Sentimente identice exersezi nu doar în Satu Mare, ci şi în Bucureşti şi în alte multe oraşe din România. Nu mai discut despre situaţia din mediul rural, unde e lesne de intuit cum stau lucrurile. De asemenea, nu discut nici despre calitatea drumurilor de la noi, care face ca orice iniţiativă de a mări numărul de turişti străini în România să fie o provocare din start eşuată. Dar orice încercare nedusă până la capăt e o trişare a şansei, nu?
Cheltuielile cu investiţii publice şi calitatea infrastructurii. Sursă date: EUROSTAT, World Competitiveness Report 2016 – 2017
Vara trecută, îmi povestea un bun amic din sistem, angajaţii unei unităţi ANAF care nu mai suportau canicula de afară au solicitat să li se instaleze în birouri aparate de aer condiţionat. Cererea lor a ajuns în Centrală, unde (după câteva luni) a fost respinsă, pe motiv că nu sunt bani pentru aşa ceva. Respectivii angajaţi nu au avut ce face, dar s-a înmulţit numărul de reclamaţii din partea contribuabililor care sesizau că lucrătorii Fiscului sunt prea irascibili şi că îi tratează în sictir pe cei care li se adresează. Notez în treacăt că ANAF are peste 200 de baze de date distincte, pe care nu le unifică, pentru că nu sunt bani de investit pentru asta sau pentru că atunci când se face rost de bani, apar alte noi urgenţe.
În Sănătate, numai eu ştiu de câte ori am fost trimis acasă de la analize din timp programate, pe motiv că nu merge sistemul informatic. De ce nu merge? Nu sunt bani de investiţii pentru remedierea lui. Bine, acolo problemele sunt mult mai grave, dar voiam să aduc în discuţie noţiunea de investiţii ale statului. Şi astfel, să am ocazia să discut despre cifre şi bani. Cifrele lor şi banii noştri, ca să fiu mai riguros.
De unde face statul investiţii?
Din bugetul propriu şi din fondurile UE. La o creştere economică record, de 7,2%, investiţiile totale ale statului au scăzut anul trecut cu peste 10%(fiind sub 27 de miliarde de lei) şi cu o treime faţă de planurile statului, cuprinse în bugetul pe 2017. De ce? Pentru că n-a prea avut încotro! Mărise între timp salariile şi pensiile, iar ca să asigure plata lor, a trebuit să ia din altă parte. Uşor de bănuit de unde: din banii alocaţi iniţial pentru investiţii. Nu s-or dărâma toate clădirile din ţară administrate de stat anul acesta, şi-or fi zis guvernanţii. Şi au avut dreptate! Practic, anul trecut, guvernul a tăiat 6 miliarde de lei din investiţiile asumate şi le-a aruncat în salariile asumate şi ele. După care a mai luat 7 miliarde din investiţii şi le-a dat pe asistenţă socială. În total, 13 miliarde „mutate” dintr-un foc.
Ce se va întâmpla în acest an? Varianta optimistă
Dacă se va respecta proiecţia bugetară pe 2018, cheltuielile destinate investiţiilor publice în 2018 vor totaliza 38,5 miliarde de lei, reprezentând aproximativ 4,2% din PIB. Pentru anul 2020, investiţiile publice vor creşte la 53,3 miliarde de lei, iar, în 2021, acestea vor ajunge la 54,4 miliarde de lei şi o pondere în PIB de 4,8%, cu 0,6 puncte procentuale în plus faţă de acest an. Principalul sector spre care se vor îndrepta aceşti bani este infrastructura, se mai arată în proiect. Repet, aceasta este varianta optimistă.
Câtă încredere să ai în aceste cifre?
Cheltuielile de investiţii cuprind, conform clasificaţiei bugetare, cheltuieli de capital (active nefinanciare), proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile postaderare, cheltuieli aferente programelor cu finanţare rambursabilă, transferuri de capital şi alte transferuri de natura investiţiilor. Dacă ne uităm pe graficul 1, vom vedea că una era planificat şi altceva era la finalul anului, pe execuţia bugetară. Comparativ cu evoluţia din ultimii şase ani, chiar şi în varianta optimistă (investiţii publice de 4,2% din PIB) tot rămânem sub sub media anilor 2011 – 2017 (de 5,5 % din PIB), şi cu 1,02 pp sub nivelul anului 2014, considerat ca fiind un an de minim investiţional în această perioadă (în anul 2014, cheltuielile de investiţii au reprezentat 4,90% din PIB). Una din cauzele acestei evoluţii este dată de ritmul extrem de lent al atragerii fondurilor europene nerambursabile aferente exerciţiului financiar 2014 – 2020.
Istoric vorbind, datele din perioada 2012 – 2016 arată în mod constant deviaţii considerabile, în sensul că rezultatele execuţiilor bugetare sunt fără excepţie inferioare estimărilor din bugetele iniţiale şi din cele rectificate. Mai notăm că anul 2015 a fost cel cu cele mai ridicate cheltuieli de investiţii ca procent din PIB în perioada 2012 – 2016, în timp ce anul 2016 reprezintă minimul acestei perioade.
Cheltuielile de investiţii, raportate la calitatea infrastructurii, au cea mai mică eficienţă din UE
Scenariul pesimist
Dacă guvernul nu se opreşte din promisiuni populiste legate de creşterea pensiilor şi salariilor şi revoluţia fiscală declanşată va continua, bulversând şi mai tare mediul de afaceri (blocând bugete de investiţii şi afectând sumele plătite statului prin taxe şi impozite), va fi nevoie de bani suplimentari. Bani care vor fi luaţi fie din buget (tăieri de la investiţii sau din fondul de rezervă), fie împrumutându-ne din afară şi mărind astfel datoria publică. Dar asta va agrava nu doar situaţia (extrem de fragilă şi acum ) a Pilonului I de pensii, fie va duce la generaţii următoare care vor avea de plătit taxe şi impozite mai mari.
De ce calitatea infrastructurii din România este modestă?
Pentru că nu avem un cadru normal de analiză, prioritizare şi executare a proiectelor de investiţii publice. Lipseşte un plan strategic coerent şi previzibil, care să ghideze procesul de selectare a proiectelor şi de menţinere a priorităţilor pe termen mediu. Perspectiva unor câştiguri în plan electoral îi poate încuraja pe politicieni să anunţe şi să demareze noi proiecte de infrastructură, dar oferă prea puţine stimulente pentru a-i determina pe aceştia să se asigure că aceste proiecte sunt finalizate. Totodată, reţeaua de transport este dominată de întreprinderi de stat mari, ineficiente şi vulnerabile din punct de vedere financiar.
Câte proiecte de investiţii există în prezent?
Conducta de proiecte la nivelul administraţiei centrale este blocată de proiecte vechi. Există peste 500 de proiecte de investiţii la nivel central, având o valoare echivalentă cu 31% din PIB. Multe dintre proiecte au durate de implementare lungi, 78 dintre acestea având o durată anticipată de realizare de peste 10 ani, existând chiar şi un proiect cu o durată de execuţie de 42 de ani. De asemenea, în ceea ce priveşte miile de proiecte de la nivelul autorităţilor locale, transparenţa este redusă. Totodată, integrarea procesului de prioritizare a proiectelor în buget şi în planurile de cheltuieli pe termen mediu este limitată.
Care este valoarea creşterii la care România s-ar putea aştepta de pe urma unei mai bune calităţi a investiţiilor publice? Trei echipe din cadrul FMI au dezvoltat modele econometrice care arată că o creştere anuală a investiţiilor de 0,7% din PIB în perioada 2016–2020 ar putea conduce la o creştere a produsului pe termen mediu de până la 1½–3 procente faţă de prognoza de bază. Pe baza unui model al funcţiei de producţie, rata potenţială de creştere a PIB ar putea fi cu 0,5 puncte procentuale mai mare în anul 2020.
Concluzie: Investiţiile publice în 2018 vor fi în scădere, dar asta, paradoxal, nu e ceva de rău!
Reducerea investiţiilor publice ar putea reprezenta în fond şi o disciplinare a modului de cheltuire a banului public. „Cred că şi bătălia asta cu corupţia îşi are rostul ei. Din câte am citit, nu s-au cheltuit banii, mai ales la autorităţile locale. După cum ştiţi, banii Finanţelor sunt aici la BNR. Mă uit în fiecare dimineaţă în conturi şi văd cât de mulţi bani sunt. Scăderea investiţiilor publice poate fi un beneficiu pe termen lung, dacă s-a făcut pe baza întăririi disciplinei financiare, prin eliminarea proiectelor nerealiste şi a corupţiei”, explica recent guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.
Dacă ne uităm la media ponderii investiţiilor publice în PIB din ultimii 10 ani, România s-a clasat pe locul al doilea între ţările UE, în timp ce după criteriul ponderii investiţiilor publice în veniturile bugetare totale, suntem pe locul patru, dar calitatea infrastructurii ne plasează pe ultima poziţie în cadrul aceluiaşi grup de ţări. În graficul de mai sus se prezintă, pentru toate statele membre UE, corelaţia dintre nivelul mediei ultimilor 10 ani al ponderii cheltuielilor de investiţii în PIB şi indicele de eficienţă al infrastructurii. Ce arată asta? Că aceste cheltuieli de investiţii, raportat la calitatea infrastructuri, au cea mai mică eficienţă din UE.
