Foarte mulţi dintre noi suntem tentați să punem strania apetență a politicienilor pentru titluri academice pe seama moravurilor publice de tip nou. În realitate, însă, nefericitul amestec între știință și politică, mai bine spus dorința politicienilor de a-și atârna pe piept decorațiilor academice contrafăcute, este o parte consistentă a moștenirii otrăvite a clanului Ceaușescu. Instituționalizarea imposturii științifice, mai ales în științele sociale, este unul dintre efectele devastatatoare ale comunismului târziu românesc. La originea multora dintre doctoratele și titlurile universitare contrafăcute ale politicienilor români, de multe ori certați cu gramatica elementară, îi regăsim pe influenții savanți ai epocii Ceaușescu. Într-o relativă umbră, populând compartimentele sistemului de învățământ și cercetare, dar și diversele academii ale României ceaușiste, savanții „epocii de aur” s-au catapultat cu succes în perioada postcomunistă. Beneficiind de avantajele unei imense rețele informale, buni cunoscători ai moravurilor și slăbiciunilor sistemului, cei mai mulți dintre ei și-au conservat cu succes pozițiile, reușind să controleze sistemul academic, cel puțin un deceniu și jumătate, după căderea comunismului.  Mutația, aproape similară cu cea întregistrată în politică, a fost rezultatul unui parteneriat solid între intelectualii ceaușismului și actorii acestuia, ambele categorii cauționându-se și sprijinându-se reciproc, în efortul de adaptare la noile realități.

Academia de Studii Sociale și Politice sau nașterea activistului-savant

Transformarea în sistem a mariajului între politică și știință, spre deosebire de majoritatea fenomenelor structurale, în România are un an de naștere, 1970. Este anul formării, la inițiativa lui Ceaușescu, a Academiei de Științe Sociale și Politice (ASSP).

Deja consolidat la putere, după „Primăvara de la Praga”, Ceaușescu a intrat într-o frenezie a inovației instituționale. Economia, administrația, structurile partidului, învățământul și cercetarea au început să fie zguduite de o sere de legi, al căror scop pretins era eficientizarea, dar a căror adevărată miză era, de fapt, creșterea rolului partidului în întreaga societate. La baza viziunii lui Ceaușescu se afla convingerea că vremea intelectualului preocupat exclusiv de știință trecuse. Venise momentul unui nou tip de intelectual. Activ ideologic, implicat în propagandă, în viața internă partid, noul intelectual trebuia să îmbine armonios partinitatea și competența științifică.

La întâlnirea cu oamenii de știință, din noiembrie 1969, atunci când „crema” intelectualității românești umaniste a fost anunțată cu privire la decizia partidului de a înființa o academie de științe sociale, pe lângă CC al PCR, Ceaușescu și-a făcut cunoscute standardele. Conducerea științelor umaniste prin noul organism, nu trebuia să fie una administrativă, ci politică, ideologică. „Dacă vreți, spunea el, (ASSP) este un organism ideologic al CC al PCR pentru îndrumarea acestor cercetări” (Arhivele Naționale ale României, Fondul CC al PCR, Secția de Propagandă și Agitație, d. 14/1969, f. 46). ASSP se impunea astfel ca o instituție menită să „ajute” sistemul de cercetare și de învățământ pentru a forma propagandiști competenți din punct de vedere științific, iar membri săi trebuia să fie, în egală măsură, propagandiști și savanți: „Dacă luăm istoricii vechi, arăta Ceaușescu, ei nu au fost numai oameni de cercetare. De exemplu Iorga, nu a fost numai cercetător, ci a fost și un bun propagandist, care a militat activ pentru cunoașterea istoriei poporului român”. (Ibidem)

Direcția viitoare a științei românești era îndeajuns de bine subliniată și de componența comisiei, numită de însuși Ceaușescu, însărcinată cu definitivarea proiectului noii academii. În aceasta au intrat ideologul de atunci al regimului, Paul Niculescu-Mizil, Miron Constantinescu, cel care în 1956 încercase să-l răstoarne pe Dej, pe valul destalinizării, acum reabilitat de Ceaușescu, dar și profesorul clujean, Constantin Daicoviciu. Alături de profesorii Emil Condurachi și Andrei Oțetea, de la București, Constantin Daicoviciu a condus „partida națională” a istoricilor care, cu sprijinul partidului, după moartea lui Stalin, fundamentase științific operațiunea de înlăturare a campionului sovietizării istoriei românești, Mihail Roller. Președintele ASSP avea să fie numit Miron Constantinescu, devenit acum loial până la slugărnicie lui Ceaușescu. Marcat, probabil, de stagiul la munca „de jos”, care a urmat înlăturării sale din conducerea partidului (în perioada 1958-1968, a condus Secția de istorie contemporană a Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”), până la moartea sa din 1974, Constantinescu s-a străduit să aplice întocmai „indicațiile” lui Ceaușescu în materie de organizare a sistemului academic. Mai mult, intelectualul Miron Constantinescu, poate fi considerat unul dintre primii „făuritori” ai cultului lui Nicolae Ceaușescu, acesta nepierzând niciun prilej de a sublinia „importanța teoretică internațională” a fiecărei cuvântări a liderului.

Expresie a dorinței lui Ceaușescu de a dota regimul cu un contingent de „superpropagandiști”, ASSP avea să reunească un larg spectru de personalități. Politruci afirmați în anii stalinismului, precum Emil Bodnăraș, Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Ion Iliescu, Ladislau Banyai, Ioan Ceterechi, Walter Roman sau Alexandru Bârlădeanu, stăteau laolaltă cu intelectuali veritabili, „recuperați” de regim contra unui preț, așa cum erau Constantin Daicoviciu, Emil Condurachi, Henri Stahl, Mihai Berza sau Constantin Giurescu. Acestora li se adăugau „tinerii”, afirmați în anii „trezirii naționale”, inegali ca valoare, dar egali ca angajament politic, precum Ștefan Ștefănescu, Emilian Dobrescu, Ion Dodu-Bălan, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Virgil Cândea, sau Mihnea Gheorghiu. Cei din urmă vor fi cei care vor constitui adevărata gardă pretoriană de intelectuali a ceaușismului, patronând, aparent fără mari mustrări de conștiință, deprofesionalizarea științelor sociale românești, din ultima perioadă a comunismului.

Aspect de la recepţia oferită de C.C. al P.C.R., Consiliul de Stat şi Consiliul de Miniştri cu ocazia zilei de 23 August © „Fototeca online a comunismului românesc” – 283/1966

În februarie 1970, structura secțiilor și a conducerii noii academii a fost definitivată printr-o hotărâre a Comitetului Executiv al CC al PCR, care a consemnat și numirea lui Nicolae Ceaușescu în demnitatea de președinte de onoare al ASSP. Evenimentul a prilejuit o strașnică întrecere de lingușeli între liderii partidului, care se străduiau să sublinieze cât mai elocvent, „contribuția extraordinară” a lui Nicolae Ceaușescu la dezvoltarea științelor politice și sociale în România.

Pentru a marca hotărât rolul de incubator de idei al partidului, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraș, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghhe Rădulescu, Janoș Fazekaș, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Leonte Răutu, Gheorghe Stoica, Ștefan Voitec, Ion Iliescu și Carol Kiraly au fost „recomandați” să devină membri ai Academiei. În Prezidiu, ca vicepreședinți, au fost numiți Ladislau Banyai, Ion Ceterechi, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Constantin Daicoviciu, Roman Moldovan, Constantin Vlad și Ștefan Voicu. Constantin Ionescu, a devenit secretarul-general al ASSP, iar Tudor Bugnariu, Mircea Malița, Alexandru Dima, Emilian Dobrescu, Ernes Gall, Karl Gollner, Constantin Ionescu-Gulian, Athanase Joja, Mircea Petrescu-Dîmbovița și Ioan Popescu-Puțuri, membri ai Prezidiului. Calitatea profesională mai mult decât variată a șefilor de secții, făcea și ea dovada încercării partidului de a împăca partidul și cultura. La șefia Secției de Științe Istorice și Arheologie a fost numit „steaua” în ascensiune a aparatului de propagandă, istoricul Ștefan Ștefănescu, stalinistul Alexandru Bârlădeanu a devenit șeful Secției de Științe Economice, Dumitru Ghișe, fostul secretar pentru cultură al lui Mizil și protejat al lui Dumitru Popescu, a devenit șeful Secției de Filozofie și Logică, Janoș Demeter, al Secției de Științe Juridice, Alexandru Roșca, al Secției de Psihologie și Pedagogie. Cominternistul Walter Roman conducea Secția de Științe Politice, Henry Stahl a preluat Secția de Sociologie, iar Ion Frunzetti, Secția de Teoria și Istoria Artei și Literaturii. Toate științele umaniste fuseseră reunite sub umbrela partidului, ASSP preluând, în scurt timp, aproape întreaga rețea de institute de cercetare a Academiei RSR.

Preponderența evidentă a ideologilor, în comparație cu cea a profesioniștilor, nu doar în structura de conducere, arată că regimul depășise etapa tranzacțiilor din relația cu intelectualii, cerând de la aceștia supunere și credință necondiționată. Ceaușescu marca astfel un nou stadiu în procesul de amputare a Academiei RSR, început în noiembrie 1969, prin crearea Academiei de Științe Agricole și Silvice, condusă de Nicolae Giosan.

Cei 231 membrii ai ASSP reprezentau o asociere de valori, caractere și trasee profesionale extrem de inegale. Din 27 membrii ai Prezidiului, nu mai puțini de 10 proveneau din structurile de partid și stat, iar dacă îi luăm în considerare și pe intelectualii a căror carieră științifică a prosperat slujind întâi de toate partidului și apoi Atenei, numărul celor legați direct de partid ajungea la 17.

Dintre toate, în cadrul Secției de Științe Istorice se regăsea cel mai mare grad de suprapunere între componența secției de profil a Academiei RSR și cea a ASSP. Ctin Daicoviciu, făcea parte atât din Prezidiul Academiei RSR, cât și din acela al ASSP. E. Condurachi, A Oțetea, David Prodan, Ion Nestor, Gheorghe Ștefan, Petre Constantinescu-Iași, M. Berza, Gheorghe Ștefan, Vasile Maciu și Dionisie Pippidi erau atât membri Academiei RSR, cât și ai ASSP. Lor li se adăugau alți istorici, precum Pall Francisc, Radu Vulpe, Ludovic Demeny, Costache Cihodaru sau Tudor Dumitru, dar și o lungă serie de istorici-ideologi, aflați în relații organice cu regimul, așa cum erau Ștefan Pascu, Dumitru Berciu, Virgil Cândea, Alexandru Duțu. Toți erau atent flancați de grupul activiștilor. Printre cei din urmă îi regăsim pe Augustin Deac, Titu Georgescu, Damian Hurezeanu, Gheorghe Zaharia și Aron Petric, oameni care aveau să contribuie direct la transformarea istoriografiei în domeniul predilect de manifestare științifică a tuturor activiștilor cu pretenții intelectuale.

Un traseu asemănător aveau să urmeze și celelalte secții ale ASSP. Unele dintre ele, așa cum a fost cea de sociologie, într-o primă fază, beneficiind de inerția liberală a regimului, au putut pune un accent mai mare pe criteriul profesional în activitate lor. În cazul sociologiei, o circumstanță fericită a fost aceea că șef al secției a fost numit savantul, Henry Stahl, și nu șeful Laboratorului de sociologie de pe lângă CC al UTC, Ovidiu Bădina, așa cum se stabilise inițial. Beneficiind și de sprijinul lui Miron Constantinescu, el însuși fost discipol al lui Dimitrie Gusti, în primii ani Stahl a încercat o veritabilă modernizare a sociologiei românești. Ulterior, odată cu pierderea interesului puterii pentru cercetările sociologice veritabile, dar și ca urmare a subfinanțării cronice, activitatea secției a urmat un traseu similar cu a celorlalte, devenind doar o formă de cauționare științifică a nomenclaturii de partid. De altfel, academicienii din toate academiile, dar și profesorii universitari, au fost asimilați nomenclaturii, prin decizie de partid. Așa stând lucrurile, numirea lor în demnități publice, dreptul de a conduce doctorate, circulația în străinătate, participarea la organisme internaționale sau orice altă formă de colaborare cu străinătatea erau supuse aprobării prealabile a lui Nicolae Ceaușescu.

ASSP era menită să preia controlul direct asupra cercetărilor și formelor de consacrare în domeniile păstorite. Tematica cercetărilor, aprobările pentru stagii în străinătate, bursele de specializare și de doctorat erau filtrate de conducerea ASSP. Criteriile în funcție de care se dădeau sau nu aprobările erau strict ierarhizate. Pe primul loc era „activitatea ideologică și de propagandă” și „încrederea” de care se bucura personajul, abia apoi urmând competența profesională. Academia CC al PCR a preluat și funcțiile cenzurii, formal desființate de Ceaușescu. Printr-o decizie a Secretariatului CC, din octombrie 1972, ASSP i s-a dat dreptul să „avizeze lucrările de sinteză și cu o tematică politico-ideologică și științifică complexă”. Ca de obicei în comunism, care se baza excesiv pe practicile informale, decizia Secretariatului CC al PCR nu specifica modul în care se făcea „avizarea”, criteriile sale sau dacă erau supuse „avizării” doar lucrările elaborate în cadrul institutelor sale sau și acelea scrie în afara sa. De abia în 1973, noul președinte al ASSP, Mihnea Gheorghiu, un veritabil specialist al regimului în propaganda externă, a adus un plus de concretețe, în felul în care trebuia să funcționeze cenzura. Pe lângă Prezidiul ASSP a fost înființată Comisia editorială, al cărui rol era de a centraliza referatele de specialitate întocmite pe marginea lucrărilor științifice „complexe”. Comisia putea dispune organizarea unor dezbateri pe marginea lucrărilor, dacă situația o cerea. Decizia statuta că în cazul tratatelor și a altor lucrări de sinteză se organizau automat dezbateri, iar referatele elaborate în baza dezbaterilor urmau să fie înaintate Secretariatului CC al PCR, adică lui Ceaușescu. Atribuțiile Comisiei editoriale le excedau pe acelea ale unui filtru cenzorial. Aceasta „elabora și iniția instrumente de lucru pentru orientarea activității editoriale” și propunea „criterii care să călăuzească politica de carte social-politică în țara noastră”. Comisia era condusă de vicepreședintele ASSP, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, dar aceasta îi avea alături pe Ștefan Voicu, un alt vice-președinte al ASSP, Ion Dodu Bălan, vice-președintele Consiliului Educției și Culturii Socialiste (instituția care ținea loc de minister al culturii), general-maior Eugen Bantea, din partea istoricilor militari, Constantin Busuioceanu, directorul Editurii Academiei RSR, economistul Tudorel Postolache, prorectorul Academiei „Ștefan Gheorghiu”, Alexandru Tănase, directorul Institutului de Filosofie, Gheorghe Trandafir, directorul Centralei cărții și Gheorghe Zaharia, directorul adjunct al Institutului de Studii Social-Politice al PCR. Acestora li se adăugau șefii secțiilor ASSP, secretarii științifici și doi „instructori principali” ai Comisiei, în total,  27 de membrii.

Membri ai conducerii de partid şi de stat la inaugurarea Muzeului de Istorie a Partidului Comunist, a Mişcării Revoluţionare
şi Democratice din România © „Fototeca online a comunismului românesc” – 65/1966

Concurența interdepartamentală în știința de partid

Contrar aparenței de ordine cazonă pe care regimul căuta să o degaje, România ceaușistă, ca și Germania lui Hitler, era un stat dezorganizat. În absența unei viziuni complexe de funcționare a noului tip de stat imaginat de Ceaușescu, dar și a concentrării totale a puterii în mâinile acestuia, coridoarele puterii erau scena unor lupte acerbe între diversele aripi ale nomenclaturii. Știința de partid nu a făcut excepție. Policentrismul academic, existența mai multor instituții cu atribuții asemănătoare, unele create de Ceaușescu, (ASSP, Institutul de Studii Social-Politice al CC al PCR, Academia „Ștefan Gheorghiu”), a făcut ca între conducătorii acestora să se desfășoare o luptă de aparat acerbă.

Academia „Ștefan Gheorghiu”- focarul de cultură al revoluției ceaușiste

Momentul de ruptură a intervenit în 1976, după primul Congres al culturii și educației socialiste, desfășurat la București, în luna iunie. Evenimentul a fost menit să marcheze definitivarea doctrinei „socialismului multilteral dezvoltat”. În realitate, un amplu plan de indoctrinare a României, aflate deja în derivă, noul program ideologic avea menirea să întărească dictatura personală a lui Ceaușescu. Imediat după congres, la sfârșitul lunii iulie, acesta a luat hotărârea reactivării Comisiei ideologice a CC al PCR, o veritabilă „fantomă” a aparatului de partid.

Ședința Biroului Comisiei ideologice, din 30 iunie 1976, a fost cadrul în care Ceaușescu și-a expus, cu maximum de concretețe, programul de îndoctrinare a cetățenilor României. După completarea structurii comisiei cu „crema” aparatului de propagandă, Ceaușescu i-a anunțat pe cei prezenți că acesta va fi „organismul de lucru care va coordona activitatea ideologică, politico-educativă și culturală”. Intenția sa era formarea unui sistem ideologic unitar, care să cuprindă totul, de la învățământul de partid la comitetele de uzină. La inițiativa lui Ceaușescu, Comisia urma să declare război chiar și „Scufiței Roșii”, și „Caprei cu trei iezi”, care trebuia să fie alungate din grădinițe, iar locul lor să fie luat de pilde despre iubirea față de partid, conducător și muncă. Expresia noului tip de cultură avea să fie „Cântarea României”, un veritabil maraton cultural, ce avea să cuprindă întreaga țară, de la cel mai îndepărtat cătun, până la cele mai importante centre urbane.

Echipa cooptată în Biroului Comisiei este o adevărată fotografie a „stâlpilor” propagandei ceaușiste. Au intrat Gheorghe Pană, președintele Uniunii Generale a Sindicatelor din România, Dumitru Popescu, Cornel Burtică, Leonte Răutu și Traian Ștefănescu, prim-secretarul CC al UTC. Acestora li s-au adăugat Szilagy Dezideriu, președinele Consiliul oamenilor muncii de naționalitate maghiară, Suzana Gîdea, ministrul învățământului, Mihnea Gheorghiu, președintele ASSP, Ion Popescu-Puțuri, directorul Institutului CC al PCR, și Mircea Malița, în calitate de secretar al Comisiei.

Câștigătorea revoluției ideologice ceaușiste a fost Academia „Ștefan Gheorghiu”, instituția pe care Ceaușescu o considea pivotul programului de reformare a „educației moral-politice și patriotice” a românilor. Știința trebuia să-și accelereze transformarea în propagandă, iar un loc mai bun decât „Ștefan Ghorghiu” pentru asta era greu de găsit. În consecință, Academia de partid, devenită deja o universitate a nomenclaturii, avea să preia controlul asupra unor domenii precum filosofia, științele politice, sociologia sau istoria. În timp ce numărul locurilor la studii doctorale în universitățile clasice scădea de la an la an, la „Ștefan Gheorghiu”, numărul lor nu făcea decât să crească. Pe lângă Institutul de studii social-politice și facultățile cunoscute, în structura acesteia funcționa Institutul pentru științe politice și studierea problemei naționale, un embrion de institut de filosofie, unde îi găsim pe Ioan-Mircea Pașcu și Sergiu Verona, alături de mulți alții, un centru de management și transfer de expertiză și un centru de pregătire a cadrelor din economie și administrație pentru țările în curs de dezvoltare.

Controlul știiințific al activităților de aici era inexistent. Mărturie stau lucrările de doctorat ale „cercetătorilor” de l „Ștefan Gheorghiu”, aflate, unele dintre ele, în arhiva ASSP, de la Arhivele Naționale ale României. Veritabile colecții de șabloane propagandistice și citate din cuvântările „tovarășului”, lucrările în cauză se bucurau de aprobare unanimă și de referate elogioase, fără ca cineva să pună problema uitilității sau noutății unor astfel de demersuri. Autoritatea invocată prin citatele în cauză era atât de puternică, încât orice dubiu cu privire la valoarea lucrării ar fi fost echivalent cu un atac la adresa lui Ceaușescu. Evident, existau excepții notabile, însă acestea nu reușeau să modifice semnificativ nivelul științific general.     Ascensiunea Elenei Ceaușescu în ierarhia de partid și de stat nu a făcut decât să accelereze tendința. Controlul exercitat supra politicii de cadre a partidului, cu începere din 1976, numirea sa în funcția de președinte al Consiliului Național al Științei și Tehnicii, apoi ocuparea postului de prim-viceprim-ministru, din martie 1980, au făcut din Elena Ceaușescu stăpâna absolută și a învățământului, cercetării și culturii din România. Elena, ca și Nicolae, nutrea un dispreț suveran față de toate instituțiile academice tradiționale și față de toți intelectualii veritabili. De aceea, în noile sale calități, a sprijinit procesul de consolidare a Academiei „Ștefan Gheoghiu”, unde nu se ciocnea de scrupule profesionale și nici nu risca să-i fie contestată autoritatea.

Expresie a influenței crescânde a Elenei a fost apariția unui cuplu, funest pentru istoriografia română, format din Mircea Mușat, adjunctul Secției de propagandă și agitație a CC al PCR, și Ion Ardeleanu, directorul-adjunct al Muzeului de Istorie a PCR. Bucurându-se de încrederea absolută a celor două cabinete, Mușat și Ardeleanu au reușit să exercite o influență puternică asupra istoriografiei, în principal, devenind cenzorii oficiali ai domeniului. Pentru că pe la ei treceau, pentru aprobare ideologică, manuscrisele lucrărilor de istorie, lucrări de doctorat, cei doi furau copios din acestea idei, pasaje, capitole întregi, pe care apoi le publicau sub numele lor, în forma unor aticole, studii sau cărți. Corolarul carierei de plagiatori a celor doi a fost volumul I al lucrării „România după Marea Unire”, semnat de cei doi și apărut în 1986, care conținea zeci de pagini preluate ca atare din lucrările de doctorat și manuscrisele altor autori.

Cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la atestarea documentară a localităţii Scorniceşti, Nicolae Ceauşescu, secretar general al PCR şi preşedintele RSR, a vizitat această comună. La casa părintească alături de Elena Ceauşescu. (22 IX.1979) © „Fototeca online a comunismului românesc” – 1/1979

Armata contraatacă sau istoria cu epoleți                                      

Influența Elenei Ceaușescu asupra științei avea să fie contestată de către un alt membru al „familiei”, Ilie Ceaușescu. Aflat în relații încordate cu Elena, a cărei ascensiune o considera ca fiind de natură să-l compromită pe Nicolae, dar nu îndeajuns de puternic pentru a o contesta deschis, Ilie a căutat să-și constuiască propria sferă de influență, folosind științele militare.

Aceasta s-a construit în jurul Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară (C.S.C.I.T.M.). Înființat în 1969, C.S.C.I.T.M. a devenit „refugiul” lui Ilie Ceaușescu, un amator al istoriei și un naționalist convins. Din postura sa de comandat al Direcției Politice a Armatei, Ilie a căutat să  coaguleze în jurul său o serie de istorici, cu scopul de a scrie un tratat de istorie militară a românilor. Pentru a o feri de interferențele Elenei, Ilie Ceaușescu a căutat să țină structura sub controlul nemijlocit al Armatei, care alături de statutul său de frate, îi oferea o protecție suplimentară în fața noilor „inchizitori”, Mușat și Ardeleanu. Comisia de coordonare a Tratului era și ea expresia dificilei conviețuiri între istoricii din orbita militarilor și politrucii din ierarhia superioară de partid. În fruntea sa se afla gen. Constantin Olteanu, ministrul apărării, iar membri erau Mihnea Gheorghiu, Ștefan Pascu, Ilie Ceaușescu, Ștefan Șefănescu, gen. Vasile Milea, iar pentru a facilita „colaborarea cu partidul” au fost introduși și activiștii convertiți în universitari, Titu Georgescu și Gheorghe Ioniță. Pentru conformitate, dar cu rol decorativ, în comisie a fost cooptat și Mircea Mușat. Pentru consolidarea redutei sale, în 1974, Ilie Ceaușescu a creat Comisia Română de Istorie Militară a Ministerului Apărării (CRIM). Condusă chiar de el, aceasta îndeplinea rolul de coordonator și cenzor al tuturor lucrărilor și acțiunilor legate de istorie, desfășurate sub umbrela militarilor.

CRIM se constituia ca centru alternativ de concepție a propagandei naționale românești, scos de sub autoritatea exclusivă a aparatului ideologic al partidului. În componența sa nu se aflau doar istoricii militari, ci și o serie de istorici proveniți din stucturile ASSP sau ale PCR, precum Florin Constantiniu, Hadrian Daicoviciu, Dinu C. Giurescu sau Viorica Moisiuc. Buni cunoscători ai domeniilor lor, aceștia aveau menirea să dea consistență științifică demersurilor istorico-propagandistice inițiate de militari, consolidându-le acestora, totodată, profilul de oameni de cultură. Pentru a nu trezi suspiciuni, în CRIM se regăseau si „seniorii” ASSP, în frunte cu Ștefan Pascu și Ștefan Ștefănescu, precum și obișnuitul contingent de politruci, în frunte cu Mușat și Ardeleanu. Nu lipsea din comisie nici deja omniprezentul Gheorghe Ioniță. Interpretul unui adevărat număr de echilibristică între „centrul cabinetului doi”, dominat de Mușat și Ardeleanu, dar în spatele cărora venea cu mare viteză un alt activist de o ignoranță feroce, Aurelian Bondrea, și „centrul militar” al lui Ilie Ceaușescu, Ioniță s-a făcut remarcat la începutul anilor ’70. În calitatea sa de activist al CC al PCR, în 1972, acesta condusese o comisie de anchetă a CC la Institutul de Studii Social-Politice al CC al PCR, care pusese în lumină o serie de cazuri de plagiat și de deturnare a fondurilor redacționale, de către echipa de conducere a Institutului. În realitate, ancheta era parte a luptei de aparat între Miron Constantinescu și Ion Popescu-Puțuri pentru poziția dominantă în aparatul ideologic. Din activist de partid, la începutul anilor ’80, Gheorghe Ioniță avea să devină profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universității București, decanul acesteia între 1985 și 1989, fiind considera un timp o candidatura „de încredere” pentru postul de vice-președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste. Un profil intelectual perfect armonios cu vremurile sale.

Pozițiile de conducere în sistemul istoriografic alternativ al Armatei erau deținute de Ilie Ceaușescu și oamenii săi, dar munca o făceau cei din „plutonul” istoricilor. Șeful CRIM era secondat de un Birou, compus din Dinu C. Giurescu, Constantin Olteanu, Gheorghe Savu, Ștefan Ștefănescu, Ioan Talpeș, Gheorghe Tudor, Gheorghe Zaharia și….Mircea Mușat. Spre deosebire de „marele Tratat de Istorie a României”, cum numea Ștefan Ștefănescu planuitul tratat de istorie a României, care nu a apărut niciodată, tratatul lui Ilie Ceaușescu a început să fie publicat în 1984, iar până în 1989, CRIM reușise să pună deja pe piață șase volume.

Reușita transplantului

Policentrismul academic, fenomen tipic unui stat care funcționa în baza „indicațiilor” liderului, nu ascundea o deosebire fundamentală de vederi între actorii săi. În realitate, simbioza dintre activistul de partid și omul de știință reușise. În numai câțiva ani de la începutul reformelor ceaușiste, nomenclatura de partid s-a umplut de academicieni și de profesori universitari, cu specializări incerte și competențe neverificate în afara forurilor de partid. Sistemul avea la bază colaborarea dintre intelectualii afirmați în „epoca Ceaușescu” și „constructorii” acesteia. Primii confereau celei de-a doua categorii credibilitate științifică, uneori scriindu-le chiar textele, iar decidenții ceaușismului le facilitau, în schimb, accesul extraordinar la resurse și înaintarea în ierarhiile instituționale. Evident, parazitarea reciprocă era justificată printre-o gamă foarte largă de pretexte, de la frică, până la simpla dorință de a parveni. „Pedala” pe care, însă, nomenclaturiștii pur-sânge o acționau mai mereu, pentru a-i manipula pe inelectuali, era aceea a orgoliului și a nemăsuratei iubiri de stăpânire. Scribii de lux ai nomenclaturii nu primeau doar posturi prestigioase sau accesul la diverse facilități, ci mai ales renumele public de „specialist reputat”. Cu cât mai mari erau serviciile aduse ceaușismului, cu atât mai stridentă era „recunoașterea” publică a competenței lor științifice și laudele aduse. Numele lor pe coperta cărților, care apăreau atât de greu, chiar dacă în compania unor impostori, trimiterea la conferințele din străinătate, cu mandat clar de a apăra regimul Ceaușescu, îi făceau pe oamenii în cauză să accepte toate compromisurile cerute, consolându-se cu gândul că își fac doar meseria.

Preşedintele Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu în mijlocul participanţilor la Conferinţa naţională a scriitorilor. (26 mai 1977)
© „Fototeca online a comunismului românesc” – 94/1977

Expresia victoriei ceaușismului asupra științei este lista conducătorilor de doctorat, așa cum a fost ea aprobată de Elena Ceaușescu, în vara anului 1989. Printre profesorii cu drept de conducere de doctorat în domeniul istoriei, găsim o serie de activiști de partid, precum Nichita Adăniloaie, Fătu Mihai, Gheorghe Zaharia, Ionescu Vasile sau Florea Constantin. La disciplinele filosofie și sociololgie pe Georgescu Ștefan, Ovidiu Trăsnea, Alexandru Boboc, Florea Ion, Gogoneață Nicolae, Ghișe Dumitru sau Radu Pantazi. Logica și științele politice erau ilustru reprezentate de Aurelian Bondrea, noul preferat al Elenei Ceaușescu, și Ion Iordăchel, iar filologia de Ion-Dodu Bălan și Mihnea Gheorghiu. Ei vor fi cei care, după decembrie 1989, aveau să conducă asaltul asupra noilor redute ale sistemului academic. Odată cucerite, acestea  vor fi menținute mulți ani, încheind noi și noi târguri, de această dată, cu noii actori ai politicii românești.