După spectacolul câtorva zile petrecute în Tokyo, am luat Shinkansen-ul şi am „aterizat” în mult mai liniştitul Kyoto. Kyoto e, din ce mi-am dat seama, cel mai iubit oraş japonez. Nu are zgârie-nori, dar are parfum. Are tradiţie. Şi, peste orice, are norocul de a fi unul dintre foarte puţinele oraşe nipone ocolite de raidurile aeriene din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Americanii l-au exclus atunci de pe lista oraşelor bubuite, salvând zeci de temple, altare şi alte structuri istorice care se regăsesc azi la tot pasul în fosta capitală japoneză (din 794 până în 1868). Povestea e oarecum încurcată: nepoţii unchiului Sam deciseseră iniţial să adauge Kyoto pe lista oraşelor servite cu bomba atomică, pe motiv că era centrul intelectual al Japoniei, iar „populaţia va aprecia semnificaţia acestei arme de distrugere”. În cele din urmă, oraşul a fost înlocuit cu Nagasaki, la intervenţia lui Henry L. Stimson, secretar de război în administraţiile Roosvelt şi Truman.
Kyoto este azi al şaptelea oraş ca mărime al ţării, având o populaţie de 1,4 milioane de locuitori. E cunoscut pentru universitatea care datează din secolul al XIX-lea, dar şi pentru sediul celebrei companii de jocuri video şi console, Nintendo. Primul lucru care-ţi ia ochii în Kyoto este gara. Oraşul are o gară imensă – a două cea mai mare a Japoniei, după gara din Osaka. Gara adăposteşte un mall, un cinematograf, magazine, un hotel – şi are o arhitectură deosebită: o faţadă cubică neregulată, în total contrast cu casele în stil tradiţional din oraş. Gara a fost proiectată de arhitectul Hara Hiroshi şi a fost construită pentru a marca 1.200 de ani de istorie de când Kyoto fusese desemnat capitala Japoniei. Hara Hiroshi e unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi ai ţării, altă clădire celebră proiectată de acesta fiind Umeda Sky Building, din Osaka.
Kyoto are o gară imensă – a doua cea mai mare a Japoniei, după gara din Osaka. Gara adăposteşte un mall, un cinematograf, magazine şi un hotel
E greu să vezi toate obiectivele turistice din Kyoto într-o zi sau două (are nu mai puţin de 17 situri aflate sub patrimoniul UNESCO). În general, ce e de văzut aici sunt temple şi altare, însă ele sunt situate în toate punctele cardinale ale oraşului, plus centrul. Motiv pentru care ar trebui să vizitezi Kyoto pe porţiuni, în mod relaxant. Am ales să mergem prin fosta capitală japoneză cu autobuzul. Un mijloc de transport relativ comod – oraşul e plin de linii de autobuze, care au sute de staţii. De fapt au atât de multe staţii, că la un moment dat te plictiseşti şi-ţi vine să cobori pentru a o lua pe jos, cu speranţa că vei ajunge mai repede. Ciudat e că în autobuzele japoneze se urcă prin spate şi se coboară prin faţă, la coborâre arătând biletul sau… cumpărând unul (220 yeni biletul de adult – cca 2 euro, dar îţi poţi lua abonament de o zi pentru 500 yeni). Acest lucru e oarecum neplăcut în momentul în care autobuzul e aglomerat şi trebuie să vii din spate (sunt şi destul de înghesuite) pentru a coborî. Nu e o problemă însă: şoferul (care pe parcursul călătoriei vorbeşte continuu în barbă şi pe limba lui) aşteaptă răbdător dacă ai avut inspiraţia să apeşi unul dintre butoanele aflate la fiecare pas în autobuz. Una peste alta, fără să fi mers cu metroul (există şi acest mijloc de transport – două linii, roşie şi verde), sunt convins că acesta ar economisi timp. Traficul rutier în Kyoto e intens, mai ales că străzile sunt destul de înguste şi aglomerate şi oraşul se întinde pe o suprafaţă foarte mare.
Nu vei desluşi instantaneu farmecul acestui oraş prin care Japonia îşi respiră trecutul. S-ar putea ca, iniţial, să nu-ţi placă aglomeraţia şi casele, însă secretul e să ai un pic de răbdare. Kyoto îşi dezvăluie tainele încetul cu încetul, ca o faţă timidă, al cărei zâmbet te intrigă şi te cheamă: temple plutind pe deasupra apelor liniştite, grădini zen, porţi situate în cadre naturale magnifice, gheişe ce dispar rapid în spatele uşilor ce ţin de restaurantele tradiţionale – toate astea, şi multe altele, compun farmecul unuia dintre cele mai subtile şi frumoase oraşe din lume.
Ginkakuji – Pavilionul de Argint şi Kinkakuji – Pavilionul de Aur
Abordarea oraşului Kyoto e destul de dificilă. Aşa cum spuneam, ai obiective de vizitat în toate zonele oraşului, care se întinde pe o suprafaţă mare. Spre deosebire de majoritatea oraşelor moderne, dezvoltate mult pe verticală, fosta capitală japoneză a preferat să rămână sub forma unei plăcinte cu temple şi altare. O bucurie. Am început drumul cu autobuzul având ca primă zonă de abordare a itinerariului, partea de Est. Mai exact, templul Ginkakuji – Pavilionul de Argint.
Ginkakuji este, de fapt, un templu Zen budist, ale cărui baze au fost puse de shogunul Ashikaga Yoshimasa, care şi-a construit locuinţa de „bătrâneţe” exact pe locul în care se află templul. Şi pe care a modelat-o exact după Kinkakuji (Pavilionul de aur), locuinţa bunicului său, aflată la poalele munţilor Kitayama. După moartea lui Yoshimasa, în 1490, casa acestuia a fost convertită în templu.
Frumuseţea locului în care se află Ginkakuji e răpitoare – practic, amplasamentul este într-o pădure montană, pe care o parcurgi minunându-te la fiecare pas. Fie de cele şase clădiri adiacente templului, fie de pavilionul de argint, fie de fascinantele grădini de nisip (aranjate la milimetru, după nişte reguli numai de călugări ştiute), fie de maistuoasa pădure de bambus sau de suavele covoare de muşchi de pădure, ce se întind pe pante ca nişte oceane verzi, cu valuri blânde sau fie de nelipsitul eleşteu, cu insuliţe şi podeţuri, care completează un tablou clasic făurit de pictorii japonezi. Urcând pe versant, te trezeşti la un moment dat cu panorama oraşului, străjuită de liniile oblice ale templului. Peste toate domină o pace mirifică, izvorâtă, parcă, din fiecare copac.
Kyoto îşi dezvăluie tainele încetul cu încetul, ca o fată timidă, al cărei zâmbet te intrigă şi te cheamă
În ciuda numelui său, templul nu este acoperit cu argint şi nici nu a fost vreodată. Se spune că i s-a dat acest nume pentru a fi în contrast cu Pavilionul de Aur (care chiar are legătură cu metalul nobil). O altă explicaţie ar fi că, atunci când lumina lunii bătea direct pe acoperişul templului, acesta părea de argint. Asta se întâmpla pe vremea când acoperişul era vopsit cu lac negru. Ca majoritatea clădirilor japoneze, Ginkakuji a trecut prin multe calamităţi, de la incendii la cutremure, fiind în permanenţă reconstruit şi renovat, adaptat zonei seismice. Ultimele lucrări s-au terminat în primăvara lui 2010.
După Pavilionul de Argint, am simţit nevoia să facem un upgrade metalic şi am plecat spre nordul oraşului, pentru a vedea Kinkakuji, Pavilionul de Aur. Unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din Kyoto şi, oho, asta se vedea imediat. La intrare te călcai pe picioare cu turiştii care se îngrămădeau să fotografieze clădirea cu trei nivele, acoperită cu foiţă de aur, care se oglindeşte în mod ireal în eleşteul pe malul căreia e construită. După momentul „aglomerat” de la intrare (e drept, şi spaţiul e relativ mic), începi să explorezi un areal oarecum asemănător cu cel de la Ginkakuji, însă parcă nu chiar la fel de fermecător.
Kinkakuji este, precum fratele său de „argint”, un templu Zen care, aşa cum spuneam şi mai sus, a fost iniţial locuinţa bătrânului shogun Ashikaga Yoshimitu, bunicul lui Yoshimasa. Acesta a lăsat în testament ca locul să fie transformat în templu şi dorinţa i s-a respectat întocmai, după moartea sa din anul 1408. Evident, şi Kinkakuji a suferit mult de-a lungul timpului: a ars de nenumărate ori (în special în timpul războiului civil Onin dar şi, recent, în 1950, când focul a fost pus la cale de un călugăr fanatic, în fapt un tânăr de 21 de ani, student la Universitatea Otani. Care, arestat fiind, a declarat poliţiei că dorinţa lui a fost să moară în flăcări). Cum însă japonezii au răbdarea, migala şi pasiunea de a-şi reconstrui ţara şi clădirile, Pavilionul de Aur a fost de fiecare dată reconstruit după modelul iniţial. Actuala versiune datează din 1955.
Deşi clădirea aurită (şi, pentru unii, uşor kitschoasă) îţi fură privirile cu strălucirea ei, templul are de oferit şi câteva alte lucruri încântătoare în imediata vecinătate. Printre ele, altarul Shinun, aflat la capătul unor scări de piatră, dedicat zeului templului, apoi o grădină în care Yoshimitu obişnuia să adune apa de la un izvor natural, pentru ceremoniile de ceai pe care le organiza. Lângă acesta se află şi o micuţă cascadă, ce să prăvale într-un bazin de piatră în care se presupune că există crapi koi. Pe un eleşteu din apropiere se află o pagodă cu imaginea celor 4 Buddha. Pagoda e dedicată şarpelui alb sau dragonului care controlează rezervele de apă ale templului. Recunosc, cu dl. Dragon n-am avut plăcerea să fac cunoştinţă.
Pe drumul spre ieşire se află o casă de ceai, ridicată în onoarea vizitei împăratului Go-Mizuno-o, în secolul 17, o altă mică grădina în care poţi servi ceai japonez matcha (pentru 500 de yeni) precum şi alt templu de dimensiuni reduse, care ascunde statuia lui Fudo Myoo, unul dintre cei cinci regi ai înţelepciunii, protector al budismului.
Ginkakuji – Pavilionul de Argint
Gion, cartierul gheișelor
Mai întâi, să dezamorsăm un mit: gheişele nu sunt prostituate. Apoi, să-l dezamorsăm pe al doilea: cartierul gheişelor din Gion NU este un cartier al felinarelor roşii. Acestea fiind zise, putem începe să construim noi mituri (reale) spunând că am ajuns în Gion, tradiţionalul cartier al gheişelor din Kyoto, la un moment al după-amiezii, spre seară, când începuse ploaia. Nu e tocmai un moment bun dacă eşti în căutarea unor imagini cu renumitele ambasadoare ale culturii japoneze. Şi asta nu doar pentru că în Japonia mai sunt doar circa 1000 de gheishe (dintre care, majoritatea se află în Kyoto), ci pur şi simplu fiindcă în momentul în care începe ploaia, ele se grăbesc să intre la adăpost pentru a-şi proteja renumitul machiaj alb al feţei.
Se ştie că gheisele (geiko, în dialectul din Kyoto) sunt profesionistele distracţiei. Femei care îşi fac apariţia în timpul meselor, banchetelor sau cu alte ocazii pentru a-i distra pe bărbaţii ce iau parte la acestea. Ele sunt antrenate perfect în cel mai pur stil tradiţional japonez, cunosc în cele mai mici detalii secretele dansului şi muzicii (gheisele ştiu să cânte la instrumente populare japoneze, de pildă la shamisen), au cunoştinţe largi despre literatură şi poezie, ştiu să facă aranjamente florale de tip ikebana şi stăpânesc uimitor arta conversaţiei şi a comunicării. Cursurile încep de la vârste fragede, profesoare fiind gheişe în vârstă şi cu experienţă, care le învaţă pe viitoarele profesioniste inclusiv cum se poartă kimonoul sau cum se negociază cu clienţii. Deîndată ce o fată devine ucenică (maiko), ea îşi capătă dreptul de a acompania o gheişă profesionistă în casele de ceai, la petreceri sau banchete. În ziua de azi, micuţele fete nu mai sunt aduse ca pe vremuri în casele de gheişe: această meserie a devenit complet voluntară.
Serviciile oferite de gheişe sunt scumpe şi exclusiviste şi, în general, ajungi la o gheişă prin recomandarea unui client de-al acesteia. Recent, există agenţii de turism sau hoteluri care pot facilita doritorilor petrecerea câtorva ore în compania unor gheişe însă aceste “pachete” costă mult şi nu garantează întotdeauna experienţe complete.
Recunosc, nu am văzut gheişe în Gion, în afara uneia care se grăbea să se adăpostească, din pricina ploii. Cartierul are un aer aparte, cu case de lemn de un nivel, cu străduţe înguste, pavate perfect şi cu un soi de intimitate care răzbate de peste tot. Unele dintre clădiri sunt case de ceai, ochaya, în care pot intra doar clienţii de încredere şi în care, spre deosebire de localurile obişnuite, nu vor taxa clientul la finalul serii. Fiindcă toate serviciile oferite de local, începând cu costurile camerei, mâncării, a gheişei, a taxiului şi aşa mai departe, vor fi taxate lunar, din contul acestuia.
Gion e un cartier extrem de popular, în afara atracţiei generate de prezenţa gheişelor existând suficient de multe motive pentru o vizită, de la templul Kenninji la teatrul kabuki sau partea comercială, plină de magazine şi restaurante.
Kinkakuji – Pavilionul de Aur
Grădina Zen Ryoanji şi templul Kiyomizudera
După ce am trecut pe la pavilioanele de Argint şi Aur (nu, de bronz nu există), am pornit către grădina Zen Ryoanji. Despre treaba cu zen-ul sunt multe de spus. Noi vorbim prin România din ce în ce mai mult despre dorinţa de a fi zen. Adică puşi la adăpost de orice problemă. Adică, să ne doară-n bască de orice şi să putem zâmbi frumos chiar dacă şeful ne taie din salariu. În realitate, treaba cu zen-ul e mult mai complexă.
Secta Zen a fost introdusă în Japonia dinspre China, în anul 1191 dar din pricina teoriilor sale complicate a devenit populară doar printre membrii clasei militare. Pe scurt, învăţăturile Zen spun că cineva poate ajunge la auto-iluminare (supremul Buddha) doar prin meditaţie şi disciplină. În zilele noastre, filosofia zen e populară mai degrabă în afara Japoniei.
Mergând pe principiile zen-budismului, japonezii s-au gândit că trebuie să aibe un loc specific în care să practice învăţăturile respective. Şi au inventat grădinile cu pietre (cărora li se spune, generic, grădini zen). În acestea, plantele şi copacii se schimbă odată cu schimbarea anotimpurilor. Structura unei asemenea grădini e determinată de arhitectura din jur – clădiri, verande, terase, poteci, dealuri, pietre. Grădinile “uscate” (Karesansui) au apărut în perioada Muromachi (1392 – 1568) şi au un stil unic: situate lângă eleştee, reprezintă peisaje naturale simbolice, “peisaje ale minţii”, formate din pietre, nisip alb, muşchi şi pruni.
În templul Ryoanji din Kyoto se află cea mai cunoscută grădină de pietre din Japonia. Iniţial, locul a aparţinut unui aristocrat din era Heian, apoi, în 1450, a fost transformat în templu Zen, aparţinând şcolii Myoshinji. Despre grădina în sine nu se cunosc foarte multe lucruri certe, însă există destule speculaţii legate de creatorul acesteia. Mai întâi trebuie spus că grădina în sine este un dreptunghi mare (30 m / 10 m) de pietricele, înconjurat de ziduri joase. În interiorul dreptunghiului se află 15 pietre situate pe insuliţe de muşchi de pământ, grupate în pâlcuri mici. Partea interesantă a acestui aranjament este că din orice unghi te-ai uita, cel puţin una dintre pietre rămâne ascunsă privirii. Nici simbolistica ei nu este foarte clară. Unii cred că tema grădinii o reprezintă un tigru care poartă pietrele în spate, de-a lungul unui eleşteu sau a unei mări în vreme ce alţii sunt de părere că arhitectul a vrut să sugereze pur şi simplu infinitul.
Oamenii vin şi se aşează pe o margine a grădinii zen, pe câteva rînduri de bănci. Ideea e să stai să priveşti pietrele şi să… te zenifici. Recunosc, nu mi-a reuşit. Ori nu mă concentrez suficient, ori nu am o relaţie atât de apropiată cu Buddha, ori pur şi simplu nu ştiu să privesc cum se cuvine pietrele şi nisipul. N-aş vrea, totuşi, să ironizez conceptul, mai ales că grădina este realmente frumoasă şi interesantă şi este considerată una dintre capodoperele culturii nipone. Plus că, lângă ea se află un pavilion japonez cu picturi, camere cu tatami şi alte grădini micuţe. Nu lipseşte nici eleşteul, care are două insuliţe, fiecare cu semnificaţia ei.
Gion – cartierul gheişelor
După zenificarea de rigoare, terminată cu ritualul re-încălţării (am uitat să spun că la intrarea în zona cu grădina zen trebuie să te descalţi) am pornit spre alt obiectiv de vază din Kyoto: templul Kiyomizudera. În traducere, templul Apei Pure, acesta e unul dintre cele mai mari temple din Japonia. Şi, se pare cele mai aglomerate, din moment ce puhoiul de lume care-l vizita era impresionant. Nu am văzut europeni (se pare că Japonia nu e o destinaţie atât de populară pentru aceştia) dar o mulţime de chinezi şi coreeni pari atraşi ca un magnet de minunăţiile oferite de vecinii lor de peste baltă.
Kiyomizudera a fost întemeiat în anul 780, pe locul cascadei Otowa, în mijlocul unor dealuri situate în estul oraşului Kyoto. De la cascadă i se trage şi numele iar originile-i sunt asociate cu secta Hosso, una dintre cele mai vechi şcoli budiste din Japonia. Aflat pe lista monumentelor din patrimoniul UNESCO, templul e spectaculos prin poziţionare şi prin peisajele pe care le oferă asupra împrejurimilor şi oraşului, dar şi prin faptul că are veranda din faţa sălii principale construită pe nişte bârne de lemn situate la o înălţime de 13 metri faţă de dealul de dedesubt. În sala principală se află o statuie a zeiţei Kannon (cea cu 11 feţe). Apele cascadei sunt divizate în trei şuvoaie iar vizitatorii folosesc nişte polonice lungi pe care le umplu pentru a bea apoi din ele întru… purificare. Se spune că fiecare dintre cele trei şuvoaie are câte un efect şi asigură longevitate, succesul şcolar (!) şi o viaţă amoroasă fericită. Atenţie, însă: a bea din toate cele trei se consideră a fi un gest de lăcomie.
Sunt circa 30 de structuri ce se întind de-a lungul a 130.000 de metri pătraţi pe care îi cuprinde Kiyomizudera şi fiecare dintre ele are propriul specific şi farmec, de la pagode la un mic templu dedicat mamei lui Buddha. Intrarea costă 300 yeni (circa 2 euro) iar orele de vizită sunt între 6 dimineaţa şi 6 seara. La ieşire nimereşti fix în cartierul Higashiyama, unul plin de străduţe înguste tixite cu restaurante, magazine cu produse tradiţionale, dulciuri, specialităţi locale, ceramică, murături, suveniruri şi aşa mai departe.
Fushimi Inari şi cele 10.000 de porţi portocalii
După atâtea temple budiste colindate prin Kyoto, trebuia să vină şi rândul unui altar shinto. Un pic (mai mult) roşu-corai face bine la tonus (culoarea este vermilion, ca să fim riguroşi). Cel mai renumit se află în sudul oraşului şi se numeşte Fushimi Inari. Inari este zeiţa orezului, sake-ului şi fertilităţii (oare dacă mănânci orez şi bei sake eşti mai fertil?), e asociată cu vulpile (kitsune) şi cu… eeexact, celebrele porţi torii, de culoare roşu-corai. Inari are mii de altare construite în “onoarea” ei pe teritoriul japonez însă cel mai mare este cel din Kyoto. Şi cel mai vizitat, în principal datorită miilor de porţi torii care se întind pe versantul unui munte sacru, tăind pădurea acestuia şi oferind vizitatorilor un senzaţional tunel portocaliu (ok, vermilion) în mijlocul unui decor de poveste.
Grădina Zen Ryoanji
Aproape că nici nu-ţi vine să bagi în seamă restul construcţiilor (clădirea principală şi cele auxiliare), odată ce treci de poarta principală Romon (donată în 1589 de conducătorul Toyotomi Hideyoshi). Te repezi către porţile care, la început, formează două tuneluri paralele. Afli imediat că miile de porţi au fost donate de persoane particulare sau de companii, numele acestora fiind inscripţionate pe ele. Costul? 400.000 yeni (35.000 euro) pentru o poartă de dimensiuni mici până la un milion de yeni (90.000 euro) pentru una mare. Pe măsură ce mergi pe sub porţi vei începe să urci. Şi urci, şi urci… întregul traseu se parcurge în 2-3 ore. Dar te poţi întoarce din orice punct vrei, după cum te poţi opri din loc în loc pentru a admira altare micuţe, eleştee fermecate pe care se odihnesc raţele sau portocalele din copacii ce străjuiesc drumul. De asemenea, există şi câteva restaurante care oferă gustări tradiţionale, precum sushi Inari sau udon Kitsune (supă “vulpe” cu tăiţei), laolaltă cu tofu prăjit, despre care se spune că ar fi hrana favorită a vulpilor.
La un moment dat, după circa o jumătate de oră de urcuş (şi coborâş) ajungi la o intersecţie (plasată cumva la jumătatea traseului) de unde poţi admira o fabuloasă panoramă a oraşului Kyoto. Este punctul de unde densitatea porţilor începe să scadă, mulţi aventurieri preferând să facă drumul înapoi. Locul îi atrage în egală măsură pe localnici, care vin să facă jogging pe treptele de sub porţi sau pur şi simplu să-şi plimbe câinii şi să se relaxeze într-o atmosferă vermilion. La întoarcere ai răgazul de a admira statuile în formă de vulpi, despre care se spune că au puterea magică de a fura spiritul uman. Deseori, reprezentările vulpilor includ o cheie, aflată în gura animalului: e vorba de cheia de la hambarul cu orez. Fiindcă, precum spuneam mai sus, doamnele vulpi sunt mari amatoare de bulgări de orez înveliţi în brânză tofu prăjită.
Locul emană o frumuseţe şi o bucurie ieşite din comun, motiv pentru care am concluzionat că, dacă m-aș fi născut japonez, aș fi ales cu siguranţă shintoismul, în defavoarea budismului. Fie şi pentru optimismul generat de inimitabilul vermilion vopsit pe porţile torii. Intrarea în Fushimi Inari este liberă.
