Lumea duhovnicului de la Prislop, cea a pământului luminat tulburându-se de frumuseţe în geana omului curat, ar putea fi sintetizată, abrupt, în imaginea unei tinere cu năframă albă, aşezată pe o bancă, în curtea mănăstirii, trudind îndelungat şi tenace la un telefon mobil de ultimă generaţie, un telefon auriu strălucind ne neoprit în soarele de-amiază. O imagine pe care nu am prins-o în obiectiv, tocmai respectând o intimitate care este valoroasă, indiferent de felul cum privesc ceilalţi lucrurile. O imagine care nu acuză, ci descoperă complexitatea unei lumi care nu seamănă cu nimic din ceea ce istoria ştie deja.
În lumea Părintelui Arsenie Boca intri prin două gherete cu „flori de la 5 lei”: una pe o coamă de deal, cealaltă în pădure, amândouă în singurătate. Un întreprinzător a avut ideea de a plasa aceste două puncte de vânzare de flori pe drumul şerpuit ce leagă Hunedoara de Silvaşu de Sus, satul poartă de intrare pe drumul Mănăstirii Prislop. S-a gândit omul că or fi drumeţi ce vor lua flori cu mulţi kilometri înainte de lăcaş, din comoditate sau din prudenţă.
În lumea Părintelui Arsenie Boca intri prin două gherete cu „flori de la 5 lei”: una pe o coamă de deal, cealaltă în pădure, amândouă în singurătate | Foto: Volodia Macovei
Aşa intri în lumea duhovnicului, prin gherete de flori, şi urmezi drumul după schema cazare, cazare, pâine de casă, flori, cazare, cazare, miere şi pălincă, mere, fasole verde, pâine de casă, flori, flori, plăcinte, macrou la grătar, cazare, cazare. Ne-am înţeles astfel, eu şi indicatoarele cu astfel de îndemnuri ispititoare, să facem drum bun împreună, înainte de a poposi acolo unde cuvintele sunt de prisos, pentru că umblă Părintele să lumineze oamenii.
Hai să nu trecem chiar atât de repede şi exclusiv poetic pe drumul din Silvaşu de Sus către mănăstire! Vestea bună e drumul însuşi: după ce ţi-ai chinuit gumele pe serpentinele încărcate cu guri flămânde şi adânci în asfalt, e o fericire să urci şi să cobori pe o şosea de 4 kilometri, nouă-nouţă. În sat, tot poporul pare conectat la turismul religios: parcă fiecare casă e hotel şi fiecare verandă restaurant; unde nu pare nici hotel, nici restaurant, sigur stă o bătrânică la poartă cu ceva de prin curte pus la vânzare. Aşadar, turism pe pită… pită caldă, pe care o găseşti chiar în mijlocul satului.
Oameni calzi, primitori, chiar dacă, uneori, ai senzaţia că se uită la tine aşa cum te uiţi după poştaş când vine cu pensia.
Ei, şi pe aşa drum frumos, nou-nouţ, se scaldă în soare ori ca păunii, ori ca găinile ciufulite, diverse locaţii cu scop precis: să ia banul din buzunarul pelerinului român. Pe marfă, evident, că hoţii diriguiesc în alte locuri, nu spre sfânta mănăstire. Ba o pensiune plină de ea, ba o rulotă uitată de vreme, ba un soi de colibă din plăci aglomerate de lemn, toate vor să fie sprijin de drum pentru călător.
Un loc anume m-a scos din ritmul mioritic vale-deal, deopotrivă grav şi amuzant: o margine de drum cu două panouri uriaşe care promovau „macrou la grătar”. Privind panourile supradimensionate, nu mi-au putut închipui decât un căpitan Ahab băştinaş, răsucind deasupra capului o furcă uriaşă cu peşti disperaţi în faţa unei mulţimi de oameni flămânzi. Dincolo de glumă, probabil că specialitatea propusă de bucătar este foarte căutată şi pentru savoare, şi pentru un preţ bun, potrivit cu buzunarul pelerinului.
La un kilometru de mănăstire e târgul de suveniruri. Când nu e puhoi de pelerini, vezi mai mult ii înflorate, când vine puhoiul, vezi mai multe rame cu Părintele, căni cu Părintele, brelocuri cu Părintele, prosoape şi tot ce-ţi mai trece prin minte în materie de produs, tot cu Părintele… Deh, Părintele peste tot, să vadă lumea ce înseamnă să fii cunoscut!
… Dar ce ar fi lumea Părintelui Arsenie Boca, doar cu cele numai sfinte, fără cele de mai sus?!
În mănăstire – am mers în zi normală, fără bătrânei călcaţi pe grumaz pentru o sticlă de aghiazmă –, lumină multă, chiar şi în umbra liniştitoare a copacilor bătrâni. O mulţime de panouri de avertizare, cele mai dese cele cu interdicţia de a filma sau fotografia – mai ales în preajma mormântului Părintelui Arsenie Boca, ţinta finală a tuturor pelerinilor. Cu aceste panouri nu concurează decât mulţimea de elemente de gard inscripţionate „Jandarmeria română”, prezente peste tot, parcă pregătite s-o ia la fugă pentru a se alinia în coasta cetăţeanului pelerin predispus la călcat în afara drumului stabilit.
Biserica mănăstirii, un monument de artă și arhitectură medievală | Foto: Volodia Macovei
Am aflat un secret uimitor: în lumea Părintelui de la Prislop, oamenii sunt puşi în amintire în scoarţa copacilor, poate doar pentru a nu părăsi ce e bun şi frumos niciodată, poate din alt motiv, mai abrupt.
Obişnuiţii locului sunt uşor de recunoscut: merg repede dintr-un loc într-altul, îşi înşurubează agresiv privirea în privirea ta, dacă eşti prin preajmă, stau la pândă până văd un pelerin care nu găseşte nimic din ce caută şi îl abordează zgomotos – mă rog, cât de zgomotos se poate în sfânta mănăstire. Dacă nu priveşti roată, pe sus, te-ai putea aşeza într-un timp vechi, în care mănăstirile găzduiau piatră şi oameni cu credinţa asemenea pietrelor, statornică. Dacă priveşti roată, pe sus, adică, vezi construcţiile lucitoare de lemn scump şi sticlă aşijderea care adăpostesc ceva ce aduce cu un altar exterior şi mormântul plin de flori al Părintelui Arsenie Boca. Nu ştiu alţii cum sunt, recunosc utilitatea, dar parcă m-a mohorât imaginea pereţilor de sticlă deloc din lumea frumoasei biserici din mijlocul mănăstirii… Dar, întocmai macroului la grătar al Ahabului de Silvaşu, tot din lumea duhovnicului sunt şi aceştia. Şi poate că aici e expresia, întruparea lumii Părintelui, în noul amestec al luminilor din vremuri care nu se mai contrazic, ci încearcă să trăiască împreună.
M-am liniştit la gândul de mai sus şi am mai poposit o vreme în lumea lui Arsenie Boca… Un popas personal, despre care nu e de scris aici…
