1
2
3
4

În 2 iunie 2019, în cadrul unei vizite pastorale în România, Papa Francisc beatifică la Blaj – centrul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică – șapte episcopi greco-catolici români care au suferit martiriul sub regimul comunist la jumătatea secolului XX. Aici dorim să evidențiem legătura acestora cu Blajul.

În România, la 30 de ani de la Revoluție și la 100 de ani de când episcopii martiri militau pentru unitatea și prosperitatea națiunii române, nu există nicio casă memorială a vreunuia dintre cei șapte martiri. Nu există niciun muzeu dedicat memoriei lor. Nu există nicio oră de istorie în școlile românești despre istoria bisericii unite și despre episcopii martiri. Nici mormintele multora dintre ei nu li se cunosc. Episcopul Hossu este înmormântat la București, dar nici până astăzi nu i s-a respectat dorința testamentară de a fi adus să se odihnească în cavoul pe care și-l pregătise la Cluj.

În satul său credincioșii greco-catolici țin slujbele într-o casă părăsită în timp ce-și ridică o bisericuță nouă, pentru că cea veche, construită de familia Hossu pentru ei, e ocupată de credincioșii ortodocși.

Abia în iarna trecută, Biserica Greco-Catolică din Cluj a amplasat o statuie a lui Iuliu Hossu în centrul orașului, la 100 de ani de la Unire.

Rudele unora dintre ei și-i mai amintesc , dar odată cu ei, memoria acestor oameni va dispărea sau va rămâne o umbră slabă.

Vaticanul îi beatifică, iar acest gest trebuie să fie începutul unei treziri la conștiință și pentru noi, românii. Rodica Hossu, nepoata lui Iuliu Hossu își amintește întâlnirile lor de duminică la Mînăstirea Căldărușani unde episcopul avea domiciliul forțat . „De fiecare dată când sosea o invitaţie de la Vatican, unchiului Iuliu îi erau aduse două hârtii: invitaţia şi o declaraţie că pleacă şi nu se mai întoarce, s-o semneze. N-a plecat şi n-a semnat niciodată. Spunea: credincioşii mei sunt aici, eu, păstorul, nu-i pot părăsi!”, povestește Rodica Hossu Teodoroiu, nepoată a episcopului Iuliu Hossu.

Era necesar un efort colectiv, al Ministerului Culturii şi Cultelor, al autorităţilor locale şi al bisericii, al Academiei Române al cărei membru era, corpului de istorici şi teologi și al oricui ar fi vrut să se implice, pentru ca memoria acestui om să fie cinstită. Dar datoria aceasta a fost pasată de la unii la alţii. Primăria consideră că familia are datorii faţă de Iuliu Hossu, biserica se arată neputincioasă şi priveşte spre sat, spre familie. Familia spre biserică şi ţară.

Ţara nu priveşte deloc spre Iuliu Hossu.

Episcopia de la Cluj a inaugurat o stautuie a lui în 30 noiembrie, lângă Biserica Schimbarea la Faţă, actualmente catedrala greco-catolică. Aceasta fiind şi biserica în care episcopul a slujit până în 1948 când a fost arestat. Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj, Florentin Crihălmeanu, a participat la inaugurarea bustului de la Milaş şi ne mărturiseşte: „Acolo a fost iniţiativa unui domn de la Rotary, despre care ulterior am aflat că este medic în Bistriţa şi că predă la teologie ortodoxă. Nu ni se pare potrivit ca altcineva, străin, să vină şi să facă un monument pentru un cap al bisericii noastre. Noi sfinţim monumentul nostru închinat Înalt Prea Sfinţiei Sale, realizat de noi, aici, la Cluj”.

De altfel, niciunul dintre cei şapte (sau doisprezece, după alte opinii) martiri ai bisericii greco-catolice care au suferit în temniţe şi au murit pentru cauza sfântă, unii dintre ei fondatori ai României Mari, nu are vreo casă memorială vizitabilă şi nu există niciun muzeu dedicat memoriei lor. De abia atunci când va fi gata noua catedrală din Cluj, după cum promite episcopul Florentin, se va amenaja acolo un spaţiu muzeistic destinat memoriei acestora.

„Oră specială la şcoală despre Iuliu Hossu? De ce să se ţină? Unde aţi mai auzit de aşa ceva?”

Iosif Gabor, primar în Milaş

Republicăm mai jos reportajul realizat în satul lui Iuliu Hossu, la Milaș, în toamna anului trecut, la împlinirea unui secol de la Marea Unire.

 


„Dacă am fi o societate mai recunoscătoare eroilor noştri, Cardinalul Iuliu Hossu s-ar bucura azi de prestigiul de care se bucură Charles de Gaulle printre francezi sau George Washington printre americani”

Marius Cosmeanu, sociolog, jurnalist, specialist în istorie orală

S-a născut la Milaş, azi în judeţul Bistriţa-Năsăud. Greu ne putem imagina Unirea din 1918 fără strădania lui, a lui Iuliu Hossu. A străbătut aşezările Ardealului pentru a-i strânge pe români şi a pregătit Marea Adunare de la Alba Iulia, a citit în faţa celor prezenţi, alături de alţi fruntaşi ai vremii, Rezoluţia Unirii şi a fost împuternicit, ca membru al delegaţiei ardelene care a mers al Bucureşti, să înmâneze Hotărârea de Unire Regelui Ferdinand. A fost senator în Parlamentul României şi academician. Doctor în filosofie şi teologie cu studii la Roma. A fost pe front alături de soldaţi în Primul Război Mondial. A devenit episcop şi cardinal. A fost trimis în închisori de comunişti şi biserica sa a fost scoasă în afara legii. După temniţă, a fost trimis cu domiciliu forţat la diverse mânăstiri. A murit într-un spital şi numai după moarte s-a aflat că fusese numit cardinal de către Papa de la Roma.

Era dimineaţă când am ajuns în Milaş, satul lui Iuliu Hossu. Nici nu se ridicase roua de pe ierburile uscate. Din aburul ei ceţos se iţeau turlele bisericilor de pe deal: una galbenă ca păpădia, iar cealaltă, mai mică, ca o nucă, la poalele ei. Neterminată. Din locul acela deschis ca o palmă întinsă – intrarea în sat – nu vedem nimic ce putea semăna cu casa părintească a episcopului Unirii. Găsim uşor un monument dedicat eroilor din Primul Război Mondial şi un bust nou-nouţ, al episcopului, împlântat în coasta unui dâmb, proaspăt pavat şi străjuit de steaguri. Nu demult, după intervenţiile presei care a arătat că-n satul unui artizan al Marii Uniri nu exista niciun semn al existenţei lui acolo, în semn de recunoaştere, dacă nu de recunoştinţă, autorităţile locale s-au dat peste cap şi au inaugurat un bust. Aşa cum promisese în faţa camerelor de filmat, primarul a dat numele Iuliu Hossu şcolii şi unei străzi. Dar asta abia acum, în 2018, în cel de-al 12 ceas al anului Centenar. Şi numai după ce fusese acuzat de presă, că nu făcuse chiar nimic înainte.

Ce a mai rămas din casa natală a lui Iuliu Hossu: câteva cărămizi din pivniţe, în pământ.

Cum ajunge istoria o ruină

Căutăm mult şi bine casa familiei Hossu în Milaş. N-o găsim. Ea nu mai există. Ce a mai rămas din ea, câteva cărămizi din pivniţe, sunt în pământ. Ca nişte oseminte rămase pe jumătate îngropate, ele se mai arată doar pe alocuri de sub bălării şi gunoaie. Doi stâlpi marchează stingheri fosta intrarea, „gangul”, cum îi spuneau sătenii. „În prima cameră pe stânga locuia Sfinţia Sa, episcopul Iuliu”, îşi aminteşte Ilişca Logigan, o vecină a fostei familii. „De câte ori venea, se ducea vestea în sat şi toţi copiii dădeau buzna la conac să-l vadă. Ştiau că le dă ceva. Bănuţi, bomboane, tăt felul aducea cu el, pregătite. Că erau albi sau mai negri, curaţi ori murdari, la tăţi le dădea câte ceva”. „Casa era mare”, continuă tanti Ilişca povestea ei. „Era ea şi mai erau şi acareturile: grajduri, magazii case mai mici. Aveau vii, pivniţe, cai, pământuri şi păduri. Când or venit comuniştii, or luat-o ei şi acolea au băgat cooperativa. Lucrurile s-au împrăştiat peste tăt, familia la fel. După revoluţie, rudele au cerut casa înapoi. Nu le-or dat-o decât târziu, când nu mai era bună de nimic. N-or mai grijit-o, or ţinut acolea lucruri, cei de la IAS, până când s-o putut intra în ea, era gata, terminată.”

Iosif Gabor este primarul Milaşului din 89 încoace, neîntrerupt. Sigur pe el, ne spune o altă versiune: „Moştenitorii Hossu au cerut pământurile şi le-am dat! Le-am dat 135 de hectare! Casa au revendicat-o pe altă direcţie, în proces cu IAS-ul. Au primit-o şi au lăsat-o în paragină. Se prăbuşiseră zidurile, i-am atenţionat că acolo avem blocuri şi sunt copii, pot să se joace printre ruine şi să păţească ceva. Am văzut, la un moment dat, că vine o firmă, din Sângeorz, parcă, şi demolează. Au luat cărămida, au împachetat-o şi au plecat cu ea. A rămas ce se vede, numai urmele pivniţelor în pământ”.
De ce nu s-a ajuns la o înţelege cu urmaşii pentru ca acolo să se amenajeze o casă memorială, un muzeu? „Nu este treaba noastră, asta era treaba lor, răspunde astăzi primarul din Milaş. Noi am făcut ce am putut, aţi văzut, am făcut bustul, urmaşii nu ne-au ajutat cu nimic, nu au contribuit! Am făcut noi cu o organizaţie, Rotary, dar fără ajutor de la familia Hossu. Nici n-au venit! Ba, mai mult, au vrut să le dăm şi terenul de sub monumentul eroilor, să-l mutăm de acolo. Le-am spus: cum să vi-l dăm, că noi acolo am investit! Am pavat, am pietruit!”.

Primarul invocă neînţelegeri cu familia Hossu în toate privinţele. În legătură cu conacul, spune că cineva din Canada ar fi vrut să amenajeze acolo o mânăstire, dar tot familia nu a ajuns la o înţelegere cu respectivul, nu i-ar fi cedat şi terenul necesar pentru traiul călugărilor, aşa că planul a eşuat. Şi încheie acuzator şi eliptic: „În sat, aici, ca să ştiţi, familia Hossu nu e iubită! Eu atât vă spun şi gata!Nu mai scot niciun cuvânt!”.

Dar a mai scos câteva cuvinte în legătură cu faptul că moştenitorii şi-ar fi cerut pământurile înapoi şi asta ar fi cauza supărării satului pe urmaşii familiei Hossu. Dar şi cum că „eu am mai auzit ceva, să ştiţi”, o spune cu un aer complice la secret, „Iuliu Hossu a ajuns să citească el proclamaţia pentru că era mai tânăr, numai de-aia, putea s-o citească oricare de acolo. Dar au zis, hai, măi, citeşte-o tu, că eşti mai tânăr!”.

Satul nu pare supărat. Tanti Ilişca Logigan, care stă pe uliţa grădiniţei, i-a făcut cu zece ani în urmă, împreună cu bărbatul ei care trăia, o troiţă de piatră la intrarea în sat. A dedicat-o memoriei episcopului martir, părinte al Unirii, Iuliu Hossu. Până în această toamnă când s-au pornit aducerile aminte festiviste, troiţa doamnei Logigan a fost singurul însemn că acolo, în satul lor, s-a născut şi a trăit Iuliu Hossu.

Păstrează pozele episcopului, şi spune cu lacrimi în ochi ce mare durere e că s-a ales praful de moştenirea acestei familii. De memoria ei. „Eu ţin legătura cu familia, cu nepoţii. Cel din Canada o dat bani, dolari, pentru bustul cela ce l-o pus primăria, nu ştiu cât, dar o dat. Eu ştiu că nu e supărat satul pe pământuri, că nici nu le-o dat pământuri în Milaş, numa ceva pe dealuri. Iar biserica nu ne-o dat-o deloc. O fost făcută de părinţii Sfinţiei Sale, dar o rămas la ortodocşi că or zâs că ei sunt acuma şi sunt mai mulţi. Noi suntem puţini şi ne-or dat să facem slujbe la şcoală, apoi într-o casă a unui om din sat care o plecat. Acum ne facem biserică, dar nu am avut loc într-aia mare. Stă lăcătuită de ei. De ce să fie supăraţi tăt ei? Eu nu cred asta. Eu ştiu că îmi stă în suflet.”

Ilişca Logigan, din satul lui Iuliu Hossu, i-a ridicat din banii ei o cruce la intrarea în sat.

Plângând şi cu mâinile tremurânde, caută peste tot fotografiile episcopului, să ni-l arate. Avea „una de când era tânăr şi una de cum o ajuns bătrân”. „O făcut temniţă, o suferit, o murit departe…multe o pătimit pentru noi” şi ochii bătrânei de 86 de ani se umplu de lacrimi. „El o citit declaraţia ceia la Unire, o luptat cu ceilalţi cărturari să se unească ţara, să nu fim sub unguri. Şi cum noi, românii, să fim supăraţi? Moştenitorii n-or mai putut face nimica cu căşile că erau stricate rău când le-or primit şi ţiganii or cărat cărămida.”

„Casa s-o stricat, s-o stricat, până s-o stricat de tăt! Apoi ţiganii or dus cărămizile de acolo”,

Ilişca Logigan din Milaş

Varianta familiei

„Tatăl meu a fost foarte legat de Milaş”, explică Rodica Hossu Teodoroiu, fiica lui Liviu Hossu, unul dintre nepoţii cardinalului şi cel împuternicit de familie să recupereze moştenirea. „Şi-a făcut toate vacanţele acolo. Se împrietenise cu copiii din sat, prietenii pe care le-a păstrat toată viaţa. S-a străduit foarte mult să doneze moştenirea în scopuri bune, ca să fie folosită în memoria lui unchiu Iuliu. A fost la Mitropolie, a vorbit şi cu toţi cei care puteau să ia o decizie, a dorit să doneze casa şi terenul în favoarea bisericii greco-catolice. Dar nu ştiu de ce nu au vrut s-o ia. Voia s-o dea cu o singură condiţie: orice s-au face acolo să existe ceva şi în amintirea unchiului Iuliu, o capelă, o încăpere, orice se putea amenaja în memoria lui. Câteva obiecte mai sunt, se puteau expune fotografii din familie, cărţi, fotografii de la Unire, nu văd imposibilă reconstituirea şi amenajarea unei case memoriale.”

Cât priveşte conacul prăbuşit, Rodica Teodoroiu explică: „Nu ni l-au retrocedat decât prea târziu. Acolo a fost un IAS, cu greu au părăsit clădirile, multă vreme au ţinut lucruri acolo, dar n-au putut plăti chiria. Când conacul s-a depreciat foarte mult, n-am avut atâţia bani pentru a-l reface. Dar am vrut să-l donăm cu acea condiţie: să se amenajeze un spaţiu în memoria unchiului. Au fost discuţii cu biserica greco-catolică dar şi cu un preot din Canada, pentru o mânăstire, nu ştiu de ce nu au acceptat donaţia.”

Nepoata cardinalului susţine că, înainte de a fi începută construcţia bisericii greco-catolice din Milaş, adică înainte de anul 2017, familia sa a oferit casa şi terenul pentru noua biserică, dar biserica nu l-a vrut. „Au motivat ceva de genul că nu este potrivit, că ar trebui ceva mai sus, dar n-am înţeles clar de ce totuşi n-au vrut să facă biserica pe pământul familiei celor care au construit şi au slujit în biserica lor. Pentru că familia, părinţii unchiului Iuliu, dar şi unchiul personal au contribuit la ridicarea şi dotarea bisericii vechi a satului. Familia s-ar fi bucurat de acolo de unde este, să vadă că se face biserică pe locul casei. ”

Despre terenuri, Rodica Hossu spune că n-au putut fi motiv de supărare în sat: „Am primit doar 32 de hectare în Milaş şi 103 în alt sat, în Urmeniş, deci cei din Milaş n-ar fi avut de ce să fie supăraţi. Iar cele 30 şi ceva de hectare sunt pe dealuri în Milaş.”
Cât priveşte cererea de a muta monumentul eroilor de pe locul lui, femeia răspunde revoltată: „Doamne fereşte! Ne-ar bate Dumnezeu! Cum să facem aşa ceva? Cum să cerem pământul de la monument? Extraordinar ce pot să spună! Nu este deloc adevărat, este o minciună sfruntată, aşa sădesc şi întreţin ura în sat. E păcat, mare păcat. Mă tot întreb, de ce? Au făcut bine tuturor, sătenilor, dar şi ţării ăsteia. Cum poate să încapă atâta ură?”.

Preotul

Biserica ridicată şi ctitorită de familia Hossu a rămas în proprietatea Bisericii Ortodoxe. Greco-catolicii din sat n-au avut voie să folosească biserica pentru slujbele lor. Primarul spune că enoriaşii ortodocşi n-au dorit acest lucru, n-au cedat, enoriaşii spun că „preoţii între ei nu s-or înţeles”.

Cele două biserici din Milaş: fosta biserică greco-catolică şi cea actuală, la care se lucrează.

Cert este că slujbele greco-catolicilor s-au ţinut o vreme la şcoală, într-o sală de clasă. Apoi a intervenit Ministerul Educaţiei şi au fost nevoiţi să părăsească şcoala. Primarul spune că el le-a găsit o casă goală, a cuiva care este în America şi le-a mijlocit să o folosească. Preotul greco-catolic din sat spune că acel cetăţean le-a oferit-o, el fiind un celebru cântăreţ de operă în Elveţia. Din 2001, slujbele se ţin în casa lui. Doar anul acesta, la 28 de ani de la revoluţie, s-a sfinţit piatra de temelie a unei bisericuţe pentru comunitatea greco-catolică, mai mici, care se ridică, la umbra celei mari şi nu pe locul casei Hossu.

„Unii enoriaşi au spus că ar fi fost o ofertă din partea familiei, dar tot ei au zis că terenul casei este la marginea satului şi ei vor biserica mai sus, pe deal. Iar cărămida era deja compromisă. Când am ajuns eu în sat, acoperişul conacului era degradat, plouase pe ziduri si n-am mai fi putu folosi cărămida aceea”. Nepoata episcopului spune că zidurile erau groase de peste un metru, imposibil să nu poată fi folosite destule cărămizi pentru o biserică. Sau pentru zidurile împrejmuitoare. Iar adevărul rămâne ascuns sub ele, ca neiubirea.

„Demult, nu doar acum, în an Centenar, trebuia făcut ceva pentru memoria cardinalului Iuliu Hossu. Pentru că dânsul aparţine tuturor, era de datoria noastră să nu aşteptăm un asemenea prilej când chiar se mai putea amâna”, recunoaşte preotul greco-catolic din Milaş, Dumitru Coroş.

Bustul

„La realizarea bustului nu am fost solicitaţi să participăm financiar”, recunoaşte Bogdan Hossu, unul dintre descendenţii familiei episcopului. „Eu m-am dus, am participat acolo la sfinţire, dar ni s-a spus că totul este aranjat şi nu trebuie să dăm nimic. Poate alte rude au dat, nu ştiu. Eu, personal, am tipărit o mie de pliante despre unchiul Iuliu şi le-am dus acolo. Am spus cu fiecare ocazie că, dacă se dona casa către Biserica Greco-Catolică, eu m-aş fi implicat să fac rost de finanţare ca s-o refacă şi să devină casă memorială. Dar nu s-a reuşit. Nu ştiu, acolo e o brambureală de neînţeles şi o samă de contradicţii.”

Pe „unchiul Iuliu” şi-l aminteşte din vizitele cu tatăl şi cu mama lui la mânăstire, la Căldăruşani, unde episcopul Hossu avea domiciliu forţat. „Eram un copilandru, dar îmi amintesc că ascultam cu sfială vocea lui. Vorbeau despre familie, nu lucruri de alt fel, erau prudenţi. Dar ce mi s-a părut frapant, când am început să citesc cărţi despre dânsul şi i-am văzut pozele, a fost că în realitate era mult mai slab decât în fotografii. Era înalt şi foarte slab. Era ca o umbră”.

„Bustul ridicat în sat nu seamănă cu unchiul”, spune Rodica Hossu Teodoroiu. „Are ochii lui Liviu Rebreanu, n-aţi văzut? Mă rog, nu ne-au consultat, nu ne-au întrebat nimic. Nu ne-au cerut fotografii. Eu îl ţin minte pe unchiul, că mergeam de multe ori în vizită la mânăstire. Luam masa împreună în curte, dacă era vară şi mai mult vara mergeam. Tata, mama, unchiul şi noi, două surori. Vorbeau liniştit despre ce mai era prin familie. Dar tot timpul şi de fiecare dată stareţul, care cred că era colaborator al securităţii, stătea cu noi la masă şi ne supraveghea. Asculta ce vorbeam. Era o atmosferă tare ciudată.”

Bustul lui Hossu, care ar semăna cu Liviu Rebreanu

De fiecare dată când sosea o invitaţie de la Vatican, unchiului Iuliu îi erau aduse două hârtii: invitaţia şi o declaraţie că pleacă şi nu se mai întoarce, s-o semneze. N-a plecat şi n-a semnat niciodată. Spunea: credincioşii mei sunt aici, eu, păstorul, nu-i pot părăsi!

Rodica Hossu Teodoroiu, nepoată a lui Iuliu Hossu

Era necesar un efort colectiv, al Ministerului Culturii şi Cultelor, al autorităţilor locale şi al bisericii, al Academiei Române al cărei membru era, corpului de istorici şi teologi, al oricui ar fi vrut să se implice, pentru ca memoria acestui om să fie cinstită. Dar datoria acesta a fost pasată de la unii la alţii. Primăria consideră că familia are datorii faţă de Iuliu Hossu, biserica se arată neputincioasă şi priveşte spre sat, spre familie. Familia spre biserică şi ţară. Ţara nu priveşte deloc spre Iuliu Hossu.

Episcopia de la Cluj ne anunţă că îi va face şi va inaugura un bust în 30 noiembrie. Pe care-l va instala lângă Biserica Schimbarea la Faţă, actualmente catedrala greco-catolică. Aceasta fiind şi biserica în care episcopul a slujit până în 1948 când a fost arestat. Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj, Florentin Crihălmeanu, a participat la inaugurarea bustului de la Milaş şi ne mărturiseşte: „Acolo a fost iniţiativa unui domn de la Rotary, despre care ulterior am aflat că este medic în Bistriţa şi că predă la teologie ortodoxă. Nu ni se pare potrivit ca altcineva, străin, să vină şi să facă un monument pentru un cap al bisericii noastre. Noi sfinţim monumentul nostru închinat Înalt Prea Sfinţiei Sale, realizat de noi, aici, la Cluj”.

De altfel, niciunul dintre cei şapte (sau doisprezece, după alte opinii) martiri ai bisericii greco-catolice care au suferit în temniţe şi au murit pentru cauza sfântă, unii dintre ei fondatori ai României Mari, nu are vreo casă memorială vizitabilă şi nu există niciun muzeu dedicat memoriei lor. De abia atunci când va fi gata noua catedrală din Cluj, după cum promite episcopul Florentin, se va amenaja acolo un spaţiu muzeistic destinat memoriei acestora.

„Oră specială la şcoală despre Iuliu Hossu? De ce să se ţină? Unde aţi mai auzit de aşa ceva?”

Iosif Gabor, primar în Milaş

Moştenirea

Gelu Hossu este descendent al uneia dintre ramurile familiei Hossu, cea de Mesteacăn. Trunchiul comun, ne explică el, este pe la 1750. Acum zece zile a finalizat înregistrarea unei asociaţii, „Cardinal Iuliu Hossu”, care-şi propune să cinstească memoria cardinalului. Mai concret, îşi propune să fotocopieze arhivele şi să refacă casa părintească. Sunt hotărâţi să caute finanţare şi să reconstruiască acel conac, să-l facă o casă memorială,asta bineînţeles, dacă familia le va dona proprietatea. Vor să scoată cărţi,vor să recupereze timpul trecut. De altfel, Gelu Hossu a scris şi publicat acum doi ani un volum destinat memoriei lui Iuliu Hossu şi chinurilor prin care au trecut episcopii bisericii greco-catolice, volum bazat pe cercetări minuţioase în arhivele CNSAS. Gelu Hossu spune, după trecerea acestor ani de bulversări: „Ce pot face eu este de acum încolo”.

„A fost şi multă frică. Dacă un singur om din sat, soţul doamnei Logigan, a avut curajul să ascundă câteva lucruri de-ale unchiului Hossu… Le-a îngropat, s-au degradat, dar el a fost singurul din sat care a avut acest curaj!”

Rodica Hossu Teodoroiu

Biroul episcopului Iuliu Hossu din Cluj Napoca aflat în clădirea de pe strada Moţilor, cumpărată de el în 1931, pentru sediul episcopiei

Casa Iuliu Maniu, la Bădăcin

În toamna anului 2017 eram în faţa casei lui Iuliu Maniu de la Bădăciun. Casa arăta ca o ruină. Biserica Greco-Catolică o recuperase de la statul român abia în 2016 răstimp în care o instituţie a Consiliului Judeţean o folosise fără să o întreţină deloc. În schimb, Consiliul Judeţean ridicase în anii de după revoluţie vreo şase clădiri nou-nouţe pe terenul familiei Maniu, înghesuind căsuţa, tot mai prăbuşită. Am scris şi am publicat fotografii din care se vedea starea de degradare, dar şi necesitatea unor intervenţii rapide, mai ales la acoperiş. Ministerul Culturii nu alocase niciun ban pentru renovarea ei. Consiliul Judeţean – nimic. Academia – nimic. Guvernul – nimic. Universitatea din Cluj, înfiinţată printr-un decret al lui Iuliu Maniu, nimic. Preotul Cristian Borz se zbătea cu disperare să salveze casa ajutat doar de un ziar local care a lansat o campanie publică de strângere de fonduri. Iar între timp, preotul salvase câteva obiecte personale şi de mobilier, le răscumpărase de prin toată Transilvania, şi le adăpostise în subsolul bisericii. Pentru când se vor putea duce la casa lor.

În urma campaniei din presă, au început să vină sponsorii, donaţiile. Ocolul silvic din Sălaj a dat lemnăria, o fabrică de ţiglă din Sighişoara a dat materialul pentru acoperiş şi donaţiile au început să vină. De la câţiva lei la mii de lei sau materiale de construcţii toate aceste gesturi erau publicate de site-ul „Salvaţi casa Iuliu Maniu”. Preotul a redeschis şantierul şi a început refacerea casei cu toate forţele. A publicat periodic fotografii cu fiecare stadiu, şi astfel s-a putut urmări cum înaintează renovarea casei. La fel de minuţios erau publicate şi donaţiile. Academia Română din Cluj a contribuit şi ea, organizaţii, asociaţii, oameni simpli, toţi care au dat o mână de ajutor. Ultima acţiune memorabilă, 100 de copii au plantat 100 de copaci la Iuliu Maniu acasă. Iar casa e aproape gata. Încă nu a devenit muzeu, nu este vizitabilă, dar este renovată. Este salvată.

Însă toate acestea au avut loc abia în anul Centenar şi nu la iniţiativa statului român. Nici măcar cu sprijinul statului român. Ministerul Culturii, nici în anul Centenar, n-a aprobat finanţarea reabilitării casei Iuliu Maniu. A fost un efort al populaţiei, al societăţii civile.

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie, 1873 la Bădăcin. A fost deputat de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, a luptat pentru Unirea Transilvaniei cu România, a fost unul dintre principalii ei înfăptuitori. A fost de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928 – iunie 1930; iunie 1930 – octombrie 1930; octombrie 1932 – ianuarie 1933), preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc (1926-1933, 1937-1947), deţinut politic după 1947. A decedat în închisoarea de la Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române. A fost îngropat în cimitirul săracilor din Sighet. Nici până astăzi osemintele sale n-au fost găsite. Mormântul de lângă casa părintească rămâne gol

Imagine de arhivă: Preotul Cristian Borz  și ruina Casei Memoriale „Iuliu Maniu”

Când casa memorială nu este acasă

Ar putea fi un drum al memoriei, al luptei pentru unire sau al luptei anticomuniste. Un drum care să cuprindă casele marilor cărturari şi luptători din istoria României. Dar nu este nicio casă memorială vizitabilă. Casa lui Goldiş e ruină. Casa lui Ciceo Pop e „într-un hal fără de hal”. Casa lui Vaida Voievod nu este. Profesorul de istorie Cornel Mărcuş organizează excursii culturale pentru elevi. Întrebat de profesori unde ar putea merge cu elevii să viziteze case memoriale cu ocazia centenarului, a fost nevoit să spună că ele nu există, n-au ce să vizite. „Îmi pare rău să spun că nu sunt astfel de case, nicio casă a unui mare personaj istoric nu este vizitabilă. Nu ştiu de ce, e regretabil, dar această elită a fost foarte puţin cultivată la noi. Cred că, în perioada comunistă, ne-au inoculat alte valori, iar după revoluţie a fost o inerţie subculturală. Eu fac multe excursii culturale cu elevii, foarte educative şi frumoase în Occident, unde poţi vizita case frumos amenajate, cum e a lui Voltaire, Goethe sau Rousseau, chiar dacă sunt două cămăruţe, povestea e importantă, sunt foarte bine marketizate. La noi, genul acesta de marchetizare nu se face deloc.”

„Elita aceasta este pomenită doar vag în manuale, pentru că autorităţile locale şi Ministerul Culturii nu cultivă acest tip de vizitare, casele lor s-au distrus. O educaţie de acest tip, acum, la noi, nu se face”

Mărcuş Cornel, profesor de istorie, organizator de excursii, agenţia Itinerarium

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR