Mircea Dinescu (11 noiembrie 1950) mai că s-a născut direct personaj. N-a spus-o, dar nici nu cred c-ar refuza ideea că a ieşit din pântecul mamei sale cu pixul înainte şi cu câteva rime gata pregătite încă din perioada intrauterină. Ba şi că, în locul obişnuitelor ţipete de nou-născut, el ar fi venit pe lume cu nişte substantive, verbe şi adjective şi mai ascuţite ca ale ţâncului la naştere. Aşadar, la început a fost cuvântul. A fost poet şi, orice altceva ar face, tot poet o să rămână. A debutat la 17 ani, în 1967, în revista Luceafărul, o publicaţie care, în forma ei iniţială, apărea în 1902, la Budapesta, lansată de studenţi români, printre care se număra şi Octavian Goga. E doar o simplă coincidenţă în faptul că, mai târziu, cea care urma să-i devină soţie era un amestec etnic între Budapesta şi Moscova. Răsfăţul său literar a continuat după debutul din 1967 şi, în 1971, la 21 de ani, îi apare şi primul volum, „Invocaţie nimănui”, cu care obţine Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Urmează alte vreo şapte volume până în 1985, iar de prin 1988 intră în conflict deschis cu regimul Ceauşescu. Mircea Dinescu are mai multe luări de poziţie critice la adresa regimului şi, în martie 1989, îi apare un interviu în Liberation, în care critică vehement sistemul din România. În urma respectivului interviu, el este pedepsit cu arest la domiciliu, de unde va ieşi direct pe televiziunea publică, în 22 decembrie 1989. Între timp, prin aventuri de film poliţist, manuscrisul volumului său „Moartea citeşte ziarul” ajunge în Olanda şi iese din tipar în vara lui 1989, la Amsterdam. Acest volum – apărut în 1989 la Amsterdam şi în 1990 la Bucureşti – face practic trecerea literară a lui Mircea Dinescu dintr-un regim în altul. Dar momentul şi mai precis al trecerii sale de la comunism la, să-i zicem, capitalism, a fost cel de la televiziunea română. Chiar Mircea Dinescu şi cu Ion Caramitru au fost primii care au vorbit la postul public după fuga soţilor Ceauşescu, în 22 decembrie 1989. Cei doi au anunţat victoria manifestanţilor, şi, practic, căderea regimului comunist. Tot de atunci a rămas o expresie, „Mircea, fă-te că lucrezi”, pe care actorul, într-o a doua intervenţie televizată, neştiind că e în direct, i-a adresat-o poetului.

 

Momentele din 1989 au fost ca o nouă naştere pentru Mircea Dinescu. El intră din plin în viaţa publică. Volumele sale de după 1989 sunt mai rare –ultimul de până acum, poate şi pentru a astupa gura lumii, a apărut în acest an-, dar talentele sale le îndreaptă spre multe alte domenii. Printre altele, el a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (1990-1993) şi a înfiinţat, încă din 1990, publicaţia Academia Caţavencu, apoi, în 2001, Plai cu boi, şi, în 2003, Aspirina săracului. Nu a mai scris atât de multă poezie după 1989, dar a scris, în schimb, pamflete, prin care s-a făcut şi foarte cunoscut, dar prin care şi-a atras şi multe duşmănii. Dar a supravieţuit cu bine, ba, aşa cum spune, a făcut şi o mulţime de bani înjurându-i pe politicieni. Însă, personalitatea sa complexă nu s-a putut limita la scris. Este un one-man show. Are emisiuni tv de succes, a scos un CD unde interpretează, scrie texte sau compune melodii. Ba, mai nou, a devenit şi bucătar televizat din portul său cultural, Cetate. Tot pe acolo se ocupă intens şi de agricultură, mai ales de vie, şi de produsul ei cel mai apreciat, vinul. In vino veritas, spuneau latinii şi, poate doar ca o coincidenţă, fără nicio legătură cu licoarea, Mircea Dinescu nu se sfieşte să-ţi spună adevărul în faţă. Adevărul am vrea să-l spunem şi noi când îl categorism, dar în ce definiţie poţi încadra un om care este poet, scriitor, publicist, om de afaceri, disident, om de televiziune, bucătar, agricultor, pamfletar, compozitor, cântăreţ, soţ, tată şi câte n-o mai fi, ştiute sau neştiute? Pur şi simplu: Mircea Dinescu.

Cu o pălărie parcă şutită de pe capul JR-ului din „Dallas”, dar mai aplecată de margini, şi cu un fel de bascheţi la capătul celălalt, Mircea Dinescu iese din liftul care tocmai l-a coborât cu picioarele pe pământ. Traversăm holul hotelului (el vorbind la telefon), în timp ce toţi prezenţii îşi suceau capul, precum floarea soarelui. Nici n-apucăm să ne aşezăm la o masă de pe terasă, că un ins sare de vizavi şi-l roagă să facă o poză împreună. Mai trec câteva minute şi vine altul. Aţi ghicit! Nu acela a fost ultimul. În timpul discuţiei noastre – mă rog, a sa – de circa o oră, vreo cinci-şase indivizi au dat buzna în proximitatea omului, de ne-au făcut franjuri interviul. Asta, într-un fel. Pentru că, pe de altă parte, faptul ne-a oferit şi o imagine temei noastre scrise despre elite, false elite, vedete şi alte cele. Ne-a oferit o poză mai puţin mişcată despre cel care e Mircea Dinescu.

Elita românească se mişcă în zona unei mici indignări

Mircea Dinescu: Cu fostul ambasador al Olandei la Bucureşti, Coen Stork, trebuia să faci interviu. A fost cel mai tare, singurul ambasador care nu s-a speriat pe vremea lui Ceauşescu, care mi-a trimis mie articolele în Occident, care invita acasă la el disidenţii. E foarte tare. Ăştia au vrut să-l expulzeze, au făcut raport la Ministerul de Externe olandez, atunci, în 1989, şi ăia voiau să-l cheme, că era scandalul prea mare, dar regina n-a fost de acord şi chiar l-a decorat, a primit cea mai mare distincţie. Are 89 de ani şi-i merge mintea. Deci, ar fi trebuit cu el să faci. Dar hai să vedem ce vrei să mă întrebi.

Despre dvs aş vrea să ne vorbiţi, în primul rând. Abordăm în Sinteza tema elitelor şi a falselor elite. Care sunt elitele noastre, unde sunt şi ce fac?

Povestea cu elitele ştii care e? Elitele pot să existe fără să se manifeste, până la urmă. La noi, ideea de elită este, io ştiu, o mână de intelectuali care vociferează mai mult sau care se mişcă în zona corectitudinii politice şi a unei mici indignări. Eu tot spun despre ei că există o categorie de anticomunişti de operetă, care n-au fost pe vremea lui Ceauşescu capabili să protesteze şi care au devenit anticomunişti după căderea comunismului. Atunci, au devenit după ‘89 un soi de funţionari ai micii indignări publice. Ştii? Ei zic că e curaj. Nu e niciun curaj să ieşi în piaţă, să nu te bată poliţia şi să înjuri guvernul E o chestie banală până la urmă. Nu? Curaj e să acţionezi, să – io ştiu – arunci în aer Palatul Victoria, să distrugi cu mitraliera corupţii (râde), cum se întâmplă în unele ţări tenebroase, în America Latină.

„Captiv într-o materie imundă
visez ca un soldat culcat pe armă
că vine Doamne-Doamne să ne tundă
şi să ne scoată fercheşi din cazarmă.

Dar când vor învia toţi idioţii
ţinuţi în poala dogmei, demodată,
că-n Sfântul Duh chiar încăpem cu toţii,
ca trouble-fete în toiul veseliei
o să m-ascund sub fustele Mariei
şi-o să refuz să mă mai nasc o dată”,

Mircea Dinescu, „Colierul din bomboane de colivă”, 2017

În cartea dvs din 1990, „Moartea citeşte ziarul”, în interviul din Libération, pe care l-aţi acordat şi a fost publicat în martie 1989, aţi fost întrebat de o anumită somnoleţă a intelectualităţii româneşti, iar dvs. aţi spus că la noi se hiberna profesional. S-a mai trezit elita românească?

Atunci se drogau cu ideea că se face rezistenţă prin cultură. Era o formă subtilă de laşitate, de fapt. Cum ar veni, dom’le, noi ne vedem de opere. Dar, de fapt, dacă ne gândim, şi ţăranul făcea rezistenţă prin agricultură şi, cum spuneam eu, şi cismarul făcea rezistenţă dând cu ciocanul în cuiul pe care îl bătea într-o talpă desprinsă. Rezistenţa e o chestie chiar puternică. După ce s-a făcut rezistenţă în munţi, rezistenţa care se poartă acum în pieţele publice este o mică jocă de copii nevinovaţi, nu? Deci, e păcat că elitele n-au reuşit cu adevărat să propună ceva. Elitele româneşti l-au propus, după comunistul şi activistul Ion Iliescu, pe Emil Constantinescu. Care ce era?! Era o mică făcătură de-a Anei Blandiana şi a câtorva copilaşi care, datorită marelui curaj de a le da cheia de la un balcon, a devenit Emil Constantinescu o mare figură politică. El fusese un secretar cu propaganda la Universitate, deci un mic activist, aşa, nevinovat, şi scobise şi el cu băţul la poalele unor munţi. Dar n-a ieşit pe vremea lui Ceauşescu, nu să protesteze…

Elitismul are un narcisism sinucigaş

(Interviul se întrerupe când un ins vine la masă şi-l roagă pe Mircea Dinescu să facă o poză împreună. Mircea Dinescu acceptă, pare chiar încântat. „Domnule Dinescu, mă iertaţi, eu sunt mai de la ţară”, zice omul. „Toţi suntem de la ţară, răspunde Dinescu. Toţi suntem veniţi de undeva şi plecăm în altă parte. Nu parizienii au construit Parisul, se spune… Toţi suntem veniţi din provincie. Şi pe la Bucureşti, prin Cluj. Eu stau mai mult la Cetate, unde e frumos, acolo e restaurant, dormit, lăutari. La Cetate trebuie mers”.)

Cum vă simţi aşa, să vă cunoască toată lumea, să vă oprească pe stradă? V-aţi obişnuit cu statutul acesta?

Da, sigur că această… Dar am sărit de la nu mai ştiu ce… Aici, cu popularitatea… Apropo de societatea civilă şi de… Societatea civilă ar trebui să fie iubită, să nu devină elita o chestie. Fiindcă, din păcate, elitismul are şi acest narcisim, care este sinucigaş până la urmă, nu? Narcis, care se uita în oglindă şi se iubea pe sine. Era o formă de sinucidere. Cam aşa şi cu elita noastră. Ei sunt fericiţi că protestează şi sunt fericiţi că li se iau interviuri, că sunt filmaţi, că sunt… Păi, stai puţin, nu asta e problema; ar trebui să fie, cum să spun, să fie aidoma vedetelor internaţionale, să iubească lumea, poporul, că vorbeşte pentru binele general, nu pentru o anumită categorie. În fine. Aici e o mare problemă.

Dacă am merge acum la vânătoare de elite, unde le-am găsi cuibul? Stau ascunse?

În Bucureşti, cum ar veni, e cuibul.

(Pe stradă apare un alt trecător. Nu se opreşte, nu vrea poză, nu vrea autograf. Doar o vorbă. „Mă iertaţi că vă întrerup, dar vreau să vă spun că vă ascultam la Europa Liberă când aveam 13 ani, tata asculta”, zice trecătorul. „Ce vremuri! Mulţumesc”, răspunde Mircea Dinescu.)

Iacătă! Stau la masă cu un prieten şi trece un domn şi spune: Domnule, mi-amintesc, aveam 13 ani, când tatăl meu asculta Europa Liberă. Ştii? Eu, cum ar veni, nu sunt considerat elită.

Urma să vă întreb asta. Cum vă simţiţi, unde vă plasaţi?

Eu nu mă simt, fiindcă eu sunt un alergător de cursă lungă, nu-mi place să funcţionez în echipă. Ştii? Aici e problema.

Şi intelectualitatea, elitele noastre fac echipă?

La noi, elita face echipă, mici echipe de… Dar joacă pe un teren, unde nu întotdeauna mulţimea spectatorilor se înghesuie cu dragoste asupra lor. Aici e problema lor. Când am discutat, prin anii ‘90, când intelectualii ieşiseră în stradă, tot atunci, cu Emil Constantinescu, io am zis: băi, ia mergeţi voi prin uzine, prin fabrici, voi să nu-i dispreţuiţi pe ăştia care au strigat „noi muncim, nu gândim”; voi trebuie să mergeţi la ei, cum a mers Adam Michnik în Polonia, pe vremea comunismului, şi a reuşit să zguduie lumea. Cu ajutorul clasei muncitoare, până la urmă, a căzut comunismul, nu cu ajutorul elitelor. Pentru că, sigur că elitele au fost purtătorii de cuvânt ai unei populaţii uriaşe, de fapt. Lucrătorii din port de la Gdansk, oamenii simpli care veneau în jurul preoţilor la biserici au reuşit să dărâme, nu Adam Michnik. El era numai purtătorul lor de cuvânt. Comuniştii s-au speriat de mulţimea oamenilor care ieşeau în stradă.

Mă surprinde că ziceţi că elita românească e unită, pentru că în general societatea românească e foarte dezbinată.

Nu e unită; e unită cu ea însăşi, nu cu marele public. Societatea civilă ar trebui să fie indignată că dispare ţăranul român; clasa muncitoare românească s-a dus dracului. Mie mi-ar fi plăcut să existe sindicate ale oamenilor care muncesc în fabrici, ţăranii să fie organizaţi. Care?! Că satele româneşti s-au golit. Forţa de muncă, patru milioane, munceşte în patru labe în Italia, în Spania, Franţa şi eu, la ora asta, nu găsesc oameni care să-mi taie via. Dar nu numai eu, ci în toată zona asta a satelor. Vezi afişe la poarta fermei: angajăm tractorişti, ingineri agronomi. De ani de zile e un afiş, îl văd când merg dinspre Cetate spre Craiova. Deci, în mod normal, elita românească şi societatea civilă ar trebui să se intereseze de lucrurile cu adevărat dramatice din România. Ei sunt mai degrabă purtătorii de cuvânt ai unor firme occidentale care au venit în România decât ai muncitorului şi ţăranului care stă în patru labe în tarlaua de căpşuni spaniolă. Aici e marea problemă, de fapt!

În interviul din Libération aveaţi un dinte şi împotriva Academiei Române, o instituţie în care probabil că ar trebui să fie elita, vârfurile unei societăţi…

Eu de mult am spus că Academia Română ar trebui să fie în răspăr cu clasa politică, mai ales că trebuia să se dezbare de chestia asta cum a funcţionat înainte de ‘89. Ori, din păcate, Academia Română n-a avut nimic de spus în ăştia aproape 30 de ani de la căderea comunismului. E ca şi inexistentă. În afară, probabil, de Eugen Simion, care e mai activ şi care e un critic literar important, marii oameni de ştiinţă sunt aproape necunoscuţi, dacă le pui fotografiile undeva nu-i ştie nimeni. Ştii de ce? Pentru că n-au reacţionat, n-au funcţionat. Şi şi acolo sunt elite ale ştiinţei, nu ştiu ce, dar, iată, n-au nicio legătură cu cei care şi-au făcut din asta o meserie, din elitism.

Clasa noastră politică are elite?

Nu are. Sigur că există o selecţie a celor care vociferează mai mult, dar nu putem să spunem că există un om politic la care ne putem raporta, în sensul că are o inteligenţă ieşită din comun, un mesaj care poate mlădia conştiinţa naţiunii. A trecut perioada aceea în care Iliescu întruchipa omul bun şi activistul cumsecade, cum ar veni, comunismul cu faţă umană, care s-a manifestat pe vremea capitalismului, în primii trei ani de capitalism românesc. Ion Iliescu aşa era perceput. S-a dus, din fericire, chestia aia, o dragoste care, până la urmă, n-avea nicio acoperire. Deşi lui Iliescu, săracul, i se pun multe în cârcă, eu i-aş pune în cârcă faptul că, fiind din altă zonă decât a meseriilor abstracte, era inginer de ape, avea legătură cu pământul, cum ar veni, opt ani de zile cât a fost la putere n-a făcut un proiect pentru România, niciun canal de irigaţii, nicio autostradă. Pur şi simplu, ei au tocat vorbe. Şi asta au făcut politicienii români până îi ziua de azi, au tocat şi vorbele, şi banii acestei ţări. De aia n-avem o autostradă de la Constanţa la Timişoara, de aia nu intră de pe Dunăre apă în vechile canalizări făcute de Ceauşescu. Au fost pur şi simplu fericiţi că ei au ajuns în fruntea ţării, fără să facă nimic. Ba, din contră, făcând rău. Toţi! Şi Emil Constantinescu, şi Băsescu, şi Iohannis. A venit Iohannis, mamă!, lucrul bine făcut, neamţul… În trei ani ar fi trebuit să se vadă că e un neamţ, că dacă îl puneai la o fabrică să fi mers fabrica mai bine. Care?! Că şi ăsta toacă vorbe. Un neamţ care e stricat de mediul în care a trăit, de românii din Sibiu. În fine…

Dar societatea românească, orice societate, probabil, are nevoie de modele de urmat…

Nu ştiu dacă neapărat de modele. Asta e greşit, că modelele…

Dar la ce se raportează omul simplu, ce reper are?

Iacătă, te uiţi la televizor şi vezi modelele, tinerele fete, ele nu schimbă lumea cu adevărat. Există în spatele acelor modele creatorii de modă. Ăia sunt cu adevărat ăia mari, care apar din când în când în spatele modelelor. Putem să avem modele politice pe unii şmecheri care au ajuns la putere şi modelul tineretul nostru şcolar e Gigi Becali. Un şmecher, unul care a vândut brânză pe vremea comunismului, a mai vândut bilete la cinema la suprapreţ, pe urmă a făcut nişte tranzacţii imobiliare, nişte pământ. Un şmecher semianalfabet care a devenit modelul tinerei generaţii. Nu avem creatori, eu asta spun. Clasa noastră politică n-are în spate creatori de modă. La noi e numai o paradă lipsită de substanţă. Mă refer şi la substanţa ideologică. Nu putem să spunem că există o stângă românească în zona PSD şi nici măcar o dreaptă cu adevărat românească în zona liberalilor. Se merită unii pe ceilalţi. Toţi au încercat să facă afaceri, toţi au încercat să ciordească, sunt în general oameni fără meserii, care să fi strălucit, şi de acolo să devină un politician strălucit. Nişte câştigători ai unor concursuri de împrejurări, pur şi simplu.

Există o ticăloşie a intelectualităţii

Se zice că orice societate are conducătorii pe care îi merită. Faptul că avem conducători de acest fel ţine şi de noi?

La prima vedere e aşa, dar eu cred că românii, oamenii care au făcut ţara asta ar fi meritat mai mult. Am stat şi m-am gândit cum sunt inventaţi politicienii; nu marea masa. Există aici şi o ticăloşie a intelectualităţii, care se mulează în spatele unui politician şi crează mitul politicianului. Aşa cum au creat mitul lui Iliescu, aşa au creat intelectualii mitul lui Emil Constantinescu. Care ce era?! Era o mediocritate, lipsită de substanţă, n-a făcut nimic. Dar a fost mitizat: vine marele anticomunist, Emil Constantinescu. Chiar şi eu m-am implicat. Nu-mi torn cenuşă în cap, dar eu n-aveam chef să vină atunci Adrian Năstase la putere şi l-am sprijinit pe Băsescu. L-am mitizat, noi l-am mitizat: bă, ăsta este un marinar dintr-o bucată, a fost pe oceanele lumii, a înfruntat moartea, chestii. Şi în realitate era un derbedeu. Că după aia am aflat că, pe vremea comunismului, îi transmitea de pe mările lumii, în Scânteia, lui Ceauşescu, fericire şi sănătate, cel mai tânăr comandant de vas. Sub vremea lui iarăşi au fost umflaţi. Că toată elita, după ce eu m-am certat cu Băsescu, toată elita românească i s-a azvârlit în braţe, Liiceanu, Patapievici… În fine. Şi, dintr-o dată, procesul comunismului, făcut de Băsescu. Păi, Băsescu a declarat, înainte să se declanşeze procesul politic, că nu ştie, că ar trebui să vină nişte specialişti să studieze răul. Ce specialişti, nefericitule? Îţi trebuiau specialişti, când ai trăit într-o lume în care se stingea lumina la ora 9 seara, în care nu aveau copiii lapte praf şi nici din lapte normal, în care Securitatea devenise obsesie naţională, în care erau două ore de program la televiziune, parţial color, era Ceauşescu colorat şi restul în alb-negru?! A fost o lume sinistră, în care te duceai la alimentară şi arătai buletinul vânzătoarei ca să cumperi 200 grame de salam. În ce ţară s-a întâmplat asta?! În România! Şi vii tu, preşedinte al României capitaliste, şi spui că, dom’le, trebuie studiat, o comisie să vadă cum e cu procesul comunismului. Şi ce a ieşit până a urmă? A fost o mică operetă, jalnică. Atâta tot!

E o caracteristică a intelectualităţii româneşti să fie aşa, mai maleabilă, să se muleze după un lider sau altul?

Elita ar trebui să fie tot timpul în răspăr cu politicienii. Numai că elita nu are nimic în spatele ei. Dacă elita românească avea în spate 4 milioane de ţărani, care o asculta cu evlavie, ştiind că, uite, intelighenţia românească de la Bucureşti se ocupă de soarta ţăranului român, care a ţinut ţara asta 1000 de ani… Era o vorbă: dacă are ţăranul, are ţara. Ţăranul nu mai are, şi-a vândut pământul unor băieţi care s-au îmbogăţit peste noapte. Ţăranul român bătrân a rămas în sat şi tânărul ţăran s-a rupt de România şi munceşte în altă parte. Că ne dăm mari că noi n-avem şomaj decât 3%. Păi, cum 3%? Că sunt 4 milioane plecaţi. Ăia-s şomerii din România. Avem şomaj 30% în realitate! Numai că au scăpat politicienii de ei, i-au trimis, şi Băsescu, şi ceilalţi: duceţi-vă şi munciţi! Cea mai mare prostie! Iarăşi: pleacă intelighenţia românească, tinerii cei mai –vorba unui lipovean, la pescuit- deştepţi la cap. Ăia deştepţi la cap pleacă, sunt luaţi de americani la institute de cercetare, marii medici pleacă. E o pătură subţire şi e marea pătură, a celor care muncesc cu braţele, de care ar fi fost mare nevoie în România.

Ce părere aveţi despre faptul ca oamenii ies în stradă pentru a schimba agenda Guvernului sau reușesc să schimbe guverne? E un semn bun pentru societatea noastră?

Problema României nu e neapărat cu guvernul. Din păcate, după 30 de ani de capitalism, România ar fi trebuit să meargă de la sine, fără să ţii cont de politic. Noi ne-am prelungit această chestie, influenţa politicului în economia de piaţă, care la noi încă este mare. În Germania poate să se schimbe cancelarul şi oricine, că BMW-ul şi Mercedesul funcţioneează, indiferent de cine e la putere. La noi, nu! La noi trebuie să vină un preşedinte care să scutească de impozite nu ştiu ce ramură a industriei, trebuie să dea nu ştiu ce compensaţii. România va fi o ţară fericită în clipa în care noi, stând aici la masă, n-am şti cum îl cheamă pe primul minstru şi nici pe preşedintele ţării. Nu vezi cum sunt şi televiziunile astea? Eu le tot spun că astea nu-s televiziuni, când stăm şi tot clămpănim de dimineaţa până seara. Televiziunea trăieşte din imagine, din eveniment. Iacătă, la marea majoritate a televiziunilor sunt nişte inşi înşiraţi la o masă şi care tranca-fleanca de dimineaţa până seara. Păi, asta nu-i televiziune, este radio! Trebuie închis ecranul şi ascultate vorbele, că nu-s atât de simpatici vorbitorii încât să-i mai vezi şi la faţă.

Nu simţiţi că se schimbă ceva în ţară? Valul acesta de tineri a schimbat vreo două guverne, de exemplu…

Era bine dacă puteau să schimbe ţara, nu guvernul.

Dar faptul că există reacţie nu e măcar un început înspre bine?

Nu! Din păcate e numai o iluzie că poţi schimba. Clasa politică e toată la fel, de fapt, indiferent că e de stânga sau de drepta. E o democraţie a corupţilor, sunt în toate partidele. Şi ăştia tineri care au venit acum au venit pe un val de simpatie, dar sunt nişte bezmetici, habar n-au.

Atunci este vorba de sistem?

Nu e vorba de sistem. Sunt nişte oameni care n-au simţul realităţii. Eu am avut acest avantaj, că tot timpul am călătorit, sunt pe drumuri, ştiu cum arată satul românesc şi de ani de zile spun că oamenii din satul românesc trăiesc ca în Evul Mediu. Ar trebui să stea şi ăştia în Evul Mediu o perioadă, ca să poa’ să-şi dea seama ce se întâmplă în ţara asta. Încă o dată: sunt rupţi de realitate şi, doi, sunt şi fericiţi că sunt acolo. Eu rămân uimit de fericirea protestatarilor, că ei vin să protesteze şi-i vezi că sunt fericiţi că protestează. Nu! Ar trebui să fie nefericiţi, să plângă, să bocească, dacă ţie cu adevărat ţi-e milă de ţara asta. Aici e o mică defecţiune.

În genă?

În modul de a înţelege această lume. A veni în centru e o formă de a ignora marginea societăţii.

De ce la alţii poate să fie altfel?

Încă în lumea asta nu se consumă mila care ar trebui să se reverse peste o bună parte a acestei lumi în care trăim, pentru că poate trei sferturi din această lume, din România, n-au simţit de fapt boarea, cu adevărat, a societăţii de consum. Ce a adus societatea de consum în satul românesc? A adus o băutură otrăvită în cârciumă, sucuri vopsite. Când văd băbuţele alea în mână cu o sticlă de suc albastru, verde, galben… Era un obicei creştin ortodox ca la 7 ani să se dezgroape morţii. La ţară nu se mai dezgroapă pentru că, bând sucurile astea pline cu conservanţi, după 7 ani nu putrezesc băbuţele alea moarte şi nici moşii. Nu-i mai dezgroapă preoţii, că sunt întregi, ca Tutankamon. În momentul în care un popor este otrăvit de dimineaţa până seara cu băutura, cu mâncarea… Şi cu televizorul… Cum să fiu eu entuziasmat că se schimbă guvernul, că Iohannis e iubit şi că e urât Dragnea, că e iubit DNA şi e urât Parlamentul?! Mă plictiseşte de moarte chestia asta. În realitate, ţara asta are nevoie de doctori adevăraţi, nu de şmecherie politică şi nici de isterie elitistă.

Dar cei care muncesc sau studiază în străinătate, nu vor putea să schimbe lucrurile când se vor întoarce în România?

Cei care muncesc în afară sunt nişte oameni nefericiţi, care n-au înţeles nimic din lumea aceea în care au mers. Eu am întâlnit oameni care muncesc de 7 ani în Spania şi i-am întrebat: aţi fost la Madrid, aţi văzut muzee? Nu, domnule, îmi spun, noi stăm la nişte căsuţe din astea de dormit, dormitoare comune, şi culegem căpşuni şi încercăm să strângem bani să ne luăm o casă la marginea unui orăşel, mai trimitem la ţară, să nu ne moară pe acolo părinţii de foame şi n-am fost niciodată. M-a invitat cineva acum un an la Roma, era o chestie cu românii din Italia şi am văzut băieţi de la ţară, umblă în grup, câte 7-14 odată, îi vezi, sunt fiecare din comuna din care provin, îmbrăcaţi cu haine din astea luate la mâna a doua, şi i-am întrebat şi pe ăia: aţi văzut măcar Columna lui Traian? Nu, au zis. Păi, de câţi ani eşti în Italia?, întreb. De 10 ani. Şi n-aţi fost şi voi să vedeţi columna, Fontana di Trevi, să vedeţi ce frumoasă e Roma asta? Nu, că n-avem, domnule, timp să mergem. Ce crezi că fac? Mănâncă Eugenia, cumpără pateu românesc şi beau vin de surcică, ieftin, care costă 1,5 euro şi, cum ar veni, stau în Italia. Trăiesc în colonii. Cum vin păsările călătoare, berzele, cum sunt gândăceii aceia, boii popii, toţi pe un gard, unde bate soarele, aşa trăiesc şi ei. Au fugit dintr-o lume în care nu puteau să supravieţuiască şi s-au dus într-o lume pasămite mai bună, în care muncesc pe rupte şi trăiesc între ei. Sigur că au bani mai mulţi, dar fericirea nu-ţi vine din câştigatul banilor. E mai complicată povestea.

Mălăieţ dar brav, ciupit de glorie,
dat afară din literatură,
mă trezii în cartea de istorie
vestitor de sfântă pălitură.

Frate cu golanii şi cu şuţii
ce-au dezvirginat o baricadă,
în capitolaşul „revoluţii”
stau cu blidul găurit la coadă,
de-am ajuns în Fundul Răcăciunii
nume de străduţă pe un gard
unde chiar se uşurează unii,
pe când eu mă simt un bulevard

Mircea Dinescu, „Colierul din bomboane de colivă”, 2017

Eu sunt solist, nu mă interesează corul Madrigal al elitelor

Fie că vă place sau nu faci parte din zona elitelor din România. Raportat la elite, dvs. unde vă vedeţi, cum vă consideraţi, cum vă simţiţi?

Eu sunt un solist. Am devenit un solist, nu mă mai interesează corul Madrigal. Nu sunt înregimentat politic. Structura mea e de om de stânga, dar nu am nostalgii comuniste. Consider că era bine să existe o stângă adevărată în România. Din păcate, nu există. Nu mă omor câtuşi de puţin după capitalismul ăsta sălbatic instaurat în România, şi numai ăsta sălbatic, ci şi cel pus la punct. Care ce fac?! Uite cum e presa la ora actuală! Presa e cumpărată de un trust şi trebuie să tropăie în ritmul pe care-l vrea patronul respectiv sau, mă rog, structura economică respectivă. Şi uite aşa a murit presa românească. Mass media e toată fie în mâna unor inşi cu bani, a celor îmbogăţiţi cu ajutorul statului, fie a unor capitalişti veniţi din altă parte, care fac televiziuni din astea, care n-au atitudine. Dacă ne uităm la cele câteva televiziuni particulare, nici nu ştii în ce lume trăieşti, crezi că e o lume de manele şi de fete vesele şi de accidente şi de crime făcute în familii amărâte. Deci, în realitate, România n-are legătură cu ce se vede la televizor. Asta e şi marea problemă. Că vorbeam de elite. Nici elitele, habar n-au de fapt ce sunt. De fapt, elita ar trebui să aibă rolul unui medic, să vină să panseze acolo unde e nevoie, să strige când a luat casa foc cu adevărat. Ei s-au înregimentat politic până la urmă. Că e de râsul curcii să vezi că elitele elogiază braţul înarmat al legii, DNA-ul. Cum să iubeşti, cum să te îndrăgosteşti de asta? Nu te poţi îndrăgosti de o instituţie! Instituţia trebuie să fie oarbă. Statuia aia din faţa tribunalului are pe ochi o batistă, un fular sau o faţă de masă. Aşa trebuie să funcţioneze! Nu poţi să iubeşti procuratura, trebuie să fii nebun! Procuratura trebuie să-şi facă treaba, fără să cocheteze printre stinghiile gardului cu societatea civilă. Ce-i aia? Societatea civilă trebuie să ţină cu oamenii închişi şi să vadă acolo drama puşcăriaşului, nu trebuie să fie obsedată să bage ea la închisoare nişte oameni. Aici trebuie să funcţioneze sistemul. Or, aici se încurcă puţin treburile. Societate civilă nu trebuie să iubească un preşedinte mutălău, cum este Iohannis, cum nu trebuia să iubească nici un preşedinte sclifosit, cum era Emil Constantinescu, şi un preşedinte activist, cum era Iliescu, care şi el era iubit de academicieni, toţi erau îndrăgostiţi de el. Pe vremea Anei Blandiana, toţi erau înamoraţi de Emil Constantinescu. Acum din nou au ajuns; un om introvertit, cum este săracul nostru preşedinte, care n-are în spate o istorie de om care a luat atitudine pe vremea comunismului… Nu poţi să-l mitizezi, fiindcă n-ai cu ce să-l mitizezi. În afară că a fost un om harnic, care şi-a făcut rost de 5 căsuţe, ce alte calităţi are? N-are nicio calitate! Omul fără calităţi. A vorbit degeaba despre lucrul bine făcut.

Cum a fost pentru dvs. trecerea de la poetul disident la omul de televiziune, bucătarul, cum ziceaţi, omul de afaceri etc?

Păi, om de televiziune am devenit pe 22 decembrie, când am apărut la televizor şi am scos lumea în stradă. Lumea uită chestia asta – importanţa pe care am avut-o noi, atunci, pe 22 decembrie, e că am scos lumea în stradă. Dacă nu ieşea lumea în stradă, băieţii de la Securitate erau încă pe baricade bine de tot. Eu mai aveam securişti la poartă când Ceauşescu plecase deja de două ore de pe acoperişul Comitetului Central. Funcţiona sistemul, fiindcă erau milioane de oameni încă la putere, primii secretari, activiştii de partid, miliţia, securitatea, armata. Totul era. Erau şi eroii de la Timişoara, unde lumea deja îşi plângea morţii. Dacă nu ieşeau atunci oamenii în stradă, nu se ştie, se întorcea Nea Nicu uşurel-uşurel şi nu se ştie ce era. Trăia ca Fidel Castro, dădea de mâncare, de băut, dădea încă trei programe de muzică la televizor şi supravieţuia.

În rest, eu am câştigat banii de pe meseria mea. Am scris pamflete politice şi, într-adevăr, am reuşit să câştig foarte mulţi bani înjurând la politicienii români; 8 ani la Ion Iliescu, 4 ani la Emil Constantinescu. Am avut marfă bună. Când mi-am vândut eu acţiunile, Academia Caţavencu avea 180.000 tiraj, era un ziar important. Când am început să-l înjur în Academia Caţavencu, în 91, Iliescu mi-a scris o scrisoare, că nu credea să fiu atât de ticălos. Până la urmă s-au obişnuit politicienii cu chestia asta, că ei nu vin la putere ca să fie gâdilaţi şi elogiaţi.

Apoi, eu m-am retras din lumea literară şi m-am ocupat de agricultură. Eu provin dintr-o familie de grădinari, bunicul meu era mare grădinar la Slobozia şi eu am învăţat meserie acolo. Şi gătitul tot la grădină la el; când aveam 5 ani, eu ştiam deja să gătesc. Asta a fost şi o formă, dacă vrei, de a-mi trata nevroza, că dacă rămâneam în lumea asta… Aşa, îmi scriu articolele pe malul Dunării, pamfletele mele literare, mă ocup să meargă bine via şi mai fac nişte programe cu gătit la televizor. Mă joc. Şi mă tratez.

Aţi reuşit să vă reinventaţi şi să vă adaptaţi, ceea ce n-au reuşit alţi literaţi.

Poa’ să vină toată elita românească… Eu strâng mai mulţi dacă anunţ mâine că vin în piaţa publică. Iau un cazan în care gătesc praz cu măsline şi o să adun mai multă lume decât toată societatea civilă la un loc.

Dacă aţi fi rămas să scrieţi doar poezie, unde credeţi că eraţi acum?

Nu cred că mai ştia lumea de mine la ora asta. Nu ştiu, e greu de spus. Eu sunt dispreţuit în lumea literară pentru că, dom’le, am restaurant, produc. Dar uite că cei mai mari scriitori români, Caragiale, care a fost cel mai mare scriitor, Eminescu – a fost cel mai mare poet, a fost şi publicist genial, şi dramaturg genial şi prozator genial, a avut şi el două cârciumi, chiar trei. Una în gară la Buzău, Gambrinus… Nu i-a mers, n-a avut noroc, nu i-a intrat carte. El era un gurmand, dar nu era bucătar. Eu am noroc că sunt şi una, şi alta. Pentru mine, Caragiale a fost şi rămâne un model. E o ciudăţenie, dar scriitorii noştri moderni, poeţii moderni, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, chiar şi Bacovia, toată generaţia aceasta. Din generaţia lor, în Ungaria s-au sinucis marii poeţi, au murit de tineri, bolnavi, sinucigaşi. Ruşii la fel, Esenin, Maiakovski… La noi, toţi poeţii moderni au fost gospodari, oameni cu copilaşi, cu căsuţe, cu serviciu, profesori universitari. Arghezi avea şi un mic conac, avea tipografie, trăia din chestia asta; vindea şi cireşe în perioadele de criză. Dar au fost nişte oameni gospodari, cu neveste şi cu copilaşi. Până şi Bacovia, cât era el de tragic, era funcţionar la stat. Avea şi un copilaş, Zimbrul, cum îi zicea el, că avea o cocoaşă, săracul, dar el îi spunea Zimbrul. Ei, au supravieţuit istoriei, unii şi cu compromisuri, cum a fost Arghezi.

Este greu să optezi între sinucidere şi a supravieţui în lumea asta ca un gospodar, lumea comunistă sau lumea capitalistă. Eu m-am săturat de ideea că scriitorul trebuie să stea cu mâna întinsă la Ministerul Culturii şi să dea ăia bani. Nu, dom’le! Dacă eşti scriitor, foloseşte-ţi arta! Cuvântul e şi un dar, dar poate să fie şi o armă. Pentru mine a fost şi una, şi alta. Am folosit cuvântul ca o armă şi pe vremea comunismului, dar şi pe vremea capitalismului.

Dacă aţi fi din nou în decembrie 1989, tot pe calea aceasta aţi merge sau pe alta?

N-am chestiile astea cu nostalgia. Eu nu mai vreau să fiu nici tânăr, nici copil, nici adolescent. Îmi asum vârsta. Şi nu stau să buchisesc că ce ar fi fost cu destinul meu dacă ar fi fost altfel. Am pierdut multe lucruri, mi-am pierdut şi prieteni. Nici n-am de gând, dacă va veni Apocalipsa şi va veni şi chestia aia cu învierea… Am în cartea mea asta ultima, „Colierul din bomboane de colivă”, o poezie pe ideea că la ora învierii, eu o să refuz, că nu mai vreau să-i văd pe toţi imbecilii pe care i-am văzut în timpul vieţii. N-am de gând să mă mai nasc o dată. Pe mine să nu contaţi la ora aia, da? Mi-am trăit viaţa până la capăt, nu vreau alta! Asta e, ajunge, cred!

De la o vreme nu mai pot să cânt
şi nu mai ştiu nici cum să dau de mine,
un arbore cu florile-n pământ,
mirat că în Infern nu sunt albine,
vreau să mă-ntorc, dar nu văd nici un drum,
nici răsărit, nici asfinţit de soare,
împresurat de un străin parfum
îmi port cu milă trupul în spinare.

Inşi ce nu m-au zărit în viaţa lor
îmi zic că de un secol mă aşteaptă
şi parcă mă înalţ, deşi cobor
fără să simt sub tălpi măcar o treaptă.
Şi m-aş târî spre vechea cafenea,
unde prietenii ciocnesc ulcele,
dar nu-nţeleg de ce în cinstea mea
varsă un strop de vin pe duşumele

Mircea Dinescu, „Colierul din bomboane de colivă”, 2017