1
2
3
4
Domnule profesor, cum vedeţi China la început de secol din punct de vedere al poziţionării internaţionale?

China este într-un reveriment accentuat, nu numai economic, pentru că asta nu mai e demult o noutate, dar în şi în planul politicii internaţionale. Vedem o Chină care se trezeşte după aproape secole de tăcere, de hibernare, să spunem, vedem o mare putere care se profilează, nu numai pe continentul asiatic, dar şi la nivel global. Această ascensiune a Chinei devine cu atât mai vizibilă şi mai pregnantă cu cât Occidentul întâmpină dificultăţi serioase în continuarea ordinii liberale postbelice, cu atât mai mult cu cât Statele Unite dau semne, cel puţin în timpul administraţiei Obama, semne fie de lipsă de dorinţă, fie de incapacitate de a gestiona dosarele de politică internaţională, deci practic Statele Unite se retrag din rolul de putere conducătoare a lumii. Dacă aceste tendinţe vor continua şi în anii următori, ne putem aştepta la două lucruri esenţiale: economia Chinei să devină curând prima economie a lumii şi asta nici nu ar fi cea mai mare surpriză, deja, la anumiţi indicatori specifici, China a egalat economia americană, pe alţii încă nu, dar chiar mai interesant vom putea vedea o Chină devenită activă în politica internaţională. O Chină devenită actor major de politică internaţională, ceea ce, cel puţin la nivelul generaţiei noastre, a părinţilor şi bunicilor noştri, nu s-a întâmplat. China ne-a obişnuit cu un rol rezervat, cu repetatele abţineri în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, cu non intervenţii, cu politica tăcerii, a non implicării în dosarele fierbinţi.

China era promotoarea politicii ţărilor nealiniate şi a neamestecului în treburile interne. Sunt semne că începe să iasă din această ideologie de politică externă.

China îşi iese treptat din matcă, sigur la început în zonele de interes regional unde începe să-şi afirme interese specifice, cum ar fi Marea Chinei de Sud sau Marea Chinei de Est. Acestea au fost primele semne care îmi arată o Chină asertivă, litigii legate de insule şi arhipelaguri cu Japonia, dar şi în Sud cu Malaezia, Indonezia, ceea ce arată o tensiune în creştere în mările Asiei şi probabil sugerează că acest capitol va fi unul esenţial de securitate regională şi globală pentru administraţia Trump. Pentru că aici trebuie spus un lucru foarte interesant, Trump vede China în poziţia de principal rival al Statelor Unite la supremaţia mondială.

Din declaraţii, cel puţin, preşedintele Trump pare că va duce o politică de stăvilire a Chinei.

Exact. Trump schimbă accentele de la tradiţionala rivalitate globală şi regională cu Rusia la o potenţială rivalitate asumată deschis şi ferm în relaţia cu China. Poate fără menajamente. Sigur, pornind de la consideraţii economice. Potrivit declaraţiilor preşedintelui Trump, China a violat interesele economice ale SUA, a furat America pe plan economic, făcând referire fie la spionaj fie la politica de dumping, lucruri pe care promite să nu le mai tolereze, deci ne putem pregăti să asistăm la o tensionare a relaţiilor sino-americane în anii următori.

La anumiţi indicatori specifici, China a egalat economia americană

Analiştii din Vest contau pe apariţia unor tensiuni în interiorul Chinei ca urmare a liberalizării economice şi a creşterii nivelului de trai. Pare că nu e aşa. Se observă că, dimpotrivă, în China e o resuscitare a teoriilor maoiste şi cele care slăbesc sunt sistemele democratice.

Aici rămâne de văzut. Voiam să ajung la acest aspect şi să spun că, paradoxal, ceea ce ar putea ameninţa în viitor, pe termen scurt şi mediu, ascensiunea Chinei nu sunt nicidecum marile presiuni din partea altor ţări. Nu sunt pericole externe la adresa Chinei, nici cel american, nici cel, ipotetic, rus sau european. Pericolul intern este singurul care poate fi luat în considerare ca o ameninţare reală pentru stabilitatea şi ascensiunea Chinei pe plan global. Chiar dacă în aparenţă s-a realizat o reconciliere, un compromis al regimului politic comunist chinez cu mecanismele economiei capitaliste, în realitate există o tensiune structurală puternică în societatea chineză dată de lipsa de pluralism politic. S-a văzut în anumite momente în trecut că în anumite regiuni, provincii ale Chinei, există tensiuni care pot la un moment dat să se inflameze. Sigur, regimul central de la Beijing a intervenit imediat şi le-a înăbuşit, dar asta nu înseamnă, de exemplu, că o eventuală supraîncălzire a economiei şi o cădere a burselor chineze, care a fost la un pas să se întâmple, în anii trecuţi, nu ar putea genera o revoltă socială şi de ce nu chiar politică internă. Aici cred că este riscul cel mai mare ca, la un moment dat, statul să nu mai poată să asigure creştere economică de două cifre, creştere care pe o perioadă îndelungată a întreţinut miracolul chinez. E, cum se spune, ca mersul pe bicicletă, în momentul în care te opreşti, cazi. Acesta e riscul. Economia Chinei trebuie să crească continuu pentru a abate atenţia populaţiei de la autoritarismul guvernului.

Acesta nu e doar riscul Chinei, e un risc global, economia mondială fiind atât de interconectată.

Tocmai. Acest scenariu, care a circulat în mediile analitice internaţionale, referitor la o supraîncălzire şi apoi o oprire a creşterii economice forţate a Chinei, pentru că vorbim de o creştere economică susţinută de stat, este o cerere alimentată de stat prin companii guvernamentale care creează continuu locuri de muncă. În momentul în care acest mecanism se opreşte şi am văzut că, între paranteze fie spus, acele aberaţii, acele anomalii, aeroporturi goale, oraşe goale, mall-uri construite şi părăsite, turnuri în care nu locuieşte nimeni pentru că sunt prea scumpe. Sistemul trebuie să construiască şi să dea de lucru oamenilor, chiar dacă ulterior nu beneficiază nimeni de ele din diferite motive legate de piaţă. Lucrul acesta s-ar putea să nu continue la nesfârşit. În momentul în care se va opri acest mecanism, în momentul în care se va rupe lanţul acesta va răbufni o uriaşă nemulţumire internă şi se vor vedea toate problemele şi toate deficitele structurale ale Chinei şi ale unei economii construite artificial. O asemenea criză nu are cum să ne bucure în spaţiul occidental, dimpotrivă, va fi de o asemenea magnitutidine încât e posibil ca seismul să provoace o criză a economiei mondiale, cel puţin de anvergura recesiunii din 2008-2012

Foarte probabil administraţia Trump va duce o politică de stăvilire a Chinei, probabil şi economică, va stăvili şi ambiţiile ei geopolitice. Chiar şi aşa Statele Unite derulează contracte economice şi comerciale fabuloase cu China. În schimb, în UE e o reticenţă faţă de China, cu România în avanposturi. Cum credeţi că va evolua relaţia Europa-China?

Această ambiguitate şi ambivalenţă a UE în relaţia cu China va continua. Sigur că la nivel discursiv, pe dimensiunea politică a respectării drepturilor omului, democraţiile occidentale vor rămâne critice la adresa Beijingului. În realitate, se poate observa cum vizitele premierilor din marile economii occidentale sunt însoţite de deplasarea a aproape jumătate de guvern şi de semnare a unor contracte fabuloase cu China. Uniunea Europeană, din păcate, neputându-se profila ca o mare putere, ca un mare actor la nivel global, este prinsă în acest joc şi acceptă o colaborare paşnică cu China, fără să sensibilizeze coarda politică a guvernului de la Beijing, aşa cum putem presupune că o va face Washingtonul în curând. Ideea e că oricum relaţiile Uniunii Europene în acest moment sunt în curs de redefinire Aş spune că toate relaţiile Uniunii Europene vor intra într-o fază de resetare. Şi cele cu SUA, Rusia; China şi cele cu puterile regionale din Orientul Mijlociu, mă refer aici la Turcia, Iran, Israel. Mă gândesc la evoluţii pozitive, dar şi negative în aceste relaţii. Suntem într-o perioadă interstiţială, într-o perioadă de tranziţie de la o paradigmă la alta şi asta generează o anumită confuzie, ambivalenţă şi duplicitate uneori a Uniunii Europene care este încă în căutarea tonului potrivit.

Aproape nimeni nu mai contestă faptul că dezvoltarea economică o va duce pe China pe primul loc mondial.

Da, dar repet, cu acel amendament, să nu se întâmple ceva în interiorul Chinei în anii următori pentru că ideea că totul se poate rezolva prin intervenţia în forţă a autorităţilor care pot înăbuşi orice formă de nemulţumire eu nu cred că este valabilă. Există la un moment dat riscul ca lucrurile să scape de sub control. Dacă acest lucru nu se întâmplă şi China va avea stabilitate în următorii cinci, zece ani, atunci, da, va deveni prima economie mondială.

Trump schimbă accentele de la tradiţionala rivalitate globală şi regională cu Rusia la o potenţială rivalitate asumată deschis şi ferm
în relaţia cu China

Un stat atât de puternic economic va încerca la un moment dat să conteste statutul de unică putere al SUA. Cum va arăta o astfel de lume bipolară, cu doi poli de putere?

Mi-am pus şi eu întrebarea de multe ori şi pentru că se tot vorbeşte de o lume multipolară. Mi se pare conceptul destul de confuz. Cât înseamnă multipolară, bipolară, tripolară? Va trebui să o definim mai exact. În opinia mea ne îndreptăm spre o nouă ordine bipolară, cu SUA si China ca principalele două mari puteri economice ale lumii şi cu două alte mari puteri, UE şi Rusia, care vor fi nevoite să-şi definească mult mai exact relaţiile cu cele două supraputeri. Deci, dacă Statele Unite şi China intră într-un raport de adversitate pronunţată, aşa cum cred că se va întâmpla şi vor începe să structureze practic ordinea mondială pe un pattern bipolar atunci este obligatoriu ca atât Rusia cât şi UE să ia act de această nouă realitate, de acest nou sistem internaţional şi să se plaseze de o parte sau de alta. Nu putem decât să sperăm că UE şi SUA vor avea înţelepciunea şi maturitatea politică de a rămâne împreună. Iată că nimic nu e sigur, până nu vedem lucrurile în desfăşurare, până nu vedem noile raporturi ale administraţiei Trump cu Uniunea Europeană, până nu vedem cum funcţionează NATO în noul context, avem un optimism rezervat faţă de ordinea liberală transatlantică, dar sperăm ca ea să revină la ce a fost cândva. Dar şi Rusia este în presiunea unor chingi strategice importante. Pentru că, la un moment dat, Rusia a cochetat cu o apropiere de China pentru că a conştientizat că a pierdut competiţia şi că nu are nicio şansă să devină a doua mare putere a lumii. Curând vom vedea lucrul acesta şi probabil că va fi deosebit de spectaculoasă ştirea statul chinez a depăşit Rusia şi pe plan militar. China va deveni a doua putere militară în curând, are nişte cheltuieli de înarmare uriaşe şi recuperează cu o viteză ameţitoare deficitul pe care îl are faţă de SUA şi Rusia şi va deveni în anii următori o mare putere militară. Probabil, şi Rusia va trebui la rândul ei fie să-şi clarifice relaţiile cu UE şi SUA, fie să încerce o apropiere strategică de China, deci să-şi caute un loc în sistemul strategic internaţional.

 

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR