1
2
3
4

Platon imagina o lume primordială, din care am căzut, un cer în care sufletul nostru zbura într-un car tras de doi cai, unul alb şi unul negru. Tot el spunea că întâlnirea cu iubirea provoacă în noi o aducere aminte a acelei stări primordiale, a răstimpului dinaintea momentului în care, scăpat de sub control, calul negru ne-a trântit pe Pâmant şi ne-am înghesuit în trup, în lumea în care trăim astăzi. Întâlnirea cu iubirea este deci întâlnirea cu starea pe care o aveam în lumea din care am căzut, o lume în care hrana era înţelepciunea, ne hrăneam atunci cu contemplarea valorilor eterne ce ţin de adevăr, bine şi frumos. Căzuţi pe Pâmânt, spune Platon, ne hrănim acum cu o hrană materială şi cu idei degradate.

Milioane de ani de evoluţie au dus la apariţia speciei noastre din speciile de maimuţe care populau jungla Africii. Datorită schimbărilor climatice, pădurile tropicale şi-au redus suprafaţa şi, încet-încet, strămoşii nostri au fost forţaţi să iasă din pădure şi să se adapteze altor tipuri de habitate, cum sunt savanele cu ierburi înalte şi câmpiile întinse. Au evoluat astfel oamenii moderni timpurii, care au pornit din Africa acum 160.000 de ani, au trecut din nordul Asiei în America de Nord şi au ajuns acum 12 – 14.000 de ani în America de Sud.

Nu cred că, atunci când am plecat din Africa din cauza faptului că jungla s-a fragmentat şi totul devenea arid, am plecat doar mânaţi de foame, creierul nostru explora şi căuta poate starea primordială, dată de spaţiul ancestral în care s-a format şi a evoulat aproape 10 milioane de ani, căuta poate pădure – jungla.

Spun asta şi cred ce spun pentru că, timp de patru ani, am economisit bani să pot să merg o saptâmână în junglă. A fost, până acum, unul dintre cele mai elaborate proiecte ale vieţii mele. Am căutat cu sârguinţă un ghid care să fie un om al locului, un om născut şi crescut în Amazonia. Am ajuns acolo, pe malul Amazonului, m-a luat cu barca şi am plecat. I-am spus că vreau să văd papagalii Ara ararauna, sunt printre cei mai mari şi mai spectaculoşi papagali din junglă.

Mi-a spus că păsările pe care le caut sunt departe, ar trebui să mergem trei zile în adâncul junglei ca să le găsim. Am citit pe expersia lui o oarecare reţinere, nu mi-am dat seama dacă se temea de expediţie sau dacă se temea de abilitatea mea de a răzbate jungla, dar am insistat şi în dimineaţa următoare am pornit să căutăm papagalii.

„După ce l-am întrebat pe ghid despre cum pot să fac să mă transform într-o pasăre, mi-a explicat întreg ritualul în care sunt implicaţi şerpi, plante şi vise, dar m-a rugat să nu mai spun nimănui despre asta”

„După ce l-am întrebat pe ghid despre cum pot să fac să mă transform într-o pasăre, mi-a explicat întreg ritualul în care sunt implicaţi şerpi,
plante şi vise, dar m-a rugat să nu mai spun nimănui despre asta”

Prima noapte în junglă

Am mers vreme de câteva ceasuri bune, era cald şi umed, o umezeală teribilă, dar care nu mă supăra. Atât de umed era încât, dimineaţa se vedeau printre frunze siluetele păsărilor care, cu aripile deschise stăteau la soare, în coronamentul arborilor, ca să îşi usuce penele pe care peste noapte se condensase sudoarea pădurii şi a pământului.

Ne făceam cale printr-o pădure unde spaţiul era dat de alte coordonate, se exprima parcă într-un alt sistem. Eram înconjurat de un univers colosal, cu copaci de toate grosimile şi foarte înalţi, ma simţeam mic, dar viu, aşa cum era totul în jurul meu. Ne făceam uneori cale cu macetele şi, tot mergând înainte, simţeam cum parcă nu merg pe orizontală, ci pe verticală, mă scufund în pădurea învăluită de o frumuseţe impresionantă.

Nu am povestit prea multe cu ghidul meu, căci eram prins de tot ce se devălmăşea în jur, liane, frunze, sunete, urlete, cântece, trosnete şi licăriri de lumină. Imediat după amiază Roberto, ghidul, a spus ca trebuie să ne oprim, aici vom campa, adica ne vom instala hamacele. În mijlocul pădurii ne-am pus hamacul şi am făcut foc. A fost prima dată în viaţa mea când am atârnat un hamac şi uram să fie prima data când o să dorm într-unul.

Am făcut un foc cu lemnele ude, am fiert câte un cartof şi un ou, am mâncat din farfurii făcute din frunze şi ne-am aşezat fiecare în hamacul lui. Roberto era la 3 metri de mine, se legăna în hamac când s-a lăsat întunericul şi s-a stins ultima flacără de foc. Îl auzeam cum doarme, îi auzeam respiraţia şi am conştientizat că el nu mai e aici, e în lumea somnului. Începuse cea mai întunecată noapte din viaţa mea, coronamentul copacilor, stratificat şi foarte des închide ermetic tot întunericul lumii în jurul meu, era atât de beznă încât simţeam greutatea nopţii cum îmi apasă pe ploape, nu vedeam nimic, nu imi vedeam nici degetele, dacă îmi apropiam mâna de ochi.

A început frica – începea să îmi fie frică. În jurul meu, sunetele păreau din ce în ce mai puternice. Începeau să cânte broaştele, broaşte imense, urlau maimuţele, trosneau copacii şi insectele cu un sunet electric, continuu şi vibrant mişcau toată pădurea. Nu recunoşteam niciun sunet, totul părea străin de ce ştiam eu şi asta mă făcea să îmi fie şi mai frică.

Am dormit de sute de ori în natură, am dormit sub cerul liber, în pădurile din Munţii Făgăraş, pe un pat de cetină sau lângă o stâncă în golul alpin şi nu mi-a fost frică. Ţin minte că uneori atât de adânc şi linistit dormeam, încât dimineaţa mă trezeam cu buzele umflate de la muşcăturile ţânţarilor pe care nu îi simţeam, deci eram un om culcat în natură şi căruia foarte rar i-a fost frică de ea. Acum îmi era frică, cel mai frică, dar era o frică ciudată, o trăiam la maxim, era doar frică, fără groază. Am încercat să mă liniştesc şi să încerc să gândesc cauza fricii mele, cauză pe care nu o găseam.

Îmi era teamă de întunericul adânc, de necunoscutul sunetelor, până când mi-am dat seama câ imi era frică şi de moarte. Mă temeam că o să mor, nu îmi mai puteam controla gândurile, mi-am amintit când mi-a spus mama cu câteva zile înainte să plec că ea nu poate să înţeleagă cum plec singur în junglă, cum pot să mă aventurez în aşa ceva şi că nu poate să doarmă numai gândindu-se la asta. Mintea mea a început să construiască tot felul de scenarii, cum că poate mama mea a simţit ceva, aşa cum a simţit atunci când am plecat în Africa şi mi-a spus să mă feresc de oamenii cu pături roşii, căci sunt periculoşi, şi ajuns acolo, într-un context nepotrivit m-au luat pentru câteva ore ostatic masaii. Mi-am adus aminte că, înainte să pornesc spre junglă, am mers acasă la ai mei şi mama mi-a spus să am grijă, căci pe o anumită porţiune de drum că e plin de gropi, drum pe care am mai mers de mii de ori şi nu m-a atenţionat niciodată. În noaptea în care mi-a spus, când am intrat pe drumul acela, am făcut pană într-o groapă. Credeam, în tot acest context al minţii mele, că mama a simţit că am să mor în junglă. Mi-am dat seama că nu pot să îmi mai controlez mintea şi asta mă speria şi mai tare. Nu ştiu cât a durat totul, dar ştiu că am fost conştient de momentul în care simţeam cum nu mai aud nimic şi tot corpul îmi paralizează, mă scufundam parcă într-o apă rece. Din tot acest timp, ultimul gând pe care mi-l mai amintesc a fost că, dacă scap de noaptea asta, am să mă duc acasă şi veci n-am să mă mai aventurez în aşa ceva.

Deschid ochii şi încep să văd pădure, de la lumina dimineţii totul părea alb-negru, îl văd pe Roberto, un om mic de statură, la 45 – 50 de ani, aplecat peste ceaunul în care focul reaprins fierbea cafeaua. A fost cea mai diferită dimineaţă din viaţa mea, eram bucuros că sunt în junglă. Atârnam în hamacul ce mă învelea ca un uter şi priveam cum, pe sub mine, îşi fac drum scorpioni, lăcuste şi furnici. Am mers lângă foc şi, cât am băut cafeaua, mi-a spus că am urlat de câteva ori în somn în noaptea trecută. Am zâmbit şi i-am spus ca poate am visat urât.

După ce am ronţăit nişte biscuiţi uscaţi, am pornit după păsări. Mă simţeam atât de bine şi bucuros că sunt acolo încât parcă uitasem complet de noaptea prin care abia trecusem. Mergând prin pădure, l-am întrebat cum se orientează, şi mi-a spus că după nori, norii mereu curg de la Est la Vest. L-am întrebat ce să fac dacă mă rătăcesc singur în junglă. S-a uitat în jur şi undeva la cateva sute de metri de noi a văzut un copac, un copac imens cu trunchiul gros din care ieşeau ca nişte raze, lamele imense de lemn. Mi-a spus că, dacă mă pierd să caut un asemenea copac şi să lovesc cu maeta în trunchi. A lovit şi în acel moment o vibraţie puternică a trecut din copac prin mine şi a rezonat în întreaga pădure. Mi-a spus că oamenii junglei vor auzi sunetul şi vor înţelege că m-am rătăcit şi vor porni să mă caute.

„În mijlocul pădurii ne-am pus hamacul şi am făcut foc. A fost prima dată în viaţa mea când am atârnat un hamac şi urma să fie prima dată când o să dorm într-unul”

„În mijlocul pădurii ne-am pus hamacul şi am făcut foc. A fost prima dată în viaţa mea când am atârnat un hamac şi urma să fie prima dată
când o să dorm într-unul”

Cotinuam să ne scufundăm în pădure, iar din timp în timp se oprea şi îmi arăta câte un copac din scoarţa căruia făceau ceaiuri de leac pentru malarie, ceaiuri cu rol anticoncepţional sau ceaiuri care tratau diabetul. Îmi povestea cum din scoarţa unor liane se pot face ceaiuri care deschideau mintea sau temperează cuplurile care se ceartă. Mi-a arătat răşini care aprindeau focul, alungau colicii şi tratau aproape toate bolile. În timpul în care el îmi vorbea despre leacurile ascunse sub coaja arborilor eu descopeream insectele, păsările şi sunetele junglei. Am avut sentimentul ciudat al faptului că parcă pe toate le ştiam şi că el mă ajută sa mi le aduc aminte.

Se făcea seară şi ne-am oprit să ne instalăm hamacele. Atârnaţi între copaci, în hamace, aşteptând să se facă noapte şi să adormim m-a întrebat dacă îmi este frică. I-am răspuns că nu ştiu. S-a întors spre mine şi mi-a spus, în jungla asta singurul lucru de care trebuie să îţi fie frică sunt şerpii, de ei te poţi apăra, poţi oarecum să îi ocoleşti dacă îi vezi, poţi fii precaut atunci când calci sau când tragi de crengi, dar în rest nu trebuie să îţi fie frică de nimic, pentru că dacă întâlneşti un jaguar, într-o secundă te sfârtecă şi nu ai cum să te aperi, dacă te muşcă un păianjen, ca cel pe care l-am văzut azi şi care este cel mai periculos păianjen din junglă, “păianjenul Evei” nu simţi că te-a muşcat ci simţi doar, după o vreme, cum mori, este atât de mic şi se ascunde atât de bine încât nu îl vezi şi nu ai cum să te fereşti de el conştient. În consecinţă erau multe cauze fatale ascunse în junglă, dar trebuia să mă tem de cele de care mă puteam feri conştient, de celelalte nu avea rost să mă tem, nu le puteam controla, nu ţineau de mine.

Nu am stat să cuget mult la ce mi-a spus, părea că am înţeles destul de repede totul, poate datorită faptului că eram în mijlocul junglei de două zile şi că tocmai trecusem prin purgatoriul primei nopţi, iar în ziua aceea redescoperisem jungla, începeam să o cunosc sau recunosc. După lăsarea întunericului, în hamac mă concentram pe sunete, îmi plăceau, mă linişteau şi încet am adormit. A fost una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. Nu îmi mai era frică, ba chiar îmi plăcea, mă simteam bine.

Despre mâncare şi înţelepciune

Am pornit în următoarea dimineaţă, după ce ne-am băut cafeaua şi am mâncat nişte fructe. Am ajuns într-o zonă cu arbori înalţi şi groşi, am privit în sus printre câteva goluri lăsate de copacii mai mici şi am văzut „totul”. Erau păsările pe care le căutam, papagalii ara, se curtau, se giugiuleau, erau imenşi, erau coloraţi şi se mişcau ca nişte dinozauri, vedeai în ei viul, trecutul evoluţiei lor, parcă acolo, în junglă, dinozaurii mai sălăşluiau încă în păsări. I-am privit ore întregi, până când a trebuit să plecăm, căci se lăsa întunericul.

Mai aveam o mână de orez şi trei ouă. Roberto a fiert ouăle şi orezul, plus nişte ciuperci pe care le-a cules de pe un copac putrezit. Mi-a pus pe o frunză două ouă, nişte orez, trei ciuperci şi am început să mâncăm. Am mâncat la început orezul şi ciupercile, apoi primul ou, iar pe cel de-al doilea l-am tăiat în jumătate şi l-am împărţit cu Roberto. A fost un moment de excepţie, a acceptat jumătatea de ou bucuros, dar cu o oarecare reţinere. Am înteles după, de ce!

Întreaga junglă era casa lui şi ca orice casă, avea unele cotloane ferite privirii celor care doar trec pe acolo. În sensul acesta, uneori nu putea să îmi spună chiar tot ce ştie despre unele plante, animale sau credinţe. Dar, din moment ce eu i-am dat din mâncarea mea, jumătate din oul meu, din resursele mele, el acum trebuia, era o cutumă cred, să îmi răspundă la toate întrebările mele, cu toate cunoştinele pe care le are despre subiect. În felul acesta, eu am împărţit cu el hrana trupului, iar el împarte cu mine înţelepciunea, hrana minţii, ambele contribuind în egală măsură la menţinerea vieţii. Am simţit atunci nuanţa pe care o dă Platon când aseamănă ideea cu hrană. În junglă şi hrana, şi ideea sau înţelepciunea au aceeaşi valoare, căci te ajută să rămâi viu.

Am început să povestim despre credinţele noastre şi l-am întrebat ce crede că o să se întâmple cu el după ce moare. Mi-a răspuns scurt şi firesc: „Dacă mori, eşti mort! Adica, gata, nu mai exişti!” Şi m-a întrebat surprins de ce l-am întrebat asta, iar eu am început să îi povestesc ce cred creştinii despre suflet, dar şi ce cred budiştii despre viaţă şi moarte. Mă uitam la el şi vedeam că nu înţelege cum adică eşti mort, dar este o parte din tine care nu moare – sufletul?!

„Am conştientizat că jungla este locul în care omul trăieşte şi e mulţumit de viaţa lui”

„Am conştientizat că jungla este locul în care omul trăieşte şi e mulţumit de viaţa lui”

A fost prima data în viaţa mea când am cunoscut pe cineva care vorbea despre moarte firesc şi natural, fără a improviza povestea unei vieţi viitoare şi eterne. Din câte ştiam eu până atunci despre lume, oamenii îşi doreau să trăiască veşnic din două motive principale: fie pentru că toată viaţa lor au fost sclavi şi aşteptau un mântuitor care să îi răsplătească cu o viaţă veşnică în care să trăiască bucuria pe care o trăiau stăpânii, fie pentru că o duceau atât de bine în viaţa lor fastuoasă şi de festin, încât nu îşi mai doreau să moară şi ar fi făcut orice să trăiască veşnic.

Am conştientizat atunci că, în junglă, unde viaţa de trăieşte de pe o zi pe alta, unde grija zilei de mâine nu este una foarte mare şi unde bucuria există în forma ei pură şi măsurată, omul este satisfăcut de prezentul pe care îl trăieşte şi nu aşteaptă o prelungire a vieţii după moarte. Am conştientizat atunci că jungla este locul în care omul trăieşte şi e mulţumit de viaţa lui, o viaţă nu prea îndestulată şi de consum care să îi creeze dependenţă de viaţă, dar nici una oropsită şi apăsătoare care să îl facă să nu o vrea. Am înţeles asta mai bine şi după ce l-am întrebat dacă există o plantă în jungla asta, care să mă facă să rămân mereu tânăr şi nemuritor, m-a privit uimit şi mi-a spus că: „La asta nu m-am gândit niciodată!”. Şi mi-a răspuns aşa, după ce, întrebându-l cum pot să fac să mă transform într-o pasăre, mi-a explicat întreg ritualul în care sunt implicaţi şerpi, plante şi vise, dar m-a rugat să nu mai spun nimănui despre asta.

Căltoriile şi poveştile de dragoste

După încă trei zile de junglă, a venit vremea să plec şi să trăiesc groaza despărţirii de pădure. Căutând acum în jurnal, găsesc câteva note legate de călătorie, pe care le-am scris pe avion, la plecare: „Călătoriile sunt precum poveştile de dragoste. Unele sunt scurte, fugitive, durează doar câteva zile sau un weekend. Le trăieşti cu intensitate, te trezesc la viaţă, te animă şi îţi dau energie, dar fără să îţi dai seama se termină şi te întorci la rutina vieţi tale, fără prea multă nostalig, dar bucuros că s-au întâmplat. Îmi amintesc aici câteva iubiri scurte şi vizite de weekend în Berlin sau Amsterdam.

Alte călătorii sunt crunte, tot ce îţi doreşti în ele e să supravieţuieşti, sunt asemenea relaţiilor bolnave, de dependenţă şi şantaj emoţional. Sunt relaţiile care te fac să plângi de bucurie că s-au terminat, dar după o vreme în care mintea se mai aşază, începi să descoperi lucrurile frumose şi experienţele bune trăite. În acest răstimp, dacă ai o doză de masochism în tine, tinzi să te întorci în relaţie. Îmi amintesc aici călătoria mea în India şi momentul în care ajuns acasă, mă văd plângând la duş de fericire că am supravieţuit şi că experienţa a luat sfârşit. Îmi juram că n-am să mă mai întorc, dar acum, după trei ani vreau să merg iar în India.

Sunt însă şi unele călătorii precum iubirile, în care începi să crezi că ar exista un suflet pereche şi că l-ai găsit. Sunt călătoriile care te inspiră, îţi deschid fiinţa, te bucură şi te fericesc în fiecare moment, îţi dau impresia că ai găsit ceva ce poate nici nu ştiai că ai căutat şi te nenorocesc, te zdrobesc de tristeţe atunci când se termină. Sunt despre locurile în care, chiar dacă le-ai părăsit, le porţi în tine mereu şi încerci să le cauţi în altele, aşteptând mereu să le regăseşti. O astfel de experienţă cred că este călători mea în junglă. Indiferent de cât de mult durează, cât de intense sunt, cât de plăcute sau neplăcute par la prima vedere, călătoriile ca şi poveştile de dragoste sunt în esenţa lor frumoase.

La fel ca şi cu iubirile, e şi cu călătoriile, când vine vorba să le povesteşti altora. Iubirea ta pare unică, predestinată şi fără precedent, aşa cun sunt în fapt toate iubirile. Povestite, mai toate au un şablon al manifestării lor, aşa cum fiecare călătorie se derulează după câteva linii generale. În acest sens, e greu şi aproape imposibil să povesteşti cuiva experienţa călătoriei tale şi să o înţeleagă, aşa cum e imposibil să îi povesteşti cuiva povestea ta de dragoste, fără a o banaliza şi a o pune în acelaşi registru cu altele. O călătorie, asemenea unei poveşti de dragoste este, dincolo de suma de experienţe, o sumă de stări şi trăiri, pe care, de cele mai multe ori e imposibil să le înghesui în cuvinte.”

Sunt convins acum că, prin cerul lui, Platon a intuit jungla. Spaţiul în care hrana şi înţelepciunea au aceeaşi valoare, cei care trăiesc acolo trăiesc prezentul şi nu spera la o „viaţă de după” mai altfel decât cea pe care o au acum, iar frica este înlocuită de asumare, o asumare şi acceptare a hazardului, a legilor care guverneză viaţa de la apariţia ei în acest punct din Univers. Conştientizez acum că eu am căzut de două ori din cerul lui Platon, prima data când, prin strămoşii mei, în AND-ul lor, am pătăsit jungla Africii şi a doua oară când, cu avionul am picat din junglă înspre cer. Dacă, după prima cădere uitasem tot, întoarcerea în jungla m-a ajutat să îmi reamintesc cum eram noi oamenii înainte să vrem să ne credem nemuritori.

 

 

 

DISTRIBUIE ARTICOLUL

AUTOR