1
2
3
4

De ce fac acești tinerii pasul curajos spre un altfel de trai? De ce părăsesc orașele, viața „obișnuită” și se încumetă să înfrunte condițiile și mentalitățile și complicațiile unui mod de viață părăsit de părinții lor? Ce i-a făcut să se întoarcă la o viață de care generațiile trecute au fugit?

Mire este un om care știe ce vrea. Trăiește momentul în care viața ei „are gust și înțeles”. Când stăm de vorbă în curtea casei din Munții Apuseni, are 37 de ani. S-a născut la oraș, la Vaslui, a locuit în Iași. La 18 ani a vrut să meargă la facultatea de arte, a și intrat la examen, dar familia ei nu și-a permis să-i plătească taxele, așa că Mire a rămas să decidă singură ce poate să facă cu viața ei. Și a plecat în Italia. A ajuns la Roma, a intrat într-un program al Mișcării Umaniste, a lucrat pentru trei proiecte ale acestei mișcări, construirea de spitale în Togo, Burkina Faso și Benin. Mire nu se uită la mine, ci peste vale, când spune cu sinceritate frustă ce gândește despre povestea lor din Africa :„Ne-am dus să le dăm idei africanilor, după ce noi de acolo le luasem”.  Apoi a participat în America de Sud, la Marșul Mondial pentru Pace pornit din Australia și Noua Zeelandă până în Argentina. A cunoscut oameni, a experimentat. De fapt, plăcerea ei, de mică, era să experimenteze. Apoi medita la experiențele avute. „Încă de când eram în Mișcarea Umanistă, am început să mă gândesc un pic, să văd că noi voiam să salvăm lumea, dar ceva nu era în regulă cu noi. Cum să-i salvăm pe alții când noi nu suntem salvați?”, explică Mire căutările ei lăuntrice. De atunci a început să se intereseze de comunități spirituale. Și a găsit oameni care gândeau ca ea, a găsit o comunitate în Toscana unde totul părea „în echilibru”: mediul, casa, peisajul, munții și apa, un loc magic unde s-a dezvoltat ca om.

Acolo am dat frâu liber creativității mele”, spune ea. „Am învățat să cânt la instrumente, să-mi cultiv vocea, am reînceput să pictez.” Tot acolo a cunoscut doi oameni importanți în viața ei: pe tatăl fetiței și pe Sonia Baldoni, expertă în botanică, știință în care a inițiat-o și pe Mire. „Sonia a descoperit că am talent în acest sens, că-mi plac plantele și învăț repede despre ele. Învățam de la ea, apoi am luat cărți, am studiat. Acum știu speciile, le știu denumirile în latină, știu la ce folosesc și care este specificul lor. Ei îi datorez acest pas mai departe de la a îndrăgi natura la a o cunoaște și folosi în mod înțelept”.

Comunitatea din Toscana era una mixtă, cu orientare spirituală. Membrii ei aveau idei și credințe diferite, dar libertatea era ceea ce-i unea. Practicau yoga, meditațiile, se organizau workshopuri pe diferite teme, iar deviza lor era „Vivere la vita”. „Într-un loc cum e acela nici nu era greu”, conchide Mire. „A fost cea mai bună perioadă din viața mea.”

Comunitatea s-a destrămat când au apărut banii. „Când apar banii, totul se strică. Aceste comunități trăiesc ce trăiesc, așa, la modul ideal, și când apar banii, lucrurile o iau razna și e gata, se sparge comunitatea. Unele se refac sub altă formă din cei plecați, altele dispar de tot. A noastră a dispărut de tot.”

Mire și iubitul ei italian, cunoscut în Toscana, au pornit într-o călătorie.

Pe Muntele Etna, când a erupt vulcanul, am conceput-o pe Ariel. A fost un moment special în viața noastră. Însă tatăl ei nu a dorit o familie, un copil, era și este în continuare un om liber. Dar eu aveam 30 de ani și nici nu mă gândeam să renunț la copil. Așa că am început să caut un loc potrivit unde să nasc, unde să-l aduc pe lume. Am și găsit unul, am născut într-o căsuță dintr-o livadă de măslini, undeva lângă Pistoia. A fost ceva magic, cel mai minunat moment din viața mea. După aceea am început să simt chemarea pământului natal. Când fetița avea cam un an, m-am întors acasă, la familia mea din România.”

Și de acolo, Mire a început să caute un loc care să devină căminul ei și al fetiței, Ariel. În prima etapă a încercat să intre în comunitățile create la ferme (World Wide Opportunity on Ferms Organic – Muncitorii Voluntari la Fermele Organice, este o rețea largă de organizații naționale, care facilitează locuirea în fermele ecologice) și care primesc oameni din toată lumea. A și lucrat la câteva. Dar nu părea un mod bun de a crește un copil. „Însă așa am cunoscut oameni. Mi-am făcut prieteni din toată lumea, un mexican, un neozeelandez…  e o lume specială în rețeaua aceasta wofing, de ferme deschise comunităților. Așa am ajuns prima dată în Apuseni, undeva la Vidra. Mi-au plăcut locurile. Dar să știți că nu pentru loc sunt aici. Mă interesează natura și comuniunea cu ea și aici am avut acest lucru. Dar puteam să le am și-n altă parte.”

Când a ajuns în satele din preajma Roșiei Montane, trecuseră cam doi ani de când Mire căuta un loc potrivit pentru ea și fetița ei. Participa la un workshop despre construirea de case naturale când i-a cunoscut pe cei care puneau bazele comunității Sun Shine. „Mie nu-mi mai surâdea o comunitate spirituală care nu era și practică. Spiritualitatea asta din vorbe goale nu mă atrăgea. Cred că trebuie materializată, trăită prin fapte. Eu sunt cu capul în nori, dar cu picioarele pe pământ. În grupul acesta cu care am ajuns în Munții Apuseni era și Andy Hertz. El se întorsese de la Londra și prospecta terenul să se stabilească aici, la țară. Andy a găsit casa în care locuim acum. Am stat o perioadă toți aici, apoi fiecare și-a găsit propriul drum, iar eu și Ariel am rămas în Țarina.”

Fetița munților

Ariel plimbă o linguriță printr-o cană cu zmeură și se uită chiorâș la mine. Îi intră soarele în ochi. Cum a fost prima iarnă aici cu mama, îți amintești? „Frig și receeee de la frig! Zăpadă așa de mare!”Nu aveam lemne”, își amintește Mire. „Niște vecini ne-au tăiat doi copaci. I-am terminat repede. Eram cam disperată. Apoi lemnele au început să cadă din cer, adică erau în podurile caselor. Aici oamenii lasă provizii ca înainte de război sau de atacurile atomice, trebuie doar să le găsești. Numai că de la apa rece, ger și diferențele de temperatură, am ieșit în primăvară cu degetele tare umflate!” – și-mi arată Mire niște degete groase, închipuite. „Eram sub impulsul supraviețuirii”, explică ea, „pe care tot mai puțin îl folosim astăzi, dar e important și cumva… relevant. Sub presiunea supraviețuirii ies din tine niște energii și idei foarte tari, pe care nu le-ai fi folosit altfel.” În iarna aceea, prima iarnă a supraviețuirii, Mire a făcut hand made și a pictat tablouri, a plănuit viața care avea să vină.

„Casele” în care stă sunt ale unei familii de gospodari din sat, familie plecată la oraș. Este o casă mare însoțită de două mai mici, un fel de anexe. Mire are în grijă gospodăria, grădina – mai puțin livada și fânețele, de care se ocupă alți vecini. Muncește singură sau o ajută prietenii, voluntarii veniți să experimenteze sau veniți pur și simplu în vizită. Cei mai mulți sunt prieteni din rețelele sau comunitățile pe care le-a cunoscut. Copiilor le oferă adeseori trasee de recunoaștere a plantelor sălbatice, îi învață să facă ierbare. Ține work-shopuri pe teme diverse: despre plante medicinale, plante comestibile sau permacultură.

În primăvară anului 2017 a venit Sonia Baldoni, cea care a inițiat-o în materie de botanică. I-a vizitat „Căsuța Plantelor” pe care Mire a amenajat-o într-o parte a casei și laboratorul de preparare a cremelor și licorilor vindecătoare. Sonia a „certificat” produsele și laboratorul și a înscris Căsuța Plantelor din Țarina pe harta rețelei sale care cuprinde peste 30 de Căsuțe ale Plantelor în toată lumea, pe mai multe continente. Așadar, Căsuța Plantelor din Țarina este prima și singura din România în rețeaua internațională bazată pe acest concept. Folosește plante din Munții Apuseni, curate, neatinse de poluare sau substanțe chimice. Hrănite și udate doar de ploi și soare. Mire și Ariel culeg plantele în coșuri mari, le pun să se usuce la umbră, le amestecă, le fierb, le pun în uleiuri, le dau sens și le închid în sticluțe și borcănele pe care le trimit prietenilor, clienților, tuturor celor care vor să le încerce. Mire face ce-i place cel mai mult: experimentează. Cultivă și culege, amestecă și prepară, încearcă și inovează. Iar Muntele îi oferă totul fără să-i ceară nimic. La anul vrea să organizeze un Festival al urzicii în zona Roșia Montană. „Lumea ar trebui să se obișnuiască cu ideea ca e normal să ai plante sălbatice în farfurie.”

Primii ei musafiri au fost prietenii din Mișcarea Umanistă. Au venit și au organizat o procesiune de inițiere în arta focului. Oaspeții ei vin din toată lumea. Stau o jumătate de an, o lună, o zi. Experimentează.

Ariel

Are acum 6 ani. Vorbește frumos și repede, nu merge – aleargă și sare. Are o mamă, un munte, un câine. Iazul, grădina și casele „nu sunt ale mele, sunt ale lui mama”. Hamacul curcubeu îi place cel mai mult. Dar în oricare hamac poate face acrobații amețitoare. Cu picioarele goale taie livada dintr-o suflare până pe malul iazului, unde aruncă firimituri de pâine la pești. Ariel, un fel de Lizuca, de Heidi a munților, se entuziasmează, râde, povestește, îți arată. Te primește și te conduce în lumea ei cu înflăcărare. Uite libelula, o vezi cât e de mare! Uite ce am găsit, un pui de broască. E minuscul. O furnică. O frunză de roiniță. Ba nu, miroase-o pe asta de lophantus să vezi că miroase mai frumos ca toate! Vrei zmeură, hai să le luăm pe astea două coapte! Am două scoici, care-ți place? Uite și o căsuță de melc albă ca neaua. Vrei să mă ascund? Și fetița dispare într-un dulap de haine.

Ariel are o carte despre Heidi, cu desene mari, pe câte o pagină. Și litere scrise pe cealaltă. Aici Heidi e pe munte, aici e cu bunicul. Și aici, cine? Preotul vorbește cu bunicul? Despre ce? Despre școala lui Heidi? Ce zice preotul?

Heidi-Ariel nu va merge la școală. Va face home-schooling, o practică tot mai extinsă. „Când va mai crește, va merge la ce școală va dori ea, unde va dori ea”, spune Mire. „Dar acum am să mă ocup eu, chiar dacă asta îmi va lua din timpul de lucru, dar Ariel e pe primul loc. De la anul va veni unul din frații mei să mă ajute mai mult, pentru ca eu să mă ocup de educația ei.” Ariel zâmbește de sub pălărie. Știe deja o sumedenie de plante după numele latin. Știe la ce se folosesc și cum miros. Le recunoaște și cu ochii închiși. Îmi aduce o frunză de pătlagină lunguiață „bună la bube”. Va merge la cercetași și va avea prieteni. Are „bunici” în sat, pe nea Nicu și nea Dinu. Și Tanti Maria. Nea Nicu îi zice Ari, iar ea îl tot corectează: A-r-i-e-l! Ariel îi ține minte mai ales pe copiii oaspeților. Și că unii vorbeau „altă limbă”, necunoscută. Despre oraș știe că e plin de mașini și are poliție.

Seara sunt așteptați oaspeți. În perioada pandemiei, Mire a fost ajutată de fratele ei, Petru, care lucra pe un vas de croazieră, dar n-a mai putut pleca. I-a fost bine cu el. Petru a zugrăvit, a reparat, a muncit.

Dacă mă simt singură? Nuuu! Am o lume întreagă cu mine, în mine. Am visele mele, am fetița, am prieteni pretutindeni. La iarnă probabil că un prieten va avea grijă de casă și noi vom merge în Italia să ajutăm la crearea unei noi structuri. Lumea e mai mare acum, iar nouă ne trebuie atât de puțin ca să fim fericiți!”.

Ce este Căsuța Plantelor

La origine a fost un vis, acela de a aduce împreună oameni care doresc și simt să se reîntoarcă la un mod de a trai autentic, simplu, armonios și creativ. De aceea își propune să organizeze întâlniri pentru cei care își doresc să intre în această lume magică. Se fac drumeții de recunoaștere a plantelor, se confecționează ierbare, se învăță cum se gătesc, se fac ceaiuri și ateliere de procesare unde se obțin produse cosmetice, săpunuri, uleiuri și alte minunății.

Pe lângă aceste activități, la Căsuță creativitatea are o mare importanță. De aceea organizează și ateliere de muzică, de prelucrare a lemnului, olărit, împâslit lână, colorat țesuturi cu plante tinctoriale etc.

Din anul 2017, Căsuța Plantelor face parte dintr-o rețea deja existentă de câteva decenii în Italia, alcătuită din peste 30 de locații în care toate activitățile au ca punct comun plantele sălbatice. Deocamdată, Căsuța Plantelor din Țarina este singura de acest fel din România, însă își doresc să mărească această rețea și aici pe meleagurile noastre. „Credem că este foarte important ca noi, cunoscătorii de plante”, se spune pe site-ul oficial, „să creăm o forță unică pentru a putea transmite și celorlalți importanța reconectării cu plantele, cu natura, cu o mare parte din esența noastră și ceea ce ne susține”.

Distribuie articolul
DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR