61 de ani. Om politic, europarlamentar, față bisericească, lider în comunitatea maghiară, considerat un catalizator de la care a izbucnit revoluția din decembrie 1989. Personaj activ și controversat, László Tőkés – el însuși un veșnic protestatar – vorebște despre protestele din 1989 și 1990, dar și despre mai actualele proteste din România zilelor noastre.
Domnule László Tőkés, tot mai des în ultima vreme şi în tot mai multe locuri de pe glob, masele de oameni devin un instrument al lor de presiune sau un instrument de presiune al altora. În cazul României există un fel de fenomen Piaţa Universităţii, prin care presiunea oamenilor din stradă se pare că a început să conteze tot mai mult în deciziile guvernanţilor. Credeţi că aceste mişcări de stradă sunt o formă a exerciţiului democratic sau ţin mai degrabă de o parte mai întunecată a lucrurilor, de anarhie, de exemplu?
Dreptul de a menifesta și dreptul la opinie fac parte din drepturile omului și ele sunt stipulate și în Constituția României. Așadar nici nu se poate pune întrebarea dacă cetățenii au sau nu au voie să își spună părerea sub această formă. Anarhia nu se naște ca rezultat al mișcărilor stradale, ci mai degrabă din cauza unei guvernări incompetente, a acțiunilor și deciziilor proaste ale elitei politice, a intenţiei de falimentare a țării de către guvernanți și a corupției care se întinde peste tot. De asta simțim că nu există ordine în această țară, că nu funcționează justiția, că ne îndreptăm spre haos; deci în calitate de contribuabili nu ne vedem asigurat nici prezentul și nici viitorul.
László Tőkés, un veșnic protestatar
Aţi fost o componentă a unei astfel de mişcări de presiune în 1989, în urma căreia a fost schimbat un regim. Care ar fi diferenţele şi asemănările între ceea ce s-a întâmplat în 1989 la Timişoara (apoi în Bucureşti şi în toată ţara) şi ce s-a întâmplat ulterior în România, începând cu Piaţa Universităţii 1990 şi până la Piaţa Universităţii 2012 şi 2013?
Populația României poate avea o poziţie ambibivalentă faţă de mișcarea stradală. După cum ați menționat și dumneavoastră, în decembrie 1989, la Timișoara și apoi în toată țara, dictatura comunistă a fost răpusă în stradă. Dar imediat după acest moment, la București, tovarășul Iliescu a fost cel care a ordonat dispersarea forţată a manifestanților pașnici cu ajutorul minerilor. Iar la Târgu Mureș – probabil în scopul revitalizării fostei Securități –, cei interesați au generat tot niște conflicte etnice care s-au transformat în lupte de stradă. Chiar și în cadrul seriei de manifestații din această perioadă ni s-a semnalat pe alocuri că instituțiile de forță ale Statului și-au cam depășit atribuțiile. Este inacceptabil! Pe de altă parte e interesant de observat că peste tot în lume, au tot mai multă popularitate și sprijin diversele mișcări de tip „occupy”. De parcă mijloacele de reprezentare ale democrației nu ar mai fi suficiente, alegătorii doresc să aibă un cuvânt de spus, în mod direct, în ceea ce privește deciziile care îi privesc. Viitorul ne va arăta cât de viabil este conceptul de „democrație directă”, însă politicienii de la putere (guvernanții) trebuie deja să facă față unor mitinguri organizate prin intermediul site-urilor de socializare. Dacă am vrea să scoatem în evidență diferența dintre manifestațiile populare din anii 1989-90 și cele din zilele noastre, atunci am spune că la Revoluție, în timpul mineriadelor și în cazul evenimentelor din martie 1990 de la Târgu Mureș miza a fost absolut existențială. Toate represaliile din acea perioadă duceau la sacrificii umane, deci până și moartea era o alternativă. Azi, har Domnului, nu mai este vorba despre așa ceva. Și să nici nu fie! În zilele noastre mai ales tinerii ies în stradă cel mult pentru a-și exprima opinii politice diferite: chestiunea Roșia Montană sau marele marș secuiesc pentru autonomie (la care au participat 150 mii de oameni) presupun existența unei conștiințe civile pe care toți cei ce vor să trăiască în România în următoarea perioadă ar trebui să o salute.
Cine şi cum stabileşte dacă aceste mişcări/proteste ale unor mase fac sau nu parte din jocul democratic, cine şi cum stabileşte dacă ele au sau n-au legitimitate?
Teoretic vorbim despre drepturi de bază, așa că, în mod formal, nimeni – și mai cu seamă puterea (politică) – nu are dreptul să pună sub semnul întrebării legitimitatea acestor proteste. Desigur e discutabil dacă se poate sau nu descoperi vreo intenție manipulatoare în spatele manifestațiilor. Iar dacă se descoperă așa ceva, adică în caz că devine evident că vreun partid politic manipulează masele în interes propriu, atunci mișcarea se volatilizeză rapid. Protestatarii nu sunt proști. Ei îşi vor da seama destul de repede dacă politica de partid murdărește scopurile lor nobile.
Sunteţi de acord ca oamenii să obţină avantaje – ceea ce ei poate consideră drepturi – prin forţă, chiar dacă vorbim aici fie şi numai de forţa cuvântului?
Cred că nu înțelegem cum trebuie manifestațiile din această perioadă, dacă presupunem că participanții urmăresc dobândirea unor drepturi colective. Protestul este orientat chiar împotriva posibilității ca puterea (politică) să le știrbească drepturile deja existente. Proiectul legii pentru mineritul de la Roșia Montană (proiect neconstituțional!) ne încalcă dreptul la un mediu curat, sustenabil și propice vieții. De asemenea, în baza unor puncte de vedere obscure, proiectul ar atenta și la dreptul la proprietate. La fel: maghiarii din Ţara Secuilor nu vor nimic altceva decât să se folosească de dreptul lor la autodeterminare, așa cum se întâmplă cu succes în multe țări din Europa.
De-a lungul timpului aţi făcut o serie de declaraţii care au stârnit reacţii puternice în mediul politic şi au dus la dispute aprinse. Cele mai multe astfel de declaraţii au fost legate de relaţiile româno-maghiare şi de statutul Transilvaniei. Până la urmă, cu referire şi la ceea ce înseamnă fenomenul Piaţa Universităţii, cine decide ce cale trebuie urmată? Mai e valabil criteriul democratic al majorităţii sau trebuie folosite alte instrumente?
Isteria mediatică de după declarațiile mele este, în mare măsură, coordonată. M-au făcut țap ispășitor. De altfel, un ziarist român este cel care a scris că Securitatea – ai cărei angajați au fost preluați în mare măsură de Serviciul Român de Informații – nu mi-a/ne-a iertat nici până azi momentul 1989. Cât despre conținutul declarațiilor pe care le-am făcut, de vreo două decenii sunt pentru dialogul constructiv româno-maghiar și mi-am exprimat în mod clar punctul de vedere. Maghiarii din România sunt cetățeni cu același drepturi ca și confrații lor majoritari. Au dreptul să se simtă acasă pe pământurile lor natale, au dreptul să-și folosească limba maternă și au dreptul la studiu în limba lor maternă. Maghiarii de aici nu vor să se rupă de România. Dimpotrivă: vor să trăiască acasă la ei, nu doresc să plece de aici. Nimeni nu poate contesta loialitatea noastră: ne plătim la timp dările și am luptat mereu pașnic, cu instrumente constituționale, pentru a ne apăra adevărul. Lărgind cercul, vedem cu toții că această formă ultracentralizată și prea birocratizată a Statului este foarte costisitoare, iar din această cauză suntem mereu în urma celorlaltor țări din Uniunea Europeană. E suficient o decizie ministerială proastă la București, că toată țara pătimește. De altfel, dacă înțeleg bine, de data asta chiar majoritatea de social-liberală de două treimi vine cu aceleași argumente în favoarea descentralizării. Deci de ce să nu putem spune și noi: regiunile istorice cu o puternică coeziune dată de tradiții au nevoie de un statut aparte, de autonomie. Anul trecut, Partidul Popular Maghiar din Transilvania a spus în campania electorală parlamentară că a doua modernizare a României ar putea însemna chiar și federalizarea internă a Statului. Ca o asociere de regiuni mai mari, care dispun de autonomie parțială, astfel fiecare zonă a țării ar putea prospera în funcție de particularități. În același timp, decizia adusă la un nivel mai apropiat de cetățeni ar putea fi mai bine văzută de populaţie. Dacă această variantă de organizare funcționează bine în Statele Unite și în Germania, nu prea înțeleg de ce nu ar fi în regulă și în cazul nostru.
László Tőkés este cunosccut pentru luările sale de poziție radicale
Una dintre declaraţiile dvs din ultima vreme care au provocat reacţii este cea din 27 iulie, când i-aţi cerut premierului Viktor Orban să ofere protectorat Transilvaniei şi când aţi spus că regionalizarea este ca un genocid anemic. Cum vedeţi întreaga situaţie? Cum comentaţi faptul că s-a cerut şi că e în procedură retragerea Ordinului Steaua României, pe care l-aţi primit? Cine ar trebui să fie cei care stabilesc soarta Transilvaniei şi a locuitorilor ei?
Cu exactitate, la Băile Tușnad am folosit expresia „stat garant” și am dat ca exemplu Tirolul de Sud care, ca parte a Italiei, beneficiază și de sprijinul țării-mamă, Austria. Se pot vedea indicatorii economici, fie și prin comparație cu cele aferente altor regiuni. E un model de succes. Ar trebui implementat ceva de acest gen și în cazul Transilvaniei: este și interesul Guvernului român, și al Guvernului ungar ca Ardealul să fie o mare regiune de succes și dezvoltată. Nu se poate ca tovarășii de la București să tragă granițele din pix, stând la birou, așa cum au procedat cei care au colonizat Africa, criteriul primordial al lor fiind împingerea spre o viață minoritară a maghiarilor care trăiesc în comunități compacte. Și grăbind, astfel, procesul de asimilare a acestora. O astfel de abordare nu e benefică, nici pentru Transilvania, nici pentru țară. Pur și simplu nu înțeleg Guvernul României. Ungaria ajută financiar comunitățile maghiare care trăiesc în afara hotarelor ei, investește în educația lor, în viața lor culturală, în menținerea vieții civile și în ocrotirea patrimoniului construit. Toate acestea înseamnă bani serioși care ne îmbogățesc țara. Ca exemplu vă spun că numai rețeaua Universității Sapientia-Partium varsă la bugetul de stat echivalentul în lei a aproximativ 400 milioane de forinți, prin diverse impozite și taxe. Mai mult decât atât, Budapesta preia unele sarcini pe care, în mod normal, Bucureștiul ar trebui să le îndeplinească în relația cu contribuabilii. Așadar, în timp ce cultivă anti-maghiarismul, Ponta & Co. profită la greu de pe urma maghiarilor noștri ținuți ca ostatici. Chestiunea Ardealului aș putea-o formula la modul frapant astfel: „Ardealul este al ardelenilor”. Așa cum și Moldova e a moldovenilor, Banatul e al bănățenilor, iar Dobrogea a dobrogenilor. Să nu ne fie teamă de identitățile regionale, deoarece acelea întăresc bogăția multicoloră a României și nu pot decât să îi servească.
Transilvania ar putea deveni pentru România – şi nu numai – un fel de Piaţa Universităţii, la nivel de idee, locul unde să fie dezbătute problemele majore ale zonei şi de unde să fie exercitată şi acea presiune publică pe care o exercită cei care ies în Piaţa Universităţii?
Transilvania ar merita să fie un fel de Elveție a României, fie și datorită diversității ei culturale, etnice și religioase. Cu bunăvoință și cu voință politică s-ar putea dezvolta aici modele de conviețuire care să fie într-adevăr demne de Europa. Orașul meu natal, Cluj-Napoca, este deja unul dintre cele mai incitante orașe din Europa centrală, iar Sibiul a dovedit că, prin tradițiile transilvănene, poate fi și capitala culturală a Europei. Dar putem pune aici, alături de alte orașe, și Timișoara. Pe deasupra avem o zestre incredibil de bogată și de valoroasă: Ținutul Secuiesc, Țara Moților, Ținutul Săsesc sunt unice în lume. Ar trebui să observăm bogățiile care se întind în fața ochilor noștri, doar că, privind prin ochelarii de stat național, acest lucru nu merge ușor. Acest tip de ochelari ar omogeniza totul.
Cum se vede în general România de la Bruxelles şi în particular activitatea noastră politică?
Din cauza „războiului-fulger” declanșat de perechea Ponta-Antonescu împotriva instituțiilor democratice ale statului, în acest moment, România e considerată oaia neagră a Europei. Privind din afară, suntem o țară în care corupția este acceptată și la cele mai înalte nivele, și în care politicienii de top duc lupte tribale unul împotriva celuilalt. Situația, probabil, e tolerată de Occident, deoarece executăm ca niște slugi ordinele Fondului Monetar Internațional, deci marile interese economice nu au de suferit.
Doriţi să candidaţi pentru un nou mandat de europarlamentar? S-ar putea din partea Fidesz? Pe cine simţiţi că reprezentaţi la Bruxelles?
Dacă e oportun și de dorit, sunt pregătit să merg mai departe și să lucrez în Parlamentul European. În 2007, ca independent, am fost votat de peste 175 mii de cetățeni, în 2009 – cu un rezultat mult mai bun decât procentajul nostru – am reușit să „introduc” lista UDMR/CNMT (Consiliul Național Maghiar din Transilvania) în legislativul Uniunii Europene. Deputata Corina Crețu (PSD) mă acuză că în sute de luări de cuvânt din Parlamentul European am militat pentru autonomia maghiarilor din Ardeal. Mulțumesc pentru această recunoaștere, deoarece tocmai pentru asta m-au trimis acolo alegătorii noștri.
În acest moment soluția ideală ar fi o coaliție generală a partidelor maghiare din Transilvania. Rămâne de văzut ce va decide cel mai mare partid, UDMR-ul. Dacă ei vor considera că nu maghiarimea transilvăneană, ci exclusiv UDMR are nevoie de reprezentare în Europa, atunci nu vor accepta o alianță cu Partidul Popular Maghiar din Transilvania. Noi, în schimb, suntem deschiși. La celelalte scenarii ne vom gândi doar dacă UDMR ar refuza irevocabil singura soluție bună pentru maghiarii din Transilvania.
