astfel, Renaşterea muzicală (circa 1400-1600) se suprapune doar în timp cu întoarcerea la modelele din antichitate – proliferată de literatură, arhitectură, sculptură şi pictură –, estetic vorbind însă, teatrul antic grecesc cântat va deveni idealul muzicii abia la sfârşitul secolului al XVI-lea, când va lua naştere genul de operă. Practic, renaşterea tragediei antice, care a generat noul tip de discurs muzical al vocii declamatorii acompaniate, se va decala înspre zorii barocului muzical. Iar aceste fenomene de înnoire se petrec în condiţiile de bunăstare şi concurenţă – benefice artelor – din teritoriile europene aflate la adăpost de pericole.
– Există şi la nivel muzical o întârziere istorică a românilor? Mă refer la faptul că nu ştiu să fi avut mari compozitori înainte de secolul al XIX-lea… Dacă da, de ce?
– Dictonul latin „Inter armae silent Musae” („Între arme, Muzele tac”) nu este întotdeauna valabil în istorie, însă pentru Principatele Româneşti, el este emblematic. Cultura necesită condiţii prielnice. Aşa cum grânele erau pârjolite din cauza luptelor, la noi, poate chiar până după Războiul de Independenţă (1877-78), tihna creaţiei nu a existat. Un manuscris muzical-liturgic din Şura Mare, din anul 1507, pe care l-am editat, alege ca frontispiciu un verset de psalm care sintetizează starea de spirit de pe meleagurile noastre, permanent ameninţate: Circumdederunt me gemitus mortis („Mă înconjoară gemetele morţii”)…
– De ce culturi precum cea chineză sau japoneză înţeleg şi cultivă muzica clasică de sorginte europeană, în vreme ce noi – prin „noi” înţeleg comunităţile de factură europeană, la nivelul omului mediu – nu apreciem, cel puţin nu la nivel comercial, muzica cu origini exotice?
– Omul vestic nu are, oarecum, răbdarea de a fi contemplativ… Totuşi, există un trend al unor muzici (surogat, de cele mai multe ori) de meditaţie şi relaxare, de sorginte orientală, destul de larg adoptat de consumatori. Pe de altă parte, muzicienii din Orientul Îndepărtat răspund chemării spre perfecţiune pe care le-o adresează muzica de artă europeană – cu tenacitatea lor caracteristică.
– În secolul trecut am asistat la câteva revoluţii muzicale: jazzul, Beatles, rockul etc. Cum le-aţi încadra, dintr-o perspectivă a evoluţiei muzicii?
– Ca o întoarcere la tradiţii: la funcţia esenţială a muzicii de a purta mesajul cuvintelor şi al mişcării și, mai ales, ca îmbinare dintre măiestrie şi sinceritatea expresiei.
– Ce muzică credeţi că ar compune Mozart dacă ar trăi acum?
– Ce exerciţiu de imaginaţie! Nu pot să îl fac, numai dacă sunt subiectivă. Mozart a fost un melodist, un excelent cunoscător al muzicii timpului său, un om al surprizelor, un cosmopolit, un comunicativ – cred că muzicianul de astăzi care îi seamănă cel mai mult este Bobby McFerrin.
– Există societăţi/comunităţi umane care trăiesc fără muzică?
– Nu ştiu şi nu aş crede. Am asistat, din public, la unul din concertele organizate la Cluj de „Music Camp International”¸ o organizaţie dedicată educaţiei muzicale a copiilor defavorizaţi. Cu acel prilej, participau şi copii surzi, care cântau la instrumente de percuţie. Ce percepeau ei? Vibraţiile. Care înseamnă nu numai simţire fizică, ci şi emoţională. Nu putem trăi fără muzică atâta timp cât suntem fiinţe emoţionale.
– Când vom cânta ultimul cântec? S-a vorbit vreodată de sfârşitul muzicii?
– Se vorbeşte deja despre era postmuzicală. Ea ar putea fi o consecinţă a tehnologizării extreme. Observ adesea fondul sonor al jocurilor pe computer şi reflectez. Există jocuri cu pânde şi împuşcături – au ca fond sonor o linişte apăsătoare; aşa ar fi era postmuzicală: marcată de violenţă şi cruzime extremă. Nu Ştiu însă, dacă fenomenul pe care l-aş numi „muzica mincinoasă” nu este mai pervers, mai dăunător. Mă refer la jocurile prin care milioane de tineri devin prizonieri ai ecranului, îşi omoară timpul, fiind înlănţuiţi tocmai de muzica deosebit de agreabilă asociată acelor jocuri – de cele mai multe ori, lipsite de substanţă. Sunt convinsă că a face muzică este una dintre modalităţile esenţiale nu numai de dezvoltare a inteligenţei, memoriei şi creativităţii, ci, în fond, de umanizare.