1
2
3
4

 

Dintre toate întâlnirile, se întâmplă ca unele să schimbe total metabolismul vieţii noastre, şi dacă privim la o scară mai largă, metabolismul întregii societăţi şi al speciei. La o statistică simplă o să vedem că cele mai multe dintre toate aceste întâlniri definitorii sunt caracterizate de o osmoză a relaţiei care se defineşte în spaţiul fenomenului numit „iubire”.

 

Fiecare interacţiune socială pe care o experimentăm naşte în noi o cascadă de hormoni care încep să definească şi să construiască natura relaţiei. Principalul hormon al interacţiunii sociale este oxitocina, ea se secretă fie că interacţionăm pentru prima dată cu un străin, fie că revedem un vechi prieten sau ne întâlnim cu un ibovnic. Relaţiile sociale, intensitatea lor şi natura lor sunt definite de cantitatea de oxitocină secretată, dar şi de cantitatea celorlalţi hormoni care se secretă o data cu ea: serotonină şi dopamină.

Familia de astăzi este tribul nostru de altădată

Familia de astăzi este tribul nostru de altădată

Vorbind despre legătura dintre relaţiile sociale şi hormoni, totul pare fascinant şi acceptabil pentru mulţi dintre noi, însă totul se transformă în angoasă atunci când după acelaşi algoritm, ştiinţa încearcă să explice, prin hormoni „iubirea”. Am fost conştient până nu demult că toată epopeea unei poveşti de dragoste dintre doi indivizi ai speciei umane este în fapt rezultatul unei cascade de hormoni, şi că, pe drept cuvânt, această cascadă, durează în medie trei ani.

Iubirea înseamnă supravieţuire

Neurobiologii şi biologii evoluţionişti ai ultimului veac au început, în articole ştiinţifice publicate în reviste de prestigiu şi în cărţi traduse în zeci de limbi, să demonstreze faptul că iubirea durează în medie trei ani. Au constatat că acea cascadă de hormoni în care sunt implicate oxitocina, serotonina şi dopamina se temperează şi se stinge după trei primăveri şi astfel, odată cu ea dispare şi sentimentul care ţinea împreună cuplul, altfel spus dispare „dragostea”.

Unii dintre noi ne întrebăm de ce durează totuşi atât de puţin, de ce nu durează toată viaţa pe când alţii ne întrebăm de ce durează totuşi atât de mult, de ce nu trece după un weekend, în felul acesta nu am mai suferi aşteptând un semn sau un telefon.

Plecând de la „durata programată evolutiv” a iubirii se nasc discuţiile interminabile legate de natura noastră poligamă sau monogamă şi ne e greu să pricepem care este motivul pentru care această simfonie de hormoni are un final preconizat statistic.

Explicaţia vine din trecutul istoriei noastre ca specie şi e formulată după algoritmul teoriei neodarwiniste conform căreia supravieţuieşte cel care are cei mai mulţi urmaşi. Ca să înţelegem asta, haideţi să ne întoarcem în timp cu 100 000 de ani, departe de aici, sub cerul Africii, în savană unde, dacă privim cu grijă, o să descoperim un trib de oameni, din câte ne dăm seama nu sunt mai mulţi de 80 de indivizi şi pare-se că se cunosc bine între ei, doar sunt din acelaşi trib.

Acum, ipotetic, atenţia noastră cade asupra a trei bărbaţi care curtează trei femei. Îndrăgostindu-se unul de celălalt, începe cascada de hormoni a iubirii lor. Povestea decurge similar în toate cele trei cuplurile, şi astfel, după un timp scurt fiecare pereche trăieşte actul dionisiac al iubirii lor. Toate cele trei femei rămân însărcinate, cascada de hormoni se continuă la toţi şi se nasc copiii. După prima lună de la naşterea pruncului, adică la mai puţin de un an de la momentul îndrăgostirii, cavalcada de oxitocină şi serotonină din creierul unui bărbat se termină şi cuplul se desparte, iar bărbatul caută acum o altă femeie, căci trebuie să perpetueze specia. Mama rămâne singură să crească copilul, iar acesta neajutorat, are foarte puţine şanse să supravieţuiască.

Au mai rămas acum, în atenţia noastră două cupluri, la unul dintre bărbaţi, cascada de hormoni se stinge după trei ani, şi acesta pleacă în căutarea altei consoarte, lăsând mama singură, cu copilul. Copilul la un an jumătate a început să meargă iar la trei deja vorbeşte şi se poate face înţeles, în acest fel are foarte multe şanse să supravieţuiască, căci, dacă se întâmplă să nu primească atenţie de la mama, pentru că ştie să meargă şi să vorbească, poate să ceară atenţia de la altcineva din trib şi o să fie sigur ajutat. Spre finalul poveştii mai rămâne un singur cuplu, cuplu la care chimia iubirii lor încetează după şase ani, când bărbatul părăseşte cuplul în căutarea formării unei alte perechi iar copilul lor supravieţuieşte sigur.

Avem astfel trei tipologii de bărbaţi, primul părăseşte cuplul imediat după naşterea copilului, dar copilul nu are şanse să supravieţuiască, aşa că genele sale nu o sa fie transmise mai departe, iar în genele lui este înscris timpul de desfăşurare al cascadei hormonale. În acest fel genele care programează iubirea la un an o să dispară din populaţie. Cel de-al doilea şi al treilea îşi perpetuează genele şi astfel rămân în populaţie genele care au programat iubirea la trei şi respective şase ani. Dar dintre cei doi, cei mai mulţi urmaşi îi are cel care a stat doar trei ani în cuplu, pentru că în timp ce celălalt, în şase ani a crescut un singur copil, el a făcut doi. Urmaşii lui şi purtătorii genelor ce programează durata cascadei hormonale la trei ani devin încet, încet majoritari în populaţie şi astfel genele sunt perpetuarea în populaţie mai eficient.

În consecinţă, la noi, în medie, dragostea durează trei ani, pentru că noi suntem urmaşii celor care au stat trei ani în cuplu, avem în noi genele lor, perpetuate în populaţie cel mai eficient. Există totuşi o lege din biologie care vorbeşte despre variabilitate, şi conform ei, există astăzi în populaţie indivizi la care cascada este programată să dureze totuşi un an şi alţii la care durează zeci de ani, însă ei sunt excepţii, pe când majoritatea se supun mediei de trei ani.

În genele noastre este înscris timpul dragostei

În genele noastre este înscris timpul dragostei

Experienţa junglei – construirea unui trib

Cu scepticismul unei minţi de biolog, am analizat mereu problema iubirii din perspectiva ştiinţifică şi în felul acesta îi argumentam efemeritatea. De fiecare dată când aveam ocazia ştergeam cu ştiinţa tot „praful de magie” ce acoperă acest afect. Însă, recunosc acum, aveam conştiinţa faptului că lucrurile nu stau chiar aşa şi speram că trebuie să existe o explicaţie ştiinţifică sau mai multe, care să argumenteze ideea că „iubirea de cuplu” în toate valenţele ei poate să supravieţuiască cât trăiesc şi oamenii care o poartă şi asta pentru că am şansa să văd în jurul meu cupluri fericite în trăinicia lor.

Când am pornit în călătoria mea din junglă, la 30 de ani, înţelegerea iubirii a fost una din angoasele care m-a urmărit. Când s-a terminat toată experienţa călătorie mele, mi-am dat seama că nu ştiu şi nu am înţeles nimic mai mult decât ştiam până atunci. Dar, în lunile ce au urmat călătoriei m-a obsedat un gând, o experienţă, pe care am simţit-o de excepţie în viaţa mea şi pe care, la început îmi era greu să o pun în cuvinte, dar tot scormonind în mintea mea am prins un fir al epicului şi am încercat să o descos.

Vorbesc aici de momentul întâlnirii mele cu Roberto. Un om complet străin de mine, despre care nu ştiam nimic şi cu care urma să plec pentru şase zile în adâncul junglei. Într-un univers complet nou, fără semnal la telefon, plin de necunoscut şi pericole am stat şase zile cu un străin, un băştinaş de 45 – 50 de ani, mic de statură, măsliniu şi cu ochii mari, curios şi aşezat, care deseori mergea înaintea mea ca să deschidă calea cu maceta. A fost o experienţă de excepţie pentru că „trebuia” în toate acele zile să am încredere într-un străin şi să trăiesc toată experienţa junglei alături de el. Am dormit fiecare în hamacul lui, la o distanţă de doi metri, într-o junglă infinit de întunecată, am mâncat ciuperci culese de el, ne-am scăldat în pâraiele pădurii şi poate cel mai important am schimbat mii de vorbe şi gânduri.

Masa este locul de adunare în familie şi ocazie de împrietenire între străini

Masa este locul de adunare în familie şi ocazie de împrietenire între străini

Îmi aduc aminte cum a evoluat relaţia noastră, căci nu am conştientizat provocarea zidului dintre noi decât în cea de-a doua zi. Dacă în prima zi, în timp ce îl urmam inconştient prin pădure, nu schimbasem mai mult de două vorbe, căci m-am lăsat fascinat de tumultul sălbăticiei, în dimineaţa celei de-a doua zi din jungle, după groaza nopţii ce trecuse, m-am trezit şi mi-am dat seama că nu sunt singur, ci cu un străin, şi că el e singurul care poate să mă ajute şi că viaţa mea e în mâinile lui mai mult decât în mâinile mele, iar pe lângă toate acestea în el, cel născut în junglă, se găseşte o parte din acel loc şi o fantă prin care pot să descopăr jungla. Mi-am dat seama că o parte din provocarea experienţe este să încep să creez o relaţie cu acel străin.

Aceşti hormoni se secretă de fiecare dată când doi sau mai mulţi oameni interacţionează, ei sunt cei care coagulează grupul, ei sunt cei care de milioane de ani au ţinut specia noastră în triburi. Dacă asociem un trib cu un zid, atunci oamenii sunt cărămizile, iar cimentul sunt hormonii.

Eram conştient că trebuie să secretăm amândoi din ce în ce mai multă oxitocină ca să putem socializa. Ca să socializăm, trebuia să începem să avem încredere unul în celălalt şi să ne reducem agresivitatea intrinsecă, ce apare la interacţiunea cu un străin. În acest fel, cât am băut cafeaua, în acea dimineaţă, inconştient îi mimam gesturile, când muşca el din biscuit muşcam şi eu, când lua cana în mână să bea cafea o luam şi eu, psihologii numesc asta oglindire iar biologii evoluţionişti îi spun ritual de mimare, în urma căruia se secretă oxitocină ca să se scadă agresivitatea şi să se consolideze relaţia.

Asta facem inconştient când ne întâlnim cu cineva nou, fără să fim conştienţi îi mimăm gesturile aşa cum face şi el, şi aşa cum fac şi animalele care se confruntă pentru teritorii, la început se mimează, într-un ritual de reducere a agresivităţii, ca să nu se confrunte direct, brutal şi prea periculos. Se crede că mimarea căscatului are ca scop stimularea secreţiei de oxitocină în creierul celui pe care îl mimăm şi că acesta este un comportament ancestral, păstrat în structura specie noastre.

De la simple gesturi inconştiente am început să povestim, să ne ascultăm şi să ne împărtăşim gândurile. După patru zile am început să vorbim despre familiile noastre, obiceiurile de viaţă şi chiar credinţe. Am dărâmat zidul dintre noi, am devenit prieteni şi am început să facem o echipă în care ne sincronizam perfect. Îmi amintesc că, în primele două nopţi, o dată la două – trei ore, după ce se stingea focul Roberto se trezea, se dădea jos din hamac, aprindea lanterna şi făcea o tură în jurul locului în care ne aflam ca să sperie animalele ce poate se apropiau prea mult de noi. Fără să îmi spună nimic, din a treia noapte, la două- trei ore, după ce s-a trezit el ca să facă tura, m-am ridicat şi am făcut-o eu, şi de atunci, în următoarele nopţi am făcut toate aceste ture pe rând. Am început să ne împărţim lucrurile pe care le aveam cu noi în aşa fel încât greutatea lor să fie echivalentă şi ne organizăm perfect când ne instalam hamacurile. Spre finalul expediţiei am început să ne înţelegem prin semne când unul dintre noi vedea un animal, ca să nu-l speriem rămâneam nemişcaţi şi comunicam doar mişcându-ne ochii sau foarte puţin mâinile şi faţa. La finalul experienţei, când a venit vremea să plec, cu greu i-am spus „rămas bun” şi colosal de emoţionat i-am mulţumit pentru că m-a ajutat sa trec viu prin junglă.

Cu toate că experienţa călătoriei a continuat în L.A. şi Beijing, în următoarele zile am simţit lipsa lui Roberto, îmi era dor de el, şi ce e dorul dacă nu o nevoie de oxitocină ce se secretă în preajma unei persoane cu care socializezi. Dacă lipseşte persoana, lipseşte şi doza de hormoni asociată ei, lipseşte oxitocina şi după oxitocină se secreta serotonină, care te face să îţi placă şi să te simţi bine şi dopamină, ce te face să vrei să repeţi experienţa. Lipsa lui Roberto a lăsat în mine un gol de hormoni ai socializării, iar golul acela îl simţeam ca şi dor.

Aceşti hormoni se secretă de fiecare data când doi sau mai mulţi oameni interacţionează, ei sunt cei care coagulează grupul, ei sunt cei care de milioane de ani au ţinut specia noastră în triburi. Dacă asociem un trib cu un zid, atunci oamenii sunt cărămizile iar cimentul sunt hormonii. În acest fel, după şase zile de jungle pot spune că eu cu Roberto, la început un necunoscut, am format un microtrib în care am supravieţuit junglei.

Fericirea în familie este sursă de viaţă lungă

Fericirea în familie este sursă de viaţă lungă

Cuplul ca microtrib

Mi-a luat astfel patru zile să pot să mă acomodez cu un străin în preajma mea şi şase zile să încheg o relaţie destul de puternică cu el. A fost nevoie de un travaliu conştient şi inconştient de socializare, mânat de turbina nevoii de supravieţuire şi cunoaştere. Dacă stau acum să mă gândesc, toată experienţa pare bizară, pentru că am ajuns ca după şase zile să îmi fie dor de un necunoscut. Dar, privind lucrurile în tot contextul vieţii mele îmi dau seama că au fost momente în viaţa mea când, nu a fost nevoie de şase zile ca să se nască dorul şi să mă apropii de un străin ci uneori, după câteva ore în care am schimbat două vorbe, am ajuns să mă trezesc dimineaţa în acelaşi pat şi să ne bem cafeaua împreună, fără să am conştiinţa faptului ce îmi este străin sau să simt interacţiunea dintre noi ca un travaliu, acum totul curgea şi părea uşor, căci mă îndrăgostisem.

Începutul iubirii corespunde de cele mai multe ori cu îndrăgostirea, stare în care sunt implicaţi cei trei hormoni, aceiaşi ca în socializare, dar în doze diferite. Îndrăgostirea sparge zidul dintre doi oameni şi îi apropie puternic, cei îndrăgostiţi nu mai au nevoie de cuvinte ca să socializeze şi nu folosesc ritualul de reducere a agresivităţii ci, din contră, se confruntă cu o nevoie puternică de a se apropia şi interacţiona. Această ecuaţie formată de cei trei hormoni în momentul îndrăgostirii, se schimbă încet, încet pe parcursul celor trei ani, până când ajunge să se stingă, dar relaţia poate să continue.

Am evoluat milioane de ani ca specie sociabilă, în triburi formate de 80 – 120 de indivizi, în care fiecare ne cunoşteam cu fiecare, şi am ajuns în urmă cu 4000 de ani să ne înghesuim în oraşe şi metropole de zeci şi sute de mii de oameni. Cum e imposibil să îi cunoaşte pe toţi, afară din casă, în mijlocul oraşului, înconjuraţi de oameni ne simţim singuri, vulnerabili şi stresaţi, ca într-o junglă. Asemenea unui om preistoric, ieşi din trib şi airămas singur în savană. În acele momente şi noi, în mijlocul oraşului aglomerat, şi el, în mijlocul savanei, simţim nevoia siguranţei dată de trib. Instinctual ştim că, în afara tribului, avem şanse mari să fim prădaţi şi deci şanse mici de supravieţuire, începem să ne neliniştim şi să căutăm drumul spre trib. Un trib este format din oameni care se cunosc iar relaţia dintre ei este bazată pe secreţia mare de oxitocină, dată de interacţiunea conştientă şi inconştientă dintre ei.

În acest fel după ce ne îndrăgostim formăm un cuplu, doi oameni, care se iubesc şi care trei ani sunt ţinuţi împreună, în mare parte de acea cascadă de hormoni. Dacă după o perioadă hotărăsc să locuiască împreună, în inconştientul lor vor asocial relaţia lor cu un microtrib. Când pleacă dimineaţa de acasă şi ajung în oraşul aglomerat, ajung în jungle iar când se întorc acasă, lângă celălalt, se întorc în trib. Astfel, dacă după trei ani cascada de hormoni se sfârşeşte, ea se poate continua, la un alt nivel, în concentraţii diferite, menită să consolideze şi întreţină microtribul. În acest fel cuplul devine personajul unei poveşti de succes în care iubirea durează, se transformă, se metamorfozează, dar îşi păstrează esenţa.

Astfel, dacă în cei trei ani în care suntem ţinuţi împreună de hormoni, ştim să ne construim un microtrib, acel microtrib ne va ţine împreună şi după ce hormonii îndrăgostirii se pierd. Roberto trăia într-un trib în jungla Amazonului şi mi-a povestit că ei în trib se acceptă unul pe celălalt, încearcă mereu şă îşi rezolve problemele şi divergenţele care apar discutând, au grijă unul de celălalt şi se susţin reciproc, apără acelaşi teritoriu, au acelaşi credinţe şi filosofii de viaţă, au aceleaşi obiective şi idealuri şi căută unul în celălalt ceva bun şi încearcă să cultive acele părţi şi capacităţi în folosul individului şi al tribului. Mi-a mai spus că, atunci când un individ trădează tribul, nu îi apără valorile, intră în conflicte cu alţi membri şi nu încearcă să le rezolve, agresează pe cei din trib sau profită de resursele tribului fără a aduce beneficii este exclus din trib şi mutat în altul.

Cred acum că aşa e şi cu cuplurile, pot să reziste dacă ştiu să formeze un microtrib iar acel microtrib, de la doi poate să crească, atunci când se nasc copiii. În acest fel „s-a demonstrat ştiinţific” că iubirea poate să dureze până la sfârşitul vieţii din cauza capacităţii de a ne îndrăgosti şi nevoii şi dependenţei noastre de a ne integra într-un trib.

„Iubirea” rezistă mai mult decât cascada de hormoni

„Iubirea” rezistă mai mult decât cascada de hormoni

 

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Iubirea este parte din fiecare dintre noi, stă la baza fiinţei umane şi a întregii ei culturi, este o forţă ce trezeşte şi cutremură fiecare individ indiferent de rasă, sex, statut social sau nivel de educaţie şi din această pricină, nu are cum să nu ne preocupe pe fiecare, indiferent de domeniul în care ne exprimăm.

Am căutat mereu un argument care să mă facă să cred în nepieirea iubirii şi de aproape fiecare data am rămas mâhnit şi dezamăgit. M-a şocat faptul că n-am putea iubi deplin, din cauza structurii noastre, a faptului că suntem “căzuţi în trup” după cum spunea Platon şi din această pricină “carnea” cu acţiunea ei distruge iubirea adevărată, filosofie preluată în creştinism şi expandată până la frustrare de Apostolul Pavel. Sub mitul lui Tristan şi Isolda mi se sugerează că dragostea este neîmplinire şi suferinţă, iar după ce am mai căutat un pic, am aflat că Shakespeare i-a ucis pe Romeo şi Julieta, ca să le salveze iubirea, iubire care rata “oricum” la fel ca mai toate iubirile, din cauze sociale şi slăbiciuni umane, aşa cum iubirea poate eşua pe seama unei diferenţe de nivel spiritual, ca în Luceafărul lui Eminescu.

În tot acest context, mi s-a reproşat de multe ori că „strivesc corola de minuni a lumii” analizând ştiinţific afectul şi căutând un răspuns cu o minte de biolog, dar vă mărturisesc că, perspectiva ştiinţifică, este singurul spaţiu, care până acum, m-a făcut să înţeleg „iubirea” în culmea a ceea ce semnifică ea şi să cred ce sunt şanse să supravieţuiască, tot aşa cum, vorba lui Darwin, supravieţuiesc formele de viaţă cele mai adaptate şi adaptabile.

Omul şi natura vor supravieţui pentru că au un destin comun

Omul şi natura vor supravieţui pentru că au un destin comun

 

 

 

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR