Dans până la epuizare

Text de Teodora Iacob

Pornind de la cartea scriitorului eseist și critic cultural american, Hanif Abdurraqir, „A little devil in America: notes in praise of black performance” am aflat mai multe despre „dance marathons” – maratoanele de dans. O afacere invalidantă și sângeroasă care face atât subiectul unui capitol din cartea mai sus amintită, intitulat „On Marathons and Tunnels”, cât și un capitol întunecat din istoria SUA. „Când ceața deasă a epuizării se instala într-o sală, dorința era cea care ținea corpul unui dansator în poziție verticală. Când dorința se dizolva, un alt dansator era cel care își trăgea partenerul de brațe”.

Deși sună suficient de simplu: a dansa sau a menține un ritm pe muzică cât mai mult timp posibil, realitatea competiției era alta – oamenii se stingeau treptat odată cu epuizarea și mureau în timp ce se luptau pentru premii, în pas de dans. Durând de la câteva ore până la câteva săptămâni sau luni, maratoanele de dans au fost o modalitate de a distra și delecta publicul în timpul Marii Crize Economice, dar în același timp ofereau și faimă și premii în bani.

Casă, masă și speranță

Maratoanele de dans („dance marathons”) sau, într-o perioadă în care multe biserici considerau dansul un păcat se folosea și termenul de „walkathons” (marșuri), termen mai puțin amenințător pentru dogmatici, erau un fel de reality TV show al anilor ’20 și ‘30. Cu originea în Statele Unite și extrem de populare în acei ani, aceste competiții de anduranță au avut loc chiar dinainte de a avea un public plătitor. Faima maratoanelor alimenta, de asemenea și o nevoie psihologică:

„La începutul anilor 1930, un număr mare de echipe care concurau în aceste spectacole erau formate din șomeri. Nevoia de a supraviețui nu era singurul motiv. Concurenții se simțeau în acea perioada deseori dezrădăcinați și nedoriți, ca o generație pierdută. Participarea la un maraton de dans era găsirea unui fel de cămin sau casă”, povestea Frank M. Calabria în cartea sa „Dance of the Sleepwalkers: The Dance Marathon Fad”.

Datorită condițiilor vitrege, foametei, lipsei de bani și statutului economic prăbușit din acea perioadă oamenii alegeau să participe la această formă prelungită de tortură, intrigant fiind de ce farmecul macabru al acestor maratoane avea un asemenea succes în rândul publicului.

Istoria întunecată a maratoanelor de dans începe în America anilor ’20 în mare parte în orașele agricole. Pe măsură ce târgurile locale și carnavalurile au început să se capete formă și să se dezvolte în peisajul rural al SUA, americanii au devenit din ce în ce mai atrași, chiar obsedați de imposibil, de competiții de forță sau rezistență umană. Odată cu modernizarea și oficializarea jocurilor olimpice din 1896, americanul investea din ce în ce mai mult în ideea recordurilor mondiale. Chiar cu mult înainte de înființarea Guinness Book of World Records (Cartea Recordurilor apărută în anii 1950), unde totul era măsurat și contorizat. Titlurile deveneau reperele imposibilului.

Istoria întunecată a maratoanelor de dans începe în America anilor ’20 în mare parte în orașele agricole

Regulile și promovarea

Maratoanele de dans erau competiții între perechi de dansatori pentru a vedea cine poate dansa cel mai mult, pentru premii în bani. Erau organizate în săli de bal, săli de sport sau alte locuri de divertisment. Concurenții dansau în traseu circular în ringul de dans, fiind înconjurați de standurile pentru public. Regulile aplicate de juriu impuneau concurenților să își miște picioarele. Lista regulilor varia foarte mult, dar numitorul comun al maratonului era că participanții nu aveau voie să adoarmă, deși unele maratoane permiteau unei părți a echipei să doarmă atâta timp cât celălalt membru al echipei continuă să danseze. Era important ca echipa să se miște în permanență, deoarece, dacă se opreau, erau descalificați din concurs. De asemenea, dacă genunchii lor atingeau podeaua în timp ce se prăbușeau de epuizare, erau eliminați. Concurenților le era permis să părăsească ringul de dans doar în scopuri igienice sau medicale, să schimbe îmbrăcămintea sau pentru alte circumstanțe similare. Adesea, tipul de muzică din cadrul unui maraton de dans se schimba constant pe durata competiției și consta dintr-un amestec de muzică lentă și antrenantă pentru a oferi concurenților momente de pauză sau relaxare și, de asemenea, pentru a-i menține în mișcare și a fi energizați.

Presa vremii scria că primul maraton de dans a avut loc în 1910 și s-a desfășurat în două părți. A doua parte a durat cincisprezece ore. O descriere timpurie și încărcată de conotații sumbre a unui maraton de dans a făcut-o un reporter pentru ziarul New York World la 5 mai 1923:

„O sală murdară, plină de papuci uzați, mucuri de țigară, ziare și conserve de supă; mirosind a cafea învechită, fum de tutun, gumă de mestecat și săruri mirositoare. Fetele în halate de baie uzate cu ciorapi albi murdari, cu brațele atârnând deasupra umerilor partenerilor, își trăgeau picioarele în suferință într-un scurt pas chinuitor după altul”.

Adevărata isterie a maratoanelor de dans s-a declanșat în anii ‘20. Acel deceniul a fost și epoca de aur a „ballroom dancing” (dansului de sală), așa că nu a fost deloc surprinzător când cele două tendințe au fuzionat.

Promotorii evenimentelor au văzut rapid șansa de a transforma o manie într-o afacere de spectacole profitabilă, îmbunătățind formula pentru a crea dependență acestui nou tip de atracție. Odată cu Marea Criză Economică populația care locuia în zona rurală a Americii s-a trezit împinsă spre circumstanțe cumplite.

„O combinație de plictiseală și lipsă de resurse a creat ocazia perfectă pentru promotori de a încasa entuziasmul din ce în ce mai mare din jurul maratoanelor de dans. Exista spațiu pentru a face acest lucru – hambarele goale, din lipsa utilizare, sau hale vaste de adunare pe care unele dintre orașele mai claustrofobe nu le aveau. Exista, pur și simplu, capacitatea de a valorifica sărăcia și nevoia. Organizatorii ofereau premii în bani de câteva sute de dolari pentru câștigători, uneori mai mult.[…] În plus, dansatorii au fost ademeniți în competiții prin simpla promisiune a hranei și adăpostului”, scrie Hanif Abdurraqir în cartea sa.

În ciuda statutului lor controversat, în anii ‘30 maratoanele de dans devin înrădăcinate în cultura americană. Istoricul Carol Martin, relatează că aproape fiecare oraș american care avea aproximativ 50.000 de locuitori sau mai mult a găzduit cel puțin un maraton de dans. Nici Washingtonul nu a făcut excepție.

Un cuplu “drăguț”

Organizatorii încurajau „drama” sau creau „conflicte” între cupluri conferindu-le diferite descrieri: „cuplul drăguț” sau „trouble-maker” („cuplul generator de necaz”). Scopul era de a-i determina pe membrii publicului să se identifice cu un favorit și să investească banii în acel cuplu. Promotorii aveau, uneori, acorduri cu concurenți profesioniști (care pretindeau că sunt amatori) făceau turnee din oraș în oraș și participau alături de amatorii locali, manipulând rezultatele și mai mult. Ca orice afacere profitabilă erau implicați și sponsorii. Participanții atrăgeau sponsori care să-i susțină sau să le facă reclamă. Uneori maratoniștii vindeau fanilor cărți poștale cu imagini cu ei din timpul concursurilor pe care ofereau autografe cu un preț de aproximativ 10 cenți. Adesea se semnau „Dancingly yours” („Pentru dumneavoastră, în ritm de dans”).

Existau și serviciile medicale disponibile pentru concurenți. De obicei în deplina vedere a publicului, medicii îngrijeau rănile concurenților, dezinfectau leziunile și fixau entorsele participanților, tratau sau descalificau orice dansator prăbușit. Noaptea sau în orele de somn paturile din zonele de odihnă erau scoase în văzul publicului, astfel încât spectatorii să poată urmări concurenții chiar și în scurtele lor momente private, era, de asemenea, un eveniment popular. Cu cât un maratonul permitea publicului să pătrundă în experiența emoțională a concurenților, cu atât atrăgea mai multă lume.

„Murder on the dance floor” – crimă pe ringul de dans

Pentru a menține în permanență atenția publicului înainte ca acesta să-și piardă interesul și să înceteze să mai vină, promotorii schimbau uneori regulile pe măsura ce competițiile se desfășurau: un exemplu era reducerea timpilor de odihnă sau impunerea unor numere sau stiluri specifice de dans pentru a epuiza concurenții.

„Principala atracție a spectacolului a continuat să fie supraviețuirea concurenților care se luptau să se mențină în poziție verticală după ce au dansat atât ca și cum ar fi mers pe jos patruzeci de mile pe zi […]. Își plesneau fețele, își loveau fălcile și își dădeau reciproc cu piciorul în tibie. Aceste apucături erau întâmpinate de uralele spectatorilor care pariau pe echipa care va rezista cel mai mult unui astfel de abuz”, descria Frank M. Calabria în cartea sa „Dance of the Sleepwalkers: The Dance Marathon Fad”.

La 14 aprilie 1923, un bărbat pe nume Homer Morehouse, în vârstă 27 de ani, s-a prăbușit și a murit pe ringul de dans după ce a dansat timp de 87 de ore consecutiv. Toate astea pentru un bilet care costa în medie 25 de cenți.

Spațiu de odihnă al maratoanelor de dans

Câștigători și recorduri

În 1923 Alma Cummings, în vârsta de 32 de ani a dansat cu șase bărbați în sala de bal Audubon din Upper Manhattan timp de 27 de ore consecutiv.

„Cummings era o instructoare de dans care era interesată de limitele corpului de pe ringul de dans. Triumful ei a stat exact la intersecția numeroaselor fascinații ale epocii: excesul, rezistența, testarea limitelor toleranței țării pentru o exprimare sexuală mai liberală. În singura fotografie a lui Alma Cummings realizată imediat după ce a fost călcată în picioare pe podeaua de lemn timp o zi întreagă, și-a pus picioarele într-un castron mic cu apă. Zâmbetul ei ar părea unul de satisfacție, dacă n-am fi știut ceea ce tocmai a terminat de făcut. Știind la ce a participat, gura ei prăbușită arăta parcă ar schița un fel de nebunie, fapt evidențiat și de ochii ei abia deschiși. Într-o mână, Cummings ține pantofii în care a dansat. O gaură perfectă se poate observa, în apropierea locului în care un picior ar putea lovi podeaua în timpul dansului. Ambele găuri în pantofi erau late ca două guri deschise, uimite, îngrozite.”, descrie Hanif Abdurraqir imaginea câștigătoarei.

Astfel oamenii au văzut pe cineva făcând ceva ce nu se mai făcuse până atunci și își doreau și ei să facă parte din asta. Recordul deținut de Alma Cummings avea sa fie doborât de nouă ori în următoarele trei săptămâni, în Baltimore, Cleveland, Houston și Minneapolis, depășind cu mult intervalul de 27 de ore ajungându-se la sfârșitul anilor ’30 până la mii de ore.

Alma Cummings

Din ce în ce mai mulți participanți se prăbușeau sau chiar mureau în cadrul acestor competiții. În 1928, Gladys Lenz a dansat 19 zile la un maraton din Seattle, chiar și după ce a fost lovită cu pumnul în maxilar de către partener care, potrivit ziarelor, „și-a pierdut controlul”. Dar, după ce a primit 50 de dolari și s-a clasat doar pe locul locul 5, în timp ce cuplul câștigător a valsat pentru locul întâi câștigând 1000 de dolari, Lenz a încercat să se sinucidă.

În 1933, Callum DeVillier și Vonny Kuchinski din Minneapolis au luat premiul întâi la un maraton în Somerville, după ce au dansat timp de cinci luni. Pe piatra de mormânt din cimitirul Lakewood din Minneapolis scrie: „DeVillier, campion mondial la maratonul de dans – 3.780 de ore de dans continuu.”

Opozanții maratoanelor de dans

Dar aceste evenimente au avut și critici, inclusiv din partea bisericilor care credeau că dansul nu era acceptabil din punct de vedere social. Deși mulți oameni au susținut maratoanele pentru că erau surse de divertisment, au existat grupuri exterioare care s-au opus acestor competiții. Proprietarii de cinematografe, biserica și grupurile de femei au fost printre cei care s-au opus maratoanelor. Biserica și grupurile de femei erau îngrijorate de pericolele la care erau expuse femeile tinere din cauza încărcăturii sexuale a dansului. În 1928, Seattle a adoptat o ordonanță care interzicea maratoanele de dans în arealul orașului odată cu nefericitul eveniment în care Gladys Lenz a încercat să se sinucidă după competiție. La scurt timp, au urmat exemplul și alte state. Psihoza indusă de oboseală devenea tot mai comună în rândul concurenților. Poveștile despre o tânără femeie internată într-o clinică de psihiatrie după câteva zile de maraton de dans, precum și halucinațiile de care sufereau deseori dansatorii alături de decesele care aveau loc constant au atras indignare.

Totuși, astfel de tragedii erau excepția, declarau organizatorii. Renumitul promotor al acestor evenimente, Leo Seltzer, a încercat să demonstreze că activitatea era sănătoasă. El a angajat un doctor pentru a stabili, după evaluarea medicală, că 80% dintre concurenți erau într-o formă mai bună după ce participau la un maraton de dans decât înainte.

Declinul

Maratoanele de dans au continuat să aibă loc până la începutul anilor ‘50, dar declinul lor începe odată cu sfârșitul Marii Crize Economice, fapt explicat de mai mulți factori.

Reputația întunecată din zilele noastre legată de maratoanele de dans provine în mare parte din romanul lui Horace McCoy „They Shoot Horses, don’t they?” („Și caii se împușcă, nu-i așa?”) care a fost ecranizat într-un film foarte aclamat, regizat de Sydney Pollack având-o actriță în rolul principal pe Jane Fonda în 1969. Romanul începe cu o scenă de crimă, unde Rob, un concurent de maraton de dans, o împușcă pe partenera sa Gloria pentru a o cruța de nenorocirea ei, ca un cal de curse căzut, după ce a îndurat luni întregi de mizerie trăgându-se în jurul unui ring de dans din California în timpul Marii Crize Economice.
Șomajul a scăzut, astfel încât concurenții aveau și alte opțiuni de a câștiga bani.

Scenele de cruzime ale maratoanelor de dans

Începutul celui de-al doilea Război Mondial oferea locuri de muncă în industrie, mai ales în producerea de armament necesar efortului de război al aliaților sau chiar înrolarea în armată le putea aduce beneficii. Astfel, concurenții au început să ceară salarii și condiții mai bune, dizolvând profiturile organizatorilor. De asemenea, la începutul anilor ‘50, jumătate dintre state interziceau astfel de competiții de rezistență, iar în alte state, orașele au adoptat adesea ordonanțe locale împotriva lor, reducând posibilitatea organizării maratoanelor. Apariția televiziunii în anii ‘50 a oferit o alternativă ieftină și foarte accesibilă de divertisment în familie, ucigând, astfel, maratoanele morții.

Maratoanele de dans erau scene ale cruzimii umane. „Pentru unii spectatori, a vedea alți oameni care o duceau mai rău decât ei era un balsam pentru propriile circumstanțe precare”, susține istoricul Carol Martin. June Havoc, o vedetă de vodevil, care a devenit concurentă la maratoanele de dans de la vârsta de 14 ani, scria: „Degradarea noastră era divertisment; sadismul era sexy, iar masochismul era talent”. Bărbații care adormeau erau uneori aruncați în căzi de apă cu gheață spre amuzamentul spectatorilor care pariau. În cazuri extreme, cuplurile erau legate cu lanțuri de câini pentru a rezista, fapt ce amintea de lanțurile și încătușarea prizonierilor. Având sloganuri ca „dansăm pentru că putem” sau „stăm în picioare pentru cei care nu pot sta”, nebunia și isteria maratoanelor de dans au stabilit faptul că ființele umane erau mult mai rezistente decât se credea inițial.