Foto de: Constantin Pletosu

Text de Liviu Vidican-Manci, profesor şi preot

Mă întreb de ce suntem atât de mirați, noi, occidentalii (unii mai occidentali decât alții), de prezența și forța pandemiei? Îmi amintesc de Andre Glucksmann care arăta cu degetul spre omul contemporan, învinovățindu-l mai ales de ipocrizie și lipsă de realism. Să fie așa? Credeam că am dobândit imunitate la tot? Credeam că simpla așezare în Occident, istoria noastră de cuceritori și harnici cugetători, gândirea capitalist-tolerantă, societatea deschisă, universitățile „open-source”, medicina ultraavansată și atâtea altele vor fi scuturi suficiente pentru ce ar putea urma? Ultimul secol ne-a pus pe masa de studiu cărți de istorie, episoade jurnalistice, știri și documentare, fie despre ciuma medievală, fie despre sifilisul ce a zdruncinat Europa lui Cristofor Columb, variola și pojarul din vremea lui Cortez, tifosul și gripa spaniolă din timpurile conflagrațiilor mondiale, ebola din Africa acestor timpuri, Sars-ul din Asia, gripa africană și atâtea alte boli.

În toate situațiile, prețul a stat în vieți omenești iar scăderea intensității molimelor mai mult în mila naturii decât în geniul oamenilor. E adevărat, majoritatea au fost și lecții spre progresul medicinei. Totuși, chiar în aceste condiții, afișăm o superioritate nejustificată, în primul rând unii față de alții, dar mai ales față de divinitate, oferind muniție pentru toate manifestările radicale, fie ele de stânga sau dreapta.

Rămânând în această zonă, dacă insistăm, s-ar putea să găsim răspunsul la o întrebare coșmar: „de ce lumea dezvoltată și super-dezvoltată, deșteaptă, bogată, asigurată sanitar, nu a fost pregătită să înfrunte provocarea COVID-19?”. Au trecut un an și câteva săptămâni bune de la declanșarea crizei în România. Știrile prevesteau din toamnă iminența pericolului. Cine le contextualiza? Nimeni! Pentru că nu mai avem spirit proactiv, prevăzător, avem doar privirea tâmpă în fața ecranelor, mirarea prostească și siguranța lui „mie nu mi se poate întâmpla”. De ani de zile se poate lectura o mutație îngrijorătoare la nivelul educației adulților, care, în mod evident, se răsfrânge și asupra copiilor. În fine, vreau să spun, înainte de a intra în problematica articolului, că la un an de la declanșarea epidemiei simt că suntem învățăcei, că noi, docții și academicienii lumii dezvoltate, bâjbâim la unison cu cei din așa zisa Lume a III-a; că un fake news este muniție ce devastează cercetările serioase de luni și ani, că am fost educați să gustăm „fast-news”, echivalentul „fast-food-ului”, că sufletul a fost obișnuit cu un soi de shaorma ce doar la gust e bună, însă gastric te chircește, te omoară încet. Într-un cuvânt, în societate lipsește discernământul și excelează efectul Duning-Kruger. Și ne mai mirăm?

Profesor în pandemie

La un an de la răsturnarea ordinii știute, e greu să tragem concluzii ferme, dar putem face unele constatări. Profesorii, în urma cursurilor de formare continuă, și-au îmbunătățit competențele digitale. Orele de științe, limbi străine, matematică s.a.m.d. sunt mai interesante și mai provocatoare, mediateca s-a îmbogățit, autoritățile financiare s-au deschis pentru susținerea achizițiilor de noi tehnologii și softuri educaționale. Am descoperit programe și platforme ca cele din GSuite sau Microsoft Teams, Zoom sau Google Meet, Doodly sau Prezi, ca fiind instrumente excelente în aranjarea și transmiterea materialelor, în inventarea unor lecții cuceritoare și în depășirea barierelor spațiale. În același timp, am învățat că e-learningul trebuie să rămână doar un instrument complementar și nu întregul educațional. Am mai învățat și ce înseamnă zoom fatigue, acea stare care pe termen lung are consecințe aproape iremediabile asupra sănătății mintale a copilului și constituie unul din motivele pentru care suntem revoltați că elevii nu vin la școală. Cum de altfel am trăit pe propria piele anomalia așa zisului învățământ hibrid la care s-a renunțat, dar nu se va renunța…

Ca dascăl și ca preot, am știut și cred cu tărie că omul nu e un robot care să ne amintească de literatura lui Isac Asimov, nici o mașină, nici invenția unor băieți geniali cu studii la Harvard sau Oxford. Omul nu e o ființă depersonalizată, un individ lipsit de emoții și dominat doar de instinct. E creație, din humă și suflare divină! E singura ființă destinată îndumnezeirii, prin urmare ființează, există și se împlinește doar în comuniune cu semenii. Profesiile de vocație, cum sunt cele enumerate, se hidratează continuu din întâlnirea cu cei pe care-i slujesc, profesorul cu elevii, preotul cu enoriașii. Din acest punct de vedere a fost greu și va fi în continuare. Regulile sunt ferme, pe alocuri draconice. Cum greu a fost și va fi să depășim zidurile clădite din blocurile de granit ale suspiciunii, neîncrederii, conspirației, bullyingului – susținut concertat de media și social media – muntele neiubirii adevărului, într-un cuvânt.

Virusul și Biserica

Privind spre primele luni ale stării de urgență, ca preot am simțit că, în martie, când bisericile s-au închis și s-a interzis Împărtășania, s-a conturat una dintre cele mai expresive imagini a ceea ce știam din manualele de istorie că a fost viața creștinilor în primele veacuri, respectiv în comunismul bolșevic instaurat după al II-lea Război Mondial și în România. Am văzut cu ochii mei replierea taberelor și formarea falangei denigratoare ce demult poartă război de gherilă. E drept, mediatic!

Dar tocmai aceasta îmi întărea bănuiala că, oricând se vor putea reinventa un Nero, un Dioclețian, un Iulian, un Vișinescu, un Crăciun, un Ciolpan, un Țurcanu sau un Istrate, pentru că manualul lui Makarenko încă se studiază cu creionul în mână de către unii activiști căzuți în nesimțire sufletească. Nu a durat mult, dar a fost un exercițiu incredibil de mirare prospectivă și, de ce nu, de smerenie. Facebook-ul colcăia de ură, ura celor care nu înțelegeau și ura celor neînțeleși. Lumea era împărțită, cum împărțită a rămas. Cei care știau sigur că Euharistia îmbolnăvește numărau cele 14 zile să declare o explozie a cazurilor de COVID din Cluj, ceilalți să-și declare victoria christică prin neconfirmarea bănuielilor. Ba, mai mult, unii s-au grăbit să deschidă procese penale și, evident, au pierdut; deocamdată suntem sub auspiciile democrației. Niciuna din atitudini nu e agreabilă, se înțelege, dar ele sunt rezultatul unei polarizări puternice, o segregare ce se bazează mai mult pe ura dintre rase și religii, cultivată în ultima jumătate de secol în cea mai perfidă formă imaginată.

A trecut și acel moment, au trecut și Paștele, nu fără să fie învăluite în fumul toxic al scandalului mediatic și ne-am trezit în plină vară, când cifrele ba urcau ba coborau, când experții „în toate” declarau contradictoriu că, în septembrie, viața revine sau nu la normal. O zăpăceală din care reușeai să scapi doar dacă nu mai deschideai nicio sursă de informare. În acest mediu, dominat de interesul alegerilor, asumarea unor responsabilități necesare a fost pasată spre straturile inferioare ale ierarhiilor instituționale și ne-am trezit cu acele scenarii de începere a cursurilor care fac ca o generație de copii să fie marcată ca după război.

Ceea ce ar fi trebuit să înțeleagă autoritățile, și tacit par că au acceptat în a doua parte a anului, este că Școala și Biserica nu sunt inamicii omului, ci sunt pilonii securității unui stat, alături de alți stâlpi de susținere. Suportul psihologic și duhovnicesc pe care-l pot oferi ar fi ajutat la reziliența rapidă a celor afectați. Nu se poate să se reducă totul la viața de înalt-funcționar, la condițiile de viață avute de cei ce iau decizii, la consiliere pe genunchi. E eronat. Nu toată lumea își găsește liniștea în cabinetul psihologului și poate nici nu-și permite. Spovedania și consilierea duhovnicească sunt „servicii” oferite de Biserică încă din cele mai vechi timpuri. Utilitatea lor este de necontestat. Tocmai această oportunitate mi se pare că au ratat-o cei care se forțează să aplice procustian măsurile ce, probabil, funcționează în alte părți ale globului. S-a pus accentul pe măsuri sanitare, fiziologice, somatice, dar s-a uitat psihicul, sufletul, lăuntrul omului pe care nicio substanță nu-l poate dezinfecta, steriliza sau aseptiza.

Ca răspuns al aparatului imunitar social este această încălcare constantă a „consemnului”. Din când în când mai citim în presă câte un articol despre impactul emoțional al pandemiei, însă cutuma este ca știrile să se deschidă cu raportarea numărului de nou infectați și de morți. Aș pune o singură întrebare, vi se pare că românii au devenit mai responsabili în urma acestor raportări zilnice?

M-aș apropia de încheiere spunând că Statul, indiferent cât de grijuliu dorește să pară, nu are dreptul să pună pe umerii copiilor povara transmiterii bolii, cel puțin nu așa cum a făcut-o până acum! Avem atâția experți în educație și atâția consultanți.

• Să ne spună de ce, în România, elevul care participă la cursuri este apriori vinovat de îmbolnăvirea familiei prin simplul fapt că participă la ore, cu toate că respectă cu strictețe toate normele impuse. De ce e mai puțin periculos orice alt serviciu?
• Ce control avem asupra lor în afara orelor de școală?
• Câți dintre adolescenți nu își petrec timpul baleind holurile mallurilor?
• De ce trebuie cultivat acest sentiment de vinovăție în copiii noștri? Nu ne gândim că nu vor face față efortului emoțional de mâine? Nu ne gândim că școala are oameni pregătiți să-i întărească pe elevi pentru situațiile cele mai dificile? Nu de aceea învață Istorie? Nu de aceea învață Română? Nu de aceea învață Chimie și Fizică? Nu de aceea învață Biologie și Anatomie?
• Ce mai dorim de la ei? Doar să-și dezinfecteze mâinile și să stea la distanță?  Vom reuși acum, dar vor tăbărî pe noi. Și pe bună dreptate. Vor ține distanță când vor avea puterea, iar noi vom fi niște septuagenari încovoiați. Și vom îndrăzni să-i luăm la rost? Vom avea adulții pe care-i educăm, anxioși și lași, mai puțin responsabili decât pretindem acum că vor fi. Nu e nimic profetic în ce spun, e simplă corelare de date și informații.

Chiar dacă efectele negative sunt evidente, pentru sufletul și mintea noastră e imperios să gândim într-o paradigmă sănătoasă. Perioada prezentă este mult mai bună decât oricare altă perioadă de pandemie și război pe care a traversat-o omenirea în istoria ei. La începutul secolului XX, copiii care știau să scrie și să citească nu depășeau 20%, iar mortalitatea în rândul adulților era extrem de crescută. Mai mult decât atât, cele două războaie mondiale au lăsat în urma lor aproape 100 de milioane de morți, în majoritatea lor tineri. Gulagurile sovietice au înghițit fără urmă peste 60 de milioane de oameni, iar la acestea se pot adăuga numeroase alte atrocități în spatele cărora a stat fie decizia unor dictatori, fie forța naturii. Timpurile pe care le trăim sunt ciudate și periculoase, dar anul acesta trebuie perceput, pentru mulți, ca un an sabatic.

Un an ce ar trebui introdus în viața oamenilor în mod firesc și nu forțat de necesități sanitare sau armate, un an care să ne amintească de importanța intrării într-un relanti asumat, pentru a gusta mai bine din viață, pentru a înceta cu fuga după acumulări și pentru a regăsi pe omul pierdut în șase ani de alergare. În definitiv, pentru mine, acest an a fost, fără doar și poate, și un an sabatic, nu doar unul pandemic.